Mâine
se va citi, în bisericile ortodoxe, Evanghelia din duminica de după
Botezul Domnului: "În vremea aceea, auzind că Ioan a fost pus
la închisoare, Iisus s-a dus în Galileea; şi părăsind Nazaretul
a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui
Zabulon şi Neftalim, ca să se împlinească ce s-a scris prin Isaia
proorocul, care zice: pământul lui Zabulon şi pământul lui
Neftalim, spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul
care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor care
şedeau în ţinutul şi în umbra morţii, lumină le-a răsărit.
De atunci a început Iisus să propovăduiască: pocăiţi-vă, că
s-a apropiat Împărăţia cerurilor"(Matei 4, 12-17). Acesta
este momentul consfinţit de calendarul bisericesc ca fiind cel al
începutului propovăduirii Domnului. Iar primul lucru sesizat este
acela că Mântuitorul nu începe prin a propovădui ceva cu totul
nou, ci continuă, de fapt, propovăduirea Sfântului Ioan
Botezătorul. Cu acest cuvânt - "pocăiţi-vă, că s-a
apropiat Împărăţia cerurilor!" - a început a grăi în
pustia Iudeii ultimul dintre proorocii iudeilor, tot cu acest cuvânt
începe şi Hristos. Începutul omului coincide cu începutul
Domnului. Este, şi acesta, un semn că cei doi - omul şi Dumnezeu -
s-au împăcat; mai exact, că omul a primit să fie împăcat de
Dumnezeu (deşi el este cel care a greşit, nu putea tot el, în
starea de fiinţă căzută sub puterea satanei, să se mai ridice
către Creatorul său). Dar e, aici, şi o atenţionare pentru noi că
totul se face doar teandric, cu implicarea, adică, a celor două
subiecte ale relaţiei divino-umane. Nici omul singur, nici Dumnezeu
singur, doar împreună!
***
Pocăinţa
înseamnă întoarcerea cu faţa spre Dumnezeu, înseamnă că omul
se deschide spre dialogul cu Acesta, dar de pe poziţia sa, cea de
fiinţă căzută. Prin acest dialog, prin asumarea, smerită, a
stării de păcătoşenie, omul se tot ridică până ajunge a sta
faţă în faţă cu Dumnezeu. Opusul pocăinţei este întoarcerea
cu spatele, ignorarea sau sfidarea lui Dumnezeu (ca atunci când
cineva îţi vorbeşte, iar tu refuzi dialogul, îl ignori pe
celălalt, ca şi cum n-ar exista sau, în cel mai bun caz, nu ar
conta pentru tine). Altfel spus, opusul pocăinţei este ascunderea
de Dumnezeu. Adam şi Eva s-au ascuns "de faţa Domnului
Dumnezeu printre pomii raiului" (Facerea 3, 8). Au ajuns, prin
neascultarea lor, mâncând din "rodul pomului celui din
mijlocul raiului", un soi de boschetari (imagine extrem de
plastică, pe care am întâlnit-o la părintele profesor Vasile
Nechita). Asta le-a dat o iluzie de libertate, de autonomie. Ceva
asemănător am sesizat la copii ai străzii care, deşi erau luaţi
într-un anume centru din Iaşi, oferindu-li-se toate condiţiile
unui trai decent, preferau să fugă, imediat ce aveau ocazia, pe
stradă, preferând să doarmă prin canale, dar să fie "liberi".
Păcatul îţi dă această falsă impresie că eşti liber să faci
ce vrei tu, că "îţi trăieşti viaţa". Şi nu eşti
decât un vierme, "liber", cu adevărat, să te târâi pe
un petec de pământ.
***
Pocăinţa
mai poate fi numită şi convertire (Cristian Bădiliţă, spre
exemplu, aşa traduce grecescul metanoeite în ediţia sa a Noului
Testament). Ceea ce ne conduce la o altă imagine interesantă.
Atunci când converteşti banii, oferi o monedă şi primeşti
echivalentul valoric, dar într-o altă monedă (pierzând ceva -
comisionul, dar şi câştigând ceva - noua monedă). Cu alte
cuvinte, noi, prin pocăinţă/ convertire, nu "radem" tot
ceea ce se numeşte viaţa noastră ca să primim o altă viaţă. A
muri şi a învia, duhovniceşte vorbind, nu înseamnă aici că eu
dispar şi vine un altul în locul meu. Aici se lucrează cu
materialul clientului, vorba Maicii Siluana Vlad. Viaţa mea, trupul
meu, mintea mea, calităţile mele - fiinţa mea întreagă se
schimbă prin orientarea către Dumnezeu. Ele sunt cumva aceleaşi,
dar se înnoiesc, se preschimbă. Prescura se preschimbă în Trupul
lui Hristos, păstrându-şi însă calitatea de pâine - cum o şi
primim când ne împărtăşim. Saul din Tars, prin convertirea de pe
drumul Damascului, a rămas cu aceeaşi - ba chiar cu mai multă -
râvnă de a sluji lui Dumnezeu ca atunci când îi prigonea pe
creştini. Numai că râvna aceasta l-a făcut să devină "apostol
al neamurilor", propovăduind, cu numele de Pavel, Evanghelia
mai ales la cei netăiaţi împrejur.
***
Pocăinţa
ne poate cuprinde oriunde şi în orice fel de context, nu există un
standard anume. Femeia adulteră s-a pocăit la picioarele
Mântuitorului, fiind ameninţată cu moartea de către iudeii ce-i
pregătiseră o ploaie de pietre peste capul ei. O altă femeie
desfrânată a venit de bună voie la Hristos şi a spălat cu
lacrimi picioarele Lui şi le-a şters cu părul capului ei. Alteori
s-a întâmplat ca în mers să se petreacă acest lucru, cum a fost
cazul femeii cu scurgere de sânge de 12 ani. Zaheu era în copac
când l-a chemat Domnul şi, stând la masă cu Acesta, a decis să
se pocăiască. Petru era în corăbioara sa când, după pescuirea
minunată, a căzut în genunchi strigând: "Ieşi de la mine,
Doamne, că sunt om păcătos". Iar tâlharul de-a dreapta nici
nu se mai putea mişca, nu putea face nici un gest, ci doar a strigat
către Iisus: "Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru
Împărăţia Ta". După Înviere, Toma se pocăieşte la
vederea rănilor din coasta şi din mâna Sa, exclamând: "Domnul
meu şi Dumnezeul meu!". Pocăinţa nu cere un timp sau un loc
anume, nu cere o pregătire sau un ritual anume, ci doar o inimă
onestă şi deschisă.
***
Doar
îngerii căzuţi, ne spun Sfinţii Părinţi, nu se mai pot pocăi.
Spre deosebire de om, diavolul a căzut nefiind ispitit de cineva din
afară, ci din voia proprie, în deplină cunoştinţă de cauză. Ei
ştiu că există Dumnezeu, chiar şi după cădere au dialogat cu El
(cum vedem în cartea Iov sau în Evanghelii). Ei "cred şi se
cutremură". Cu toate acestea, Îl refuză pe Dumnezeu în
continuare.
***
Pocăinţa
noastră nu se poate face decât în timp. Când se termină timpul,
omul nepocăit "se încremeneşte în moleşeala sufletului şi
în nesimţire". Există şi atunci un soi de pocăinţă,
dar"pocăinţa lui de acolo este un regret pentru viaţa lui
greşit trăită, dar unit cu neputinţa de a se mişca din ea"
(Părintele Dumitru Stăniloae). Două lucruri să reţinem. Mai
întâi că regretul sau căinţa nu mântuiesc. Foarte mulţi
confundă părerea de rău cu pocăinţa. Am văzut şi criminali
cărora le-a părut rău de fapta lor, dar care nu s-au pocăit... Al
doilea: acum, în această viaţă, este "loc de întoarcere"
spre Dumnezeu. Dincolo, în afară de trup, nu mai poţi face nimic:
"în ceea ce vei fi găsit, în aceea vei fi judecat". E ca
un stop cadru dat la un film, când ecranul este umplut de o singură
fotogramă. Aşadar, fiecare clipă pe care o trăim este de o
importanţă capitală. Poate fi acea clipă - acea fotogramă - prin
care pătrunzi şi care te însoţeşte în veşnicie!
***
Pocăinţa
este "o adevărată revoluţie afectivă în viaţa omului"
(Părintele Dumitru Stăniloae). Este singura revoluţie de care avem
neapărată nevoie! Şi astăzi, ca şi în alte epoci istorice,
oamenii luptă pentru schimbare în diferite componente ale vieţii
sociale. Chiar şi între creştinii din Biserică se regăsesc
persoane care investesc timp şi resurse consistente pentru atingerea
unor idealuri de natură civică, ecologică, culturală, chiar şi
politică. Foarte multe dintre aceste idealuri sunt nobile şi
vrednice de dorit. Ce mă intrigă de fiecare dată când sesizez
atâta entuziasm, atâta implicare pătimaşă, este că nu răzbate
decât arareori, peste toate, ideea că de pocăinţă avem mai întâi
nevoie. Lumea aceasta este un imens pustiu al Carantaniei în care
suntem ispitiţi de diavol să rezolvăm problemele materiale ale
omenirii. Răspunsul corect la aceste provocări îl dă doar Hristos
Domnul: "Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul
care iese din gura lui Dumnezeu"(Matei 4, 4). Adică, da! -
"pâinea" este importantă, dar nu este cea mai importantă.
E o chestiune de priorităţi. Nimic nu trebuie neglijat din ceea ce
este de folos omului pe pământ - libertate civică şi politică,
hrană şi toate cele necesare traiului, un pământ curat etc. - dar
pentru nimic să nu luptăm ca şi cum la asta s-ar reduce totul.
Adevărata şi prima revoluţie de care avem nevoie este cea
interioară - or asta face în noi doar pocăinţa. Restul vine în
chip firesc, pentru că vine nu de la noi, ci, prin noi, chiar de la
Dumnezeu!
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu