“Adu-ti aminte de dragostea cea dintai” – Parintele Zaharia despre “aventura” credintei si etapele lucrarii lui Dumnezeu cu noi si in noi (I)

(sursa portret: Gabriela Mihaita David)

Din credință spre credință

[…]

De bună seamă, la început credinţa noastră nu are ma­turitatea necesară, ea trebuie să crească şi să sporească înlăuntrul nostru. Această credinţă de început este însă de mare însemnătate, fiindcă întoarce întreaga fiinţă a omului spre Făcătorul său şi îi îndreaptă duhul către Dumnezeul cel veşnic. Urmează apoi treapta de mijloc a credinţei, în care omul nădăjduieşte în Dumnezeu chiar şi atunci când totul pare lipsit de orice nădejde. Cu timpul, credinţa spo­reşte şi se întăreşte tot mai mult, până ce atinge măsura de­săvârşită a credinţei sfinţilor, când aşezarea sufletului nu mai poate fi clătinată de nimic şi omul începe să trăiască din cercare cuvintele Apostolului:

„Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci şi să pătimiţi pentru El.“

Credinţa noastră nu este însă numai un fapt lăuntric, ci oglindeşte întotdeauna vremurile în care trăim ca şi creştini. Părinţii veacului al patrulea – perioadă de mare insuflare şi înflorire duhovnicească a Bisericii – au arătat în repetate rân­duri că în vremurile din urmă creştinii nu vor mai putea purta asprimea nevoinţei ascetice, nici săvârşi faptele dum­nezeieşti ale părinţilor din vechime. Ei au adăugat însă că cei ce vor izbuti numai să păstreze credinţa vor primi mai multă slavă în ceruri decât părinţii care făceau minuni şi înviau pe cei morţi. Aşadar, privilegiul epocii noastre este acela de a păstra plinătatea credinţei, iar aceasta presupune o măsură a harului mai mare chiar decât aceea a părinţilor care înviau morţii. Acelaşi lucru îl exprimă şi cuvintele Domnului:

„Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, cre­dinţă pe pământ?“

Cu adevărat, mare şi minunat lucru va fi dacă oamenii vor izbuti să păstreze credinţa până la a Doua Venire a lui Hristos! Neîndoielnic, Dumnezeu ne va judeca ţinând seama de generaţia noastră, de vremurile în care trăim. Părintele Sofronie spunea căSofronios fiecare om este o mică frunză în uriaşul copac al omenirii, iar viaţa lui nu poate fi despărţită de viaţa semenilor săi. Prin urmare, dacă vremea noastră se caracterizează prin căderea de la credinţa Părin­ţilor noştri, atunci faptul că reuşim să păstrăm această credinţă, în ciuda apostaziei generale care ne înconjoară, este un lucru de mare cinste înaintea lui Dumnezeu.

Trebuie însă să fim hotărâţi: fie trăim potrivit credinţei noastre, fie murim. Cartea Apocalipsei ne reaminteşte că nu ne este îngăduit a ne amăgi cu falsa siguranţă oferită de aşa-zisa „stare de mijloc” – a nu fi nici rece, nici fierbinte. In zilele noastre asistăm la o creştere dinamică a raului care ne înghite pe toţi în valul mereu crescând al fărădelegii. Ca şi creştini, se cuvine însă să ne angajăm într-o altă creştere dinamică, o mişcare în direcţie opusă, menită să ne apropie, iar nu să ne îndepărteze de Dumnezeu, astfel încât până şi răul să ne fie un imbold spre săvârşirea binelui. Având darul deosebirii şi cunoscând taina căii mântuirii pentru fiecare persoană în parte, Părintele Sofronie ştia cum să-i ajute pe Cei care îi cereau sfatul în necazuri şi în suferinţe. El era încredinţat că până şi cele mai tragice împrejurări ne pot aduce folos duhovnicesc, însă răspunderea pentru calea pe care o alegem este în întregime a noastră: fie ne complăcem într-o stare de lâncezeală duhovnicească, fie ne angajăm în creşterea dinamică a vieţii în Dumnezeu.

Urmările duhovniceşti ale acestei alegeri sunt descrise in Cartea Apocalipsei:

„Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, sa facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească incă”.

Iar atunci când vorbeşte despre taina împărăţiei cerurilor în pilda talanţilor, Domnul le spune celor ce au izbutit sa înmulţească talanţii încredinţaţi lor:

„Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune“.

Cu alte cuvinte, creştinul nu este numai ucenic al crucii, ci şi al binecuvântării împărăţiei lui Dumnezeu, căci urmând calea Crucii el se face ucenic al vieţii binecu­vântate ce izvorăşte din Crucea şi din învierea Domnului. Prin urmare, dacă dorim să auzim şi noi în Ziua de Apoi cuvintele lui Hristos: „Bine, slugă bună şi credincioasă...”, trebuie să dobândim acea credinţă nestrămutată care este atât de bineplăcută Domnului.

Totuşi, credinţa poate lua şi forme greşite. De pildă, mulţi oameni se mulţumesc să mărturisească o credinţă vagă şi, în esenţă, absurdă. Ei pretind că este suficient să credem că Dumnezeu există şi că nu este nevoie să mergem la biserică. Dar Sfântul Apostol Iacov ne spune că până şi demonii au o astfel de credinţă:

„Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură“.

Există, aşadar, o credinţă demonică ce nu duce la mântuire, pentru că este lipsită de dragoste. Este o credinţă goală, rece, raţională, moartă. Noi însă râvnim la credinţa cea mântuitoare, care potrivit Sfântului Apostol Pavel „este lucrătoare prin iubire“ şi ne angajează într-o legătură vie şi de-viaţă-dătătoare cu Dumnezeu.

Pe de altă parte, unii psihologi afirmă că năzuinţa noastră spre credinţă nu este decât un simptom, un rezultat al fricii. Frica este, potrivit lor, starea psihologică premergătoare credinţei, iar încercările noastre de a combate şi de a birui această frică nu sunt altceva decât iluzii pe care le numim credinţă. Noi însă afirmăm contrariul: frica izvorăşte din credinţă. Credinţa este condiţia premergătoare care dă naştere unei frici sănătoase şi mântuitoare – frica lui Dumnezeu. De îndată ce energia de-viaţă-dătătoare a lui Dumnezeu ne-a atins şi trezit inima, ne sârguim să credem în Domnul aşa cum El însuşi aşteaptă de la noi, deplin încredinţaţi că

„dacă nu credem că El este [Cel ce este] vom muri în pă­catele noastre“.

Aşadar, ţelul nostru este credinţa cea adevărată, care nu este un concept lipsit de conţinut, nici o născocire omenească prin care ne amăgim pe noi înşine, iar pentru a o dobândi trebuie să ne apropiem de Domnul şi să pătrundem în adâncul vieţii lui Dumnezeu, ca să ne învăţăm binele Lui. Trebuie să credem că Dumnezeu este Adevărul absolut al Fiinţei celei veşnice, că Dumnezeu este, că El este Fiinţa. In El sunt reunite două aspecte: Dumnezeu este si Dumnezeu există. Dumnezeu este Fiinţa mai presus de de cunoaştere şi împărtăşire. Dar El, de asemenea, există, intrucat prin energia Sa intră într-o legătură vie şi personală cu făpturile cugetătoare zidite. Intr-adevăr, crezând ca Dumnezeu este Fiinţa, credem că El este Cel ce Este, căci El însuşi S-a descoperit pe Sine lui Moise ca „EU SUNT CEL CE SUNT“. In greacă termenul exprimă ambele aspecte: faptul că Fiinţa dumnezeiască este o stare activă – că El este un Dumnezeu personal – dar şi faptul că existenţa Lui este energia ce izvorăşte din Fiinţa Sa şi se revarsă asupra noastră. Atunci când oamenii spun că şi-au pierdut credinţa, ceea ce au pierdut este de fapt este această energie a lui Dumnezeu care îi uneşte cu El, adică harul Lui. Pe scurt, întregul adevăr despre Dumnezeu poate fi exprimat într-o singură frază: Dumnezeu este şi există ca Dumnezeu personal Care lucrează. După cum spune Sfântul Apostol Pavel:

„…căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie sa creadă că El este şi că se face răsplătitor celor care Îl caută“.

El este Judecătorul celor vii şi al celor morţi. Conştientizarea acestui fapt marchează începutul credinţei noastre. Căutându-L cu stăruinţă pe Domnul, ne înfăţişăm inaintea Dumnezeului celui viu. Deşi acesta este numai începutul, am dobândit deja o perspectivă eshatologică: Cel care a venit va veni din nou şi ne va judeca după faptele noastre. O astfel de credinţă dinamică aprinde şi păstrează vie inlauntrul nostru năzuinţa către sfinţenie, dorinţa fierbinte de a ne învrednici, şi noi, în Ziua cea Neînserată a Împărăției Sale să vedem Faţa lui Dumnezeu, care este fericirea veșnică a tuturor sfinţilor. Aşadar, credinţa cea dintâi întoarce faţa omului către Dumnezeul cel viu şi îl trezeşte la viaţa cea adevărată. El recunoaşte acum că Dumnezeu este singura realitate adevărată şi acceptă adevărul tuturor tainelor credinţei. De acum înainte paşii îi sunt călăuziţi de poruncile Evangheliei, căci a pus un început nou a cărui piatră de temelie este cuvântul lui Dumnezeu.

Ca şi creştini, noi credem într-un Dumnezeu viu şi per­sonal şi nu într-un fel de zeitate îndepărtată şi egoistă care este cufundată în contemplarea de sine şi nu poate intra în comuniune cu fiinţele create. Pentru noi, dovada existenţei lui Dumnezeu este energia Sa, harul Său, prin care ne împărtăşim de viaţa Lui. Oricât de plin de îndoieli ar fi omul, de îndată ce harul Domnului se atinge de inima lui, toţi norii se risipesc şi înlăuntrul său începe să lucreze dumnezeiasca viaţă, care nu este din lumea aceasta şi căreia nici un gând omenesc nu îi poate sta împotrivă. Credinţa de început îl întoarce pe om cu totul către Ziditorul său, pune stăpânire pe inima lui şi sădeşte în el frica lui Dumnezeu.

Frica Domnului este cea care ne ajută să ne descoperim adâncul inimii. Sfânta Scriptură vorbeşte despre «inima adâncă” a omului, spre care se îndreaptă necontenit cer­cetarea lui Dumnezeu. La întrebarea lui Iov:

„Ce este omul că l-ai mărit pe el?”,

Sfânta Scriptură dă următorul răspuns: omul este o ţintă pentru Dumnezeu. Omul a cărui inimă a devenit ţinta cercetării dumnezeieşti va sta înaintea Dom­nului şi va vorbi cu El „de la egal la egal“, mijlocind pentru mântuirea întregii lumi, întrucât Domnul însuşi l-a învred­nicit de o asemenea cinste. Dumnezeu doreşte această egalitate în relaţia Sa cu omul; pentru El omul nu este doar o ființă căreia i-a dat viaţă, ci “chipul” Lui, egalul Lui, cu care poate intra în dialog.

Intreaga Scriptură ne dă mărturie de faptul că Dumnezeu se adresează omului ca unui egal al Său.

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri“

le spune si Hristos ucenicilor Săi. Dacă prin harul Duhului Său intrăm într-o relaţie personală cu Domnul, atunci vom mărturisi pentru El, nu atât prin cuvinte, cât mai ales printr-o simţire vie a prezenţei Sale înlăuntrul nostru. Căci El a pătruns in inima noastră şi acolo mărturiseşte mântuirea prin harul Lui. Sfântul Siluan întăreşte acest adevăr minunat atunci când spune că Duhul poartă în sufletul omului mărturia mântuirii.

Un alt exemplu care adevereşte că Dumnezeu ni se adresează ca unor egali ai Săi este cuvântul Lui:

„De veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc“.

Această egalitate se vădeşte şi în Rugăciunea Domnească:

„Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“.

La prima vedere, refuzul Dom­nului de a ne ierta ar putea părea aspru; dar dacă ne gândim că El este Dumnezeul cel veşnic şi Făcătorul a toate, iar noi suntem numai făptura mâinilor Sale, atunci vedem cât de inegal este de fapt acest raport: Dumnezeu este negrăit de milostiv în judecata Lui!

Dumnezeu doreşte cu adevărat ca omul să fie egalul Său, asemănarea Sa, de aceea Îşi îndreaptă necontenit privirea către el şi caută adâncul inimii lui. Domnul vrea ca inima omului să dobândească „o simţire duhovnicească şi dumnezeiască“, căci numai viaţa duhovnicească lăuntrică, iar nu simpla exercitare a facultăţii gândirii, ridică existenţa omului mai presus de cea a dobitoacelor necuvântătoare. Poate că gândirea raţională ne deosebeşte de acestea, dar dacă ea slujeşte numai bunăstării noastre materiale, tru­peşti, atunci nu depăşim cu mult nivelul unui animal care trăieşte potrivit instinctelor. Dacă viața noastră lăuntrică se iroseşte în grijile lumii acesteia, ea va sfârşi, cu siguranţă, împreună cu trupul în mormânt. Chemarea noastră este însă mult mai înaltă: Dumnezeu doreşte ca inima adâncă a omului să cunoască simţirea vie, duhovnicească şi dumnezeiască a prezenţei Sale. Iar când omul devine conştient de această mare comoară ascunsă în inima lui, atunci o frică sfântă, dumnezeiască, se pogoară asupra sa.

De îndată ce această frică sfântă pune stăpânire pe inima noastră şi începem să simţim energia dumnezeiască dătătoare de viaţă, intrăm într-o legătură personală cu Dumne­zeul Care S-a descoperit pe Sine ca Persoană, Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Duhul Sfânt. Acest eveniment covârşeşte orice închipuire omenească. Cei de altă credinţă ar putea obiecta:

„Nu înţelegem creştinismul. Cum poate el susţine că Dumnezeu este în acelaşi timp şi Unul şi Trei? Religia noastră este mult mai logică: ea afirmă că Dumnezeu este unul, că este atotputernic, atotştiutor, ş.a.m.d.”

Acuzând însă creştinismul ca fiind ilogic, ei re­cunosc de fapt natura revelată a credinţei noastre şi, prin urmare, adevărul ei. Adevărul revelat nu se supune logicii omeneşti, fiind mai presus de aceasta. Într-adevăr, cum pot oare accepta aceşti oameni o definiţie a credinţei care este doar produsul minţii omeneşti? Afirmând caracterul logic al credinţei lor, ei nu fac decât să-şi discrediteze propria religie, arătând că este lipsită tocmai de elementul ce-i conferă statutul de revelaţie dumnezeiască.

Intrând în comuniune cu Dumnezeul personal şi nădăjduind în Cel a Cărui fiinţă şi fire sunt de neajuns, de necuprins cu mintea, de neatins, Îl vom sili să Se pogoare El Însuşi la noi şi să ne cerceteze cu harul Său cel nestricăcios veşnic, cu energia Sa necreată care izvorăşte din însăşi fiinţa Lui. În acest chip Dumnezeu înlătură prăpastia dintre fiinţa Lui nezidită şi veşnică şi făpturile Sale înţelegătoare mărginite.

Dumnezeu caută neobosit inima omului. Acesta însă, folosindu-şi greşit libertatea, s-a făcut rob patimilor şi nu mai îngăduie harului dumnezeiesc să pătrundă în inima lui si şi facă sălaş într-însa. Cu toate acestea, păcatele noastre nu cântăresc nimic înaintea milostivirii lui Dumnezeu. In ochii Lui ele sunt ca praful pe care îl poate şterge într-o clipă. De îndată ce frica Domnului pune stăpânire pe inima noastră, începem să înţelegem că fără harul lui Dumnezeu nu suntem în stare să cultivăm o legătură adevărată cu El.

Astfel începe „aventura” noastră cu Dumnezeu, o aventură tainică şi nespus de creativă. Omul înţelege acum unicul şi supremul ţel pentru care a fost creat – adevarata lui menire – este unirea cu Ziditorul său şi că acesta a si fost gândul cel mai înainte de veci al lui Dumnezeu pentru întreg neamul omenesc. Această legătură cu Domnul îl sileşte însă să se desprindă de tot ce este pământesc, văzând că alipirea pătimaşă faţă de lucrurile acestei lumi îl împiedică sa ajungă la limanul mântuirii. Ştie că încă nu se poate uni cu Dumnezeu, de vreme ce „în cetate nu va intra nimic pângărit“. Inţelege că dacă vrea să se mântuiască trebuie sa caute sfințenia, „fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul“. Pentru aceasta el investeşte toţi talanţii cu care l-a înzestrat Dumnezeu în această viaţă pământească, neascunzând nimic în pământ, ca să-i înmulţească de treizeci, de şaizeci, ba chiar de o sută de ori, de este cu putinţă.

Atunci i se dă omului să cunoască cel de-al doilea chip al credinţei, pe care îl putem defini pe scurt ca „nădejde împotriva oricărei nădejdi“. Când nu mai găsim în noi înşine nicio nădejde de mântuire, atârnăm totul de mila lui Dum­nezeu şi ne punem încrederea în Acela Care singur are puterea să învie şi morţii. Pildă vrednică de urmat ne este Sfântul Apostol Pavel, care mărturiseşte că Dumnezeu a îngăduit să ajungă în pragul morţii ca să înveţe

„să nu-şi pună încrederea în el însuşi, ci în Dumnezeu, Cel ce înviază pe cei morţi“.

Omul care îşi agoniseşte o astfel de credinţă atât de bineplăcută lui Dumnezeu sporeşte mult în viaţa duhovni­cească. Domnul nu întârzie să-i răspundă şi legătura cu El se întăreşte şi se adânceşte tot mai mult. O rugăciune des întâlnită în psalmi şi în alte slujbe ale Bisericii – de pildă în slujba Miezonopticii – este:

„Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă“.

Însă, ca să putem rosti aceste cuvinte, trebuie mai întâi să-L încredinţăm pe Dumnezeu că suntem ai Lui, trăind potrivit acestei credinţe harice.

Credinţa harică este strâns legată de „deznădejdea harică“. Această deznădejde este singura cale adevărată spre nădejdea mai presus de orice nădejde, căci ea ne dă puterea să riscăm totul pentru a fi bineplăcuţi lui Dumnezeu.

In Sfânta Scriptură întâlnim nenumărate pilde ale acestei credinţe harice, una dintre cele mai impresionante fiind cea a Patriarhului Avraam. Despre el se spune că a crezut în ”Dumnezeu Care înviază morţii şi cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt“. Atât de puternică era credinţa lui, încât „împotriva oricărei nădejdi el a crezut cu nădejde“. Este foarte important să înţelegem credinţa lui Avraam, pentru că el este părintele tuturor acelora care au crezut în Dum­nezeu, în primul rând, Avraam a crezut în Dumnezeu ca Domn al Vieţii, Care printr-un singur cuvânt cheamă toate dintru nefiinţă la fiinţă şi înviază pe cei morţi. In al doilea rând, el a crezut şi a nădăjduit în Domnul atunci când, potrivit judecăţii omeneşti, nu se mai întrevedea nici o nădejde. Nădejdea lui Avraam era aşadar adevărată, fiindcă se înte­meia pe credinţa din toată inima, care nu era simpla accep­tare raţională a tainei puterii lui Dumnezeu. Această cre­dinţă i-a insuflat o convingere lăuntrică adâncă ce i-a dat puterea să se predea cu toată fiinţa cuvântului Iui Dum­nezeu şi să-şi încredinţeze întreaga viaţă în mâinile Lui.

Prin credinţa sa desăvârşită, Avraam s-a îndreptat înaintea Iui Dumnezeu, devenind astfel părintele tuturor credincioşilor. Când Dumnezeu i-a poruncit: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi urmează mie“, Avraam nu a întrebat unde avea să meargă. Domnul l-a chemat: „Vino în ţara pe care ţi-o voi arăta Eu“, fără să-i spună însă care este ţara aceea. Avraam îl iubea pe Dumnezeu din toată inima Iui. Fără să pună vreo întrebare, fără să se îndoiască, el L-a urmat în desăvârşită ascultare si credinţă nestrămutată, nădăjduind în fiecare cuvânt al Său. Apoi Dumnezeu i-a făgăduit că va avea urmaşi, deşi trupul îi era amorţit de bătrâneţe. Iar el din nou, neluând seama la vârsta sa înaintată, a crezut cu nădejde că Dumnezeul lui, Care înviază şi morţii, poate da viaţă oricare ar fi împrejurările. Atât de mult a bineplăcut Avraam Iui Dumnezeu, încât s-a învrednicit de mari şi înfricoşate făgăduinţe, precum aceea că întru seminţia lui se vor binecuvânta toate neamurile pământului. Thysia-AvraamIar înce­putul împlinirii acestei făgăduinţe a fost zămislirea fiului său Isaac. În continuare, Scriptura ne spune cât de mult îl iubea Avraam pe Isaac, pentru a ne pregăti să înţelegem porunca stranie şi paradoxală a lui Dumnezeu câteva rân­duri mai jos:

„Ia-l pe Isaac, suie-te în munte şi adu-l acolo jertfă“.

Cu alte cuvinte:

„Jertfeşte-l pe fiul minunatei Mele făgăduinţe, fiul minunii prin care s-a dezlegat pântecele cel sterp al Sarei!“

Aici se ascunde o mare taină. Avraam se dăruise cu totul lui Dumnezeu, de aceea se bucura de toată bunăvoinţa Lui. Dar când l-a primit pe Isaac, fiul ce-i fusese făgăduit, inima lui s-a alipit de acesta şi s-a împărţit. Pentru a-i slobozi inima, Dumnezeu l-a pus la grea încercare, cerându-i să-l aducă jertfă pe fiul său cel iubit. Avraam a făcut ascultare fără a şovăi şi şi-a pus toată nădejdea în Dumnezeu, Care, văzând că inima robului Său fusese re­aşezată în dragostea cea dintâi, i i-a dăruit înapoi pe Isaac.

A doua treaptă a credinţei presupune deci participarea conştientă a inimii omului, care a fost trezită la viaţă în prima perioadă a harului. Omul s-a predat pe sine în mâinile Dumnezeului celui viu şi, asemenea lui Avraam, nu mai călătoreşte la voia întâmplării, ci a început să „graviteze” în jurul Soarelui dreptăţii, punându-şi toată încrederea în Dumnezeu pentru Care nimic nu este cu neputinţă. O astfel de credinţă ne ajută să rămânem în prezenţa Domnului, întrucât atârnăm totul de atotputernicia şi de cuvântul Lui.

Totuşi, nimeni din cei ce s-au dăruit pe sine cu credinţă lui Dumnezeu nu va rămâne necercat. Fiecare va fi pus la incercare în chip diferit, uneori foarte aspru. Unii pot ajunge chiar şi în pragul morţii; dar, dacă în clipa aceea încercăm să ramânem neclintiţi, dând slavă şi mulţumită Domnului, atunci si credinţa noastră, la fel ca cea a lui Avraam, va fi mai tare decât moartea, fiindcă ea biruieşte nu numai lumea, ci şi moartea însăşi. Iată de ce este atât de important să înţelegem credinţa ca „nădejde mai presus de orice nădejde“. Căci dacă înfruntăm încercările cu o astfel de credinţă, atunci Îl vom dobândi pe Hristos şi împreună cu El întreaga veşnicie. Tot cel ce se dăruieşte pe sine Duhului lui Dumnezeu va fi călăuzit de Acesta pe calea cea strâmtă, va fi dezbrăcat de veşmântul cel vechi, ca să poată intra curat în împărăţia Lui:

„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”.

„Dumnezeu este lumină“, scrie Sfântul Apostol Ioan, şi când Il vom vedea, vom deveni şi noi lumină asemenea Lui. Dar mai întâi trebuie să ne curăţim inimile, pentru a ne învrednici de fericita vedere a Dumnezeului celui adevărat. Domnul caută spre toţi oamenii, dar îşi îndreaptă atenţia îndeosebi către aceia care sunt gata să se predea cu totul în mâinile Lui. Dorinţa Sa fierbinte este să Se poarte cu fiecare dintre noi precum S-a purtat cu Avraam şi cu toţi aleşii Lui. De fapt, în viaţa fiecărei persoane ar trebui să se repete întreaga Scriptură, căci ea este, prin excelenţă, istoria „lucrării” lui Dumnezeu cu omul. Când Domnul vede că omul îşi „ia în serios” mântuirea, ridică un obstacol în calea lui, ca să-l pună la încercare şi să-i sporească astfel râvna şi hotărârea. Il cercetează şi îl ceartă precum tatăl pe fiul său cel iubit. Printr-o astfel de cercare a credinţei omul învaţă cum să depăşească primul obstacol. Atunci Domnul aşază piedici si mai mari in calea lui, ca să-l ajute să se înalţe tot mai sus catre El in credinţă. In acest chip Dumnezeu îl cinsteşte pe om, acordându-i privilegiul de a-şi dovedi, asemeni lui Iov, credincioşia, acea credinţă care-l face moştenitor al tu­turor bogăţiilor raiului.

„Toate ale mele ale tale sunt“,

spune Tatăl fratelui fiului risipitor.

Fericit este cel ce rabdă în vremea încercării şi nu se lasă clătinat de ispite, nici chiar de ameninţarea morţii.

„Nădejde mai presus de orice nădejde“

este, aşadar, definiţia credinţei prin care depăşim chiar şi acele obsta­cole ce par cu neputinţă de biruit. O asemenea credinţă adună toate gândurile şi toate puterile inimii noastre spre împlinirea unui singur scop: să ne luptăm până la moarte pentru a birui toate greutăţile cu ajutorul lui Dumnezeu. Şi trebuie să le biruim, căci de aceasta depinde mântuirea noastră. Acum inima omului este asemeni unui nod strâns legat în care se adună întreaga sa fiinţă, iar el atârnă totul de mila lui Dumnezeu. In felul acesta începem şi noi – cum spune Sfântul Apostol Pavel despre Avraam – să credem cu nădejde împotriva oricărei nădejdi. Credem că Dumne­zeu „poate să ne ridice ca fii ai lui Avraam” şi ca la El „toate sunt cu putinţă“. Treptat, ne pregătim să ne asumăm chiar şi acel înfricoşător salt de credinţă care biruieşte moartea.

Credinţa harică ne poartă de pe tărâmul lumii zidite pe cel al lumii nezidite, aruncând o punte peste prăpastia dintre Dumnezeu şi om. Iar dacă omul dă dovadă de o astfel de credinţă, atunci, cu siguranţă, va ajunge la limanul dragostei, căci Dumnezeu dragoste este. Viaţa sa trecătoare se va uni cu viaţa fără de moarte şi veşnică a lui Dumnezeu, iar aceasta este cea mai mare minune pe care o poate trăi omul: Domnul îl învredniceşte de unirea, prin har, cu propria Lui Viaţă dumnezeiască. Osteneli din partea noastră: a ne aduce mereu aminte de întâia noastră iubire pentru Domnul, a rămâne neclintiţi în credinţa faţă de Dumnezeu şi a nădăjdui în dragostea Lui.

ln Cartea Apocalipsei se spune:

„Ştiu că stărui în răbdare şi ai suferit pentru numele Meu şi nu ai obosit. Dar am împotriva ta faptul că ai părăsit dragostea ta cea dintâi. Drept aceea, adu-ţi aminte [de întâia dragoste] de unde ai căzut şi te pocăieşte şi fă faptele de mai înainte.“

In Ziua Judecăţii, când ne vom înfăţişa cu toţii înaintea Domnului, unii vor avea îndrăzneala să spună:

„Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am prorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut?“

Şi iarăşi:

„Am mâncat înaintea ta şi am băut şi în pieţele noastre ai învăţat.“

Dar Domnul le va răspunde:

„Vă spun: Nu ştiu de unde sunteţi. Depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii nedreptăţii.“

Cum este oare cu putinţă ca cineva să facă minuni în numele Domnului, şi totuşi Acesta să nu-L recunoască? Poate că în viaţa fiecăruia dintre noi a fost o vreme – pentru unii câţiva ani, pentru alţii o zi, un ceas, sau chiar şi numai o clipă – când am găsit puterea să credem în Dumnezeu din tot sufletul nostru şi, prin acest duh de credinţă, am ajuns să cunoaştem atotputernicia lui Dumnezeu şi chiar să să­vârşim minuni în numele Lui. Dar Domnul nu pune mare preţ pe aceasta, pentru că El aşteaptă de la noi lucruri şi mai mari. Dacă vrem să fim drepţi şi bineplăcuţi înaintea Lui – căci, după cum zice Apostolul, „dreptul din credinţă va fi viu” – atunci credinţa noastră trebuie să fie într-o continuă creştere dinamică, astfel încât să ne înălţăm neîncetat „din credinţă spre credinţă“. Prin urmare, dreptul va rămâne neclintit în această a doua perioadă a credinţei harice şi se va bizui numai pe mila lui Dumnezeu, riscând pentru El totul, ca să dobân­dească totul. Se va sârgui să trăiască potrivit acestui chip al credinţei până la sfârşitul vieţii lui. Apostolul ne previne însă prin înfricoşate cuvinte:

„De se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el“.

„A da înapoi” înseamnă a lăsa să ne slăbească râvna duhovnicească, a cădea în trân­dăvie şi în mândrie. Calea credinţei este însă calea sporirii neîncetate întru viaţa în Dumnezeu, care ne conduce din credinţă spre credinţă.

Cea mai mare dorinţă a omului este să întemeieze o legătură vie cu Dumnezeu şi să se bucure de darurile Sale cele sfinte. Până şi cea mai firavă atingere a harului dum­nezeiesc de inima noastră este „mai bună decât viaţa“, cum spune Psalmistul. Este, cu adevărat, mai de preţ decât multe vieţi. Se cuvine însă a începe această legătură cu Dumne­zeu cu mare seriozitate, ştiind că suntem chemaţi să dăm dovadă de statornicia drepţilor, adică să fim şi noi vii din credinţă.

Credinţa noastră trebuie să sporească şi să se întărească necontenit, până ce atinge a treia treaptă, aceea a credinţei drepţilor, care ne dă puterea să rămânem neclintiţi de-a lungul perioadei de părăsire de către Dumnezeu. Atât de statornică şi de desăvârşită este acum credinţa omului, încât nu lasă loc nici pentru cea mai mică urmă de îndoială în sufletul lui. O astfel de credinţă nu cunoaşte nici micşorare, nici cădere de la izvorul vieţii. Omul trăieşte fiecare zi ca pe un eveniment nou, ca pe un nou prilej de a se apropia de Dumnezeu, pe care i-l dăruieşte harul Lui. In această fază a credinţei, Duhul Sfânt Se arată a fi gingaş şi delicat, dar totodată deosebit de aspru.

La început însă, Dumnezeu este foarte îngăduitor cu noi. El ne dă să cunoaştem din cercare mângâierea şi bucu­ria duhovnicească ce însoţesc harul cel dintâi. Şi deşi încă nu ne-am curăţit de patimi şi suntem slabi şi neştiutori, harul nu încetează să ne desfăteze inima şi să ne insufle – iar aceasta tocmai pentru că suntem neştiutori. Domnul este milostiv şi doreşte în primul rând să ne înveţe cum lucrează harul Lui înlăuntrul sufletului. Dacă însă nu trăim potrivit legii Duhului Său celui Sfânt, Acesta va pleca de la noi.

În Epistola către Evrei, Sfântul Pavel vorbeşte în multe locuri despre cei ce au primit mari daruri de la Dumnezeu, au cunoscut puterea cuvântului dumnezeiesc şi reinnoirea întregii lor fiinţe, de la care însă au căzut mai apoi. Citim că este aproape cu neputinţă ca ei „să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă“, adică să fie ridicaţi de Dumnezeu din căderea lor şi reaşezaţi în starea de har de mai înainte. Cu alte cuvinte, cu cât ne apropiem mai mult de Dum­nezeu, cu atât mai exigent devine Duhul Lui cu noi, ca să ne putem uni pe veci cu El. După cum am spus mai înainte, Domnul doreşte să Se poarte cu omul ca şi cu egalul Său, chipul Său. El ne-a înzestrat cu mari daruri şi calităţi ca să putem sta înaintea Lui şi să îmbrăţişăm întreaga bogăţie a vieţii Sale dumnezeieşti:

„Toate ale Mele, ale tale sunt“.

După ce am parcurs primele două etape ale credinţei (credinţa de început şi credinţa harică ce se însoţeşte de deznădejdea harică), ajungem la acea credinţă statornică şi desăvârşită care oglindeşte credincioşia drepţilor. Atunci îl vom încredinţa pe Dumnezeu că suntem ai Lui, iar El ne va răspunde prin cuvântul Său care rămâne în veac. Domnul va încheia cu noi un ultim legământ al dragostei, iar acest legământ nu va avea sfârşit, după cum ne făgăduieşte Sfânta Scriptură. Dumnezeu ne va întâmpina cu aceleaşi cuvinte pe care i le-a adresat Fiului Său Celui Unuia-Născut. Îl vom auzi spunându-ne nu numai: „Al meu eşti“, ci şi:

„Fiul meu eşti tu, Eu astăzi te-am născut“.

Aceasta este singura şi adevărata noastră chemare: să dobândim asemă­narea cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

[va urma]

(din: Arhimandrit Zaharia Zaharou, “Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apoc. 2, 4-5)”. Cele trei perioade ale vârstei duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, 2015)

Sursa: Cuvântul Ortodox

Predică la Duminica a 32-a după Rusalii (a lui Zaheu) - Sfântul Luca al Crimeei

Evanghelia

Luca 19, 1-10

În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon şi iată un om bogat cu numele Zaheu, care era mai mare peste vameşi, căuta să vadă cine este Iisus; dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Atunci, alergând înainte, s-a suit într-un dud, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Dar când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, l-a văzut şi a zis către el: Zaheu, grăbeşte-te şi dă-te jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Şi el, grăbindu-se, s-a coborât şi L-a primit cu bucurie. Când au văzut aceasta, toţi cârteau şi ziceau: a intrat să găzduiască la un păcătos. Dar Zaheu, stând în faţa Domnului, I-a spus: iată jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Iar Iisus a grăit către el: astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi el este fiul lui Avraam. Fiindcă Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.

Sf. Luca al Crimeii - Zaheu si puterea iubirii care cheama la pocainta: “Domnul nu intoarce spatele nimanui”

I. Setea de innoire duhovniceasca

Iisus, intrand, trecea prin Ierìhon. Si iata, un barbat cu numele Zaheu, si acesta era mai-marele vamesilor si era bogat; si cauta sa vada cine este Iisus, dar nu putea de multime, fìindca era mic de statura. Si alergand inainte, s-a suit intr-un sicomor ca sa Il vada, caci pe acolo avea sa treaca (Luca 19, 1-4).

“Vamesi se numeau strangatorii impozitelor. Ei puteau dobandi bani pe cale nedreapta la stransul impozitelor, si o faceau. Erau cruzi si lacomi, jefuiau poporul, iar acesta ii ura. Insusi cuvantul „vames” ajunsese pentru popor totuna cu “pacatos”.

Zaheu era mai-marele vamesilor, si asupra lui apasa si mai greu ura poporului decat asupra vamesilor de rand – dar iata ca omul acesta pacatos s-a aprins de dorinta de a-L vedea pe Domnul Iisus Hristos, despre Care auzise atat de multe. Cand Domnul a trecut pe langa pomul unde sedea Zaheu, S-a oprit deodata si a grait: Zaheu, coboara mai repede din pom si mergi acasa, fì­indca astazi trebuie sa vin la tine!

Pentru ce Domnul, trecand printr-o multime uriasa de popor, Si-a intors dintr-o data luarea-aminte asupra lui Zaheu? Pentru ce l-a chemat pe nume? Fiindca Domnul, Atoatestiutor fiind, cunostea nu doar numele lui Zaheu, ci si inima lui, si dorintele lui.

Dar ce s-a intamplat in sufletul lui Zaheu? Cum se simt oamenii care, asemenea lui, traiesc in nedreptate, de Dumnezeu nu se tem si nu se rusineaza de nimeni (v. Luca 18, 2)? Sufletul lor pacatos nu cunoaste odihna nici ziua nici noaptea. Cat de greu este pentru ei sa indure dispretul si ura poporului! Propria constiinta le roade fara incetare, ca un vierme crunt, inima – dar patima banilor inabusa totul. „N-au decat sa ne dispretuiasca, spun ei, in schimb suntem bogati. Avem de toate”.

Credeti ca e usoara o viata ca aceasta? Nu, ci e foarte grea. Greu este a inabusi mereu glasul constiintei. Greu este sa duci povara urii si dispretul oamenilor. Asa era si cu sufletul nefericitului Zaheu. Dar de ce dorea el atat de tare sa Il vada pe Domnul Iisus Hristos, de ce s-a suit in smochin ca sa-L priveasca macar din departare? Din simpla curiozitate? Nu: el simtea si stia cat de Mare si Sfant este Domnul Iisus Hristos. Auzise despre extraordinarele Lui minuni, despre redarea vazului orbilor, despre invierea mortilor, si sufletul lui pacatos tresalta.

Nu simpla curiozitate il atrasese, ci dorea tare de a privi macar la Cel mai sfant decat toti sfintii, la Cel atat de potrivnic intunecarii si nedreptatii propriului lui suflet. Constiinta lui pacatoasa era miscata ca niciodata. Nazuia sa-L vada pe Prorocul cel minunat, asemenea Caruia lumea inca nu cunoscuse, si in inima sa gandea: „Dar eu, pacatosul, voi ramane incurcat si pe mai departe in viata aceasta ticaloasa, pentru care oamenii ma urasc si ma dispretuiesc?”

Domnul stia ce cotitura avusese loc in sufletul lui pacatos, stia ca acest su­flet nu este greu de mantuit. Tocmai de aceea S-a si hotarat sa mearga in casa lui Zaheu.

Zaheu s-a dat jos repede din pom si a fugit acasa pentru a-L primi pe Dom­nul Iisus Hristos. Dupa aceea, cutremurat de vizita lui Hristos, a stat inaintea Lui si, lepadand indata si cu hotarare lacomia sa de bani, a zis:

Iata, jumatate din averea mea, Doamne, o dau saracìlor, si daca am napastuit pe cineva cu ceva, intorc impatrit (Luca 19, 8).

Iata ce pilda de adanca pocainta; iata cum a cutremurat sufletul acestui om pacatos cercetarea dumnezeiasca! Tocmai la el, un pacatos atat de ticalos, dispretuit de oameni, sa vina Insusi Domnul Iisus Hristos?! Dar Domnul ce a raspuns? Astazi s-a facut mantuire casei acesteia, caci si acesta este fiu al lui Avraam (Luca 19, 9).

Asadar Zaheu, om pacatos, manat de nevoia simtita launtric a renasterii duhovnicesti, a inceput sa caute intalnirea cu Hristos – si aceasta intalnire a avut loc, aducand mantuire casei lui. Sfanta Biserica ne indeamna sa-L cautam pe Domnul urmand pilda lui Zaheu, sa inviem in sufletul nostru frica de Dumnezeu dandu-ne seama de pacatosenia noastra si de nevoia pocaintei si innoirii.

Dar noi, spuneti-mi, oare putine pacate avem? Oare nu suntem toti datori sa ne pocaim din toata inima, ca si Zaheu, si, asemenea lui, sa ne platim datoriile fata de cei pe care i-am necajit? Sa ne fìe pilda intotdeauna aceasta intoarcere la credinta a mai-marelui vamesilor! Sa ne straduim si noi, cand ne va cerceta Domnul in chip nevazut, sa Il primim asa cum L-a primit Zaheu si sa ne invrednicim de aceleasi cuvinte pe care le-a auzit el! Amin.

II. Hristos ne cheama la pocainta

Sfanta Biserica ne cheama astazi sa patrundem in talcul istorisirii evanghelice despre Zaheu. As vrea sa va atrag luarea-aminte asupra urmatoarelor ei momente.

Cand Domnul Iisus Hristos, trecand pe langa Zaheu, S-a oprit si l-a chemat pe nume ca pe un prieten, ca pe un cunoscut vechi: Zahee, coboara-te degraba, caci astazi in casa ta trebuie sa raman (Luca 19, 5), ce vifor a cutremurat pe neasteptate inima pacatosului vames? „In casa mea vrea sa vina acest Sfant al sfìntilor, acest Facator de minuni? Asadar nu Ii este scarba de mine?” Totul s-a rasturnat deodata in inima lui: a devenit dintr-o data alt om.

„De ce, veti intreba, s-a petrecut in el o astfel de schimbare?”Deoarece cuvantul lui Dumnezeu e viu si lucrator si mai ascutit decat orice sabie cu doua taisuri, si patrunde pana la despartitura... dintre incheieturi si madulare (Evrei 4, 12), intr-un anume fel el taie omul in doua dintr-o data, schimband totul in el. Puterea chemarii Domnului, puterea dragostei dumnezeiesti e nesfarsit de mare. Ea a pricinuit o astfel de intorsatura nu doar in sufletul lui Zaheu, ci si in sufletul unui alt vames – Levi, ce mai apoi a devenit Sfantul Apostol si Evanghelist Matei.

Si acum, cand citim sau cand auzim cuvintele lui Dumnezeu ce sunt intiparite in Evanghelie, ele pricinuiesc acelasi cutremur in sufletele noastre.

Stim din Vietile Sfìntilor ca multi dintre ei au apucat-o pe calea nevointei datorita simplului fapt ca au ascultat in biserica spusele lui Hristos: Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie (Matei 16, 24), sau cuvintele graite carturarului ce cauta desavarsirea: Da­ca voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde averea ta, da-o saracilor (Matei 19, 21), sau cuvintele despre faptul ca El trebuie iubit mai mult decat tatal si mama, de­cat fratii si surorile, chiar decat propria viata (v. Matei 10, 37). Cuvintele acestea ale Domnului au lucrat cu atata putere asupra sufletelor lor, incat s-au hotarat deodata sa lase totul, sa vanda totul si sa imparta la saraci, sa-si paraseasca familia, sa isi ia crucea si sa urmeze lui Hristos. Asa s-a intamplat cu Sfìntii An­tonie cel Mare, Macarie Egipteanul, ce au plecat in pustia salbatica a Egiptului, precum si cu multi altii.

Iata, asadar, ce putere are cuvantul lui Dumnezeu – dar care este taina acestei puteri? De ce are cuvantul lui Dumnezeu o lucrare atat de puternica asupra oamenilor? De ce l-au cutremurat atat de mult pe Zaheu cuvintele simple ale Mantuitorului? Fiindca in cuvintele acestea, care i-au fost graite lui, dar ne privesc pe toti, se simtea nemarginita dragoste dumnezeiasca a Mantuitorului nostru, se simtea ca pe noi, pacatosii, ticalosii, calcatorii legii dumnezeiesti, Hristos nu ne leapada, ci li este mila de noi, ne iubeste si ne cheama pe calea mantuirii.

Iar fariseii, care se socoteau pe sine drepti si dascali ai lui Israel, ii urau si ii dispretuiau pe acei nefericiti, ii infìerau cu vorbe rele, nu voiau sa aiba de-a face in nici un fel cu ei, socotindu-i necurati si nevrednici.

Hristos insa nu a facut asa. Cand a intrat in casa lui Zaheu, care L-a primit cu bucurie, acolo au venit de asemenea multi vamesi, multi pacatosi multe desfranate, si au sezut cu El la masa. Fariseii si carturarii, vazand aceasta, erau nemultumiti si carteau impotriva Domnului.

Alta data, intr-o situatie asemanatoare, El le-a raspuns celor care isi puneau nadejdea numai in rugaciunile lor fatarnice, facute de ochii lumii la raspantii, si care sperau sa dobandeasca prin aceasta mantuirea: Mergand, invatati-va ce inseamna: Mila voiesc, iar nu jertfa; ca n-am venit sa chem pe drepti, ci pe pacatosi la pocainta (Matei 9, 13).

A fost o vreme cand era nevoie de jertfe, fiindca acestea erau preinchipuire a singurei Jertfe adevarate, a Jertfei pe Cruce de pe Golgota – dar dupa ce s-a savarsit aceasta infricosata si ultima Jertfa, vechile jertfe au incetat si a venit o era noua, era milostivirii si a dragostei, pe care a adus-o pe pamant Domnul Iisus Hristos.

El vrea de la noi bunatate, milostivire fata de oamenii nefericiti, slabi, fata de cei cazuti si dispretuiti, chiar si fata de cei pe care s-ar parea ca avem depline drepturi de a-i socoti lepadati: fata de hoti, de banditi, de curve, de ucigasi.„Cum asa, veti intreba, suntem datori sa-i iubim si pe astia?” Da, tocmai cu ei trebuie sa fim mai atenti, tocmai fata de ei trebuie sa avem cat mai mult tact in cuvinte, fiindca sunt grav bolnavi cu duhul.

Nu-i asa ca fata de trupul bolnav avem mai multa grija si gingasie decat atunci cand este sanatos? Ei bine, sa stiti ca si acesti nefericiti, pe care noi ii socotim niste lepadati, au si ei inima omeneasca, ii mustra constiinta, se chinuie. Le este greu sa duca povara lepadarii, dispretului si blestemului obstesc.

Stiu din experienta cat de usor este sa misti o asemenea inima nelegiuita. Credeti-ma, pana si criminalul cel mai inrait se cutremura in inima sa cand aude nu vorba rea a osandirii, ci vorbe de respect si de dragoste. Sufletul lui poate fi renascut printr-o vorba buna, daca aratam respect pentru demnitatea lui de om cazuta atat de jos; astfel putem savarsi in el o intorsatura asemenea celei pe care a savarsit-o Domnul in inima vamesului Zaheu – si el va merge dupa voi, va incepe sa va slujeasca, va va rasplati cu un adanc devotament pen­tru faptul ca nu il blestemati, ca nu il osanditi, pentru vorba voastra buna, cu care nu era deloc obisnuit.

Asadar sa nu ne semetim asupra nimanui, sa ne aducem aminte totdeauna de pacatele noastre si sa iubim pe toti semenii nostri, pana la unul, fìindca nu stim cum este inima lor inaintea lui Dumnezeu. Vietile Sfintilor ne arata ca au fost talhari care au savarsit multime de omoruri, iar dupa aceea, sub inraurirea harului lui Dumnezeu, au incetat deodata, si-au coborat mainile insangerate si au intrat cu capul plecat in manastire, unde s-au pocait ani multi, asa cum noi nu stim sa ne pocaim — iar Domnul a primit pocainta lor si i-a indreptat cu desavarsire, in asa fel ca au primit chiar darul facerii de minuni. Si atunci cum vom cuteza noi sa ne semetim asupra celor care se vor pocai, poate, si vor primi de la Atotputernicul Dumnezeu iertarea tuturor pacatelor? Caci numai pocainta adanca ne curateste inaintea lui Dumnezeu.

Vamesi, talhari si desfranate au ascultat chemarea lui Hristos la pocainta si I-au adus jertfa inimile lor infrante. Domnul a mantuit nu numai pe Zaheu, ci si pe curva ce I-a spalat picioarele cu lacrimi, le-a sters cu parul ei si a varsat pes­te el mir de mult pret (v. Luca 7, 38); a mantuit si pe talharul rastignit alaturi de El pe cruce, care a zis: Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru imparatia Tal Domnul i-a raspuns: Astazi vei fi cu Mine in Rai (Luca 23, 42-43).

Domnul a venit sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut (Luca 19, 10) — nu doar pe cei pierduti care-L inconjurau in timpul vietii Sale pamantesti, ci si pe cei din vremurile urmatoare, printre care ne numaram si noi. El sta la usa inimii fiecaruia dintre noi, si bate, si cere cu smerenie sa-L lasam inauntru. Se opreste langa fiecare dintre noi, ne cheama pe nume, si ne cheama la pocainta, si ne mantuieste.

Nici in vremea de astazi nu sunt putini pacatosi asemenea lui Zaheu, dar unii dintre ei, spre deosebire de acesta, nu se hotarasc nici macar sa priveasca la Crucea lui Hristos, nu se hotarasc sa intre in biserica, socotindu-se pierduti, gata osanditi, crezand ca nimeni nu-i va mai mantui si ca Hristos le-a intors spatele. Credeti ca e adevarat? Nu, nicidecum! Domnul nu intoarce spatele nimanui. El a zis: Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afara (Ioan 6, 37). Eu sunt Pastorul cel bun, Pastorul cel bun sufletul Sau Il pune pentru oile Sale (Ioan 10, 11).

Pentru noi toti, oile cele bolnave si raioase, Domnul a pus sufletul Sau pe Crucea de pe Golgota. La Sfantul Proroc Iezechiel citim: Eu voi paste oile Mele si le voi odihni pe ele, zice Domnul Dumnezeu. Pe cea pierduta o voi cauta, si pe cea ratacita o voi intoarce, si pe cea zdrobita o voi intari, si pe cea tare o voi pazi, si le voi paste pe ele cu judecata (Iezechiel 34, 15-16). Iata ce spune din partea Domnului Prorocul Isaia: Au doara va uita femeia pe pruncul sau, sau nu ii va fi mila de fiii pantecelui sau? Ca de va si uita femeia pe acestia, Eu nu te voi uita pe tine, zice Domnul (Isaia 49, 15). Atat de mare este iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Chiar daca omul va fi plin de tot pacatul si va face tot ce ii inchide intrarea in Imparatia cerurilor, chiar daca un mare nevoitor va deveni preacurvar si ucigas, tot nu trebuie sa deznadajduiasca. Chiar daca va ajunge cineva la treapta cea mai de pe urma a faradelegii, iar apoi se hotaraste sa se intoarca pe calea virtutii, Domnul si pe unul ca acesta il primeste, si de unul ca acesta Ii este mila, si il vindeca, si il intareste, si Se bucura de mantuirea lui ca un Pastor bun, ca un Parinte iubitor. El nu leapada niciodata pocainta lipsita de fatarnicie.

Deci sa ne amintim intotdeauna de aceasta si sa nazuim spre Domnul cu toata inima! Amin”.

(din: Sfantul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti,2010)

Sursa: Cuvântul Ortodox

Mănăstirea Putna - Calendar de birou 2016

Dumnezeu a depănat 550 de ani din caierul timpului de când, în 10 iulie 1466, Sfântul voievod Ștefan cel Mare a pus piatra de temelie a Mănăstirii Putna.

Iar obștea de astăzi aduce smerită mulțumire Treimii celei de o Ființă și nedespărțită, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Dumnezeul nostru cel bun și iubitor de oameni, de la care tot binele este, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria, ocrotitoarea acestei mănăstiri și ctitorilor și viețuitorilor de la începuturi și până în prezent pentru cei 550 de ani de Ortodoxie și românism la „altarul conștiinței naționale” – mormântul slăvitului voievod.

Sursa: Mănăstirea Putna

Vasile Voiculescu - Crucea-Jug / Poezie

foto: OrthPhoto

Tu, Cruce, dulce jug al lui Christos,

De Tine-n veci acuma nu mai fug,

Adânc cerbicea inimi-mi plec jos

Şi sub povara Ta cerească mă înjug.

Stau să mă mîne Domnul unde-o vrea

Cu biciul Său de Duh atât de drag;

Şi nici o muncă nu-mi mai pare grea

Când ştiu că brazda mântuirii trag.

(luni, 27 septembrie 1954, Bucureşti )

Proclamația lui Al. I. Cuza cu prilejul alegerii sale ca Domn al Moldovei (5 ianuarie 1859) / Istorie

„Principatele-Unite Moldova și Valahia

Noi Alexandru-Ioan I. Cu mila lui Dumnezeu și voința națională Domnu Moldovii.

La toți de față și viitori Sănătate!

Voința nației prin legiuitul ei organ, Adunarea electivă, Ne-au ales Domn Moldovii! Suindu-ne pe tron cu numele de ALEXANDRU IOAN I, cea întăi datorie a Noastră este de a Ne adresa cătră Voi, iubiților compatrioți, de a Vă dori pace și fericire și de a Vă spune care sănt cugetările și țintirile Noastre.

Înainte de a Ne sui pe tronul la care Ne-au chiemat încrederea Nației, Noi, în fața adunării, am făcut următoriul giurământ:

Giur în numele Prea Sfintei Treimi și în fața Țării mele că voiu păzi cu sfințănie drepturile și interesele Patriei, că voiu fi credincios constituției în textul și în spiritul ei, că în toată Domniea mea voiu privighie la respectarea legilor pentru toți și în toate, uitănd toată prigonirea și toată ura, iubind deopotrivă pre cei ce m-au iubit și pre cei ce m-au urât, neavând înaintea ochilor mei decăt binile și fericirea nației Romăne. Așa D-zeu și compatrioții mei să-mi fie întru ajutor!

Acest giurămănt arată linia de purtare ce avem a păzi în Domnia Noastră. Guvernămăntul Nostru va fi în toată puterea cuvăntului guvernămăntul precum îl vrea, precum îl statornicește convenția închietă în 7/19 Avgust 1858 între Înalta Poartă Otomană și Puterile garante drepturilor Patriei noastre. Vom fi Domn Constituțional!

Vom respecta toate drepturile Adunării elective și toate stăruințile Noastre vor avea de țel desvoltarea nouelor instituții ce Ne-au recunoscut Evropa, și adevărata și temeinica punere în lucrare a reformelor cerute de citata convenție […]”

Sursa foto: Expoziție temporară de la Muzeul Unirii din Iași (24 Ianuarie 2016).

Sursa: Tipărituri Românești

Fiica mea m-a întrebat de multe ori de ce nu are și ea o soră sau un frate / Mărturii despre criza de sarcina, #2

Sunt Ioana, am 34 ani și port cu mine un păcat făcut cu mulți ani în urmă.

Când aveam 21 ani am născut o fetiță, sănătoasă și cuminte, era un îngeraș. La 7 luni după ce am născut fetița am realizat că sunt din nou însărcinată. Atunci parcă totul se prăbușea în jurul meu: ce voi face?

Până să nasc fetița lucrasem fără carte de muncă. Acum locuiam la socrii și lucram pe unde apucam. Doream să fac o facultate și nu reușisem. Banii nu ne ajungeau de la o lună la alta.

Sfătuindu-mă cu soacra mea am hotărât să fac avort. Sora mea când a auzit a luat foc și mă suna de câteva ori pe zi. Începusem să nu îi mai răspund la telefon. Ea insista să nu-mi omor copilul, eu îi ziceam că habar nu are ce spune. Aveam mintea atât de întunecată încât găseam o mulțime de „scuze”, de motive care m-ar determina să fac asta. Nu m-am gândit la cum voi trăi apoi, cum voi putea să mă privesc în oglindă dimineața si multe alte lucruri.

8 ianuarie 2003 – ziua avortului

Nu voi uita niciodată acel salon imens plin cu femei însărcinate care voiau să devină neînsărcinate, care considerau că nu mai aveau nevoie de copiii lor și care îi omorau mai rău ca pe niște animale, fără să gândească nici că este păcat, absolut nimic, totul era normal. Aveam un sentiment ciudat, parcă știam că nu fac bine, dar iar îmi revenea în minte gândul că ce o să fac cu încă un copil, și așa de-abia cresc unul.

…am rămas ultima… se făcuse deja seară. Am plecat de la spital dărâmată și plină de regret. Tot acel gând, că „nu am avut altă soluție”, nu-mi dădea pace.

Timpul a trecut, familia s-a destrămat, fiica mea de multe ori m-a întrebat de ce nu are și ea o soră sau un frate de vârstă apropiată (de fapt nu are deloc), iar eu pun capul în pământ și rămân mută, abia stăpânindu-mi lacrimile. Odată cu trecerea anilor s-a accentuat și durerea și remușcarea din suflet pentru ceea ce am făcut atunci. Greutățile vieții m-au făcut să mă apropii de biserică, de Dumnezeu, să înțeleg că tot ceea ce ni se întâmplă își are răspunsul în propria noastră viață.

Dacă astăzi sunt singură, cu un copil care nu mă ascultă, neștiind încotro să mă îndrept este datorită faptului că atunci când Domnul mi-a dăruit al doilea copil eu l-am aruncat la coș, neavând nevoie de el, mintea mi-a fost întunecată, iar acum mă lupt să ies la lumină, rugându-mă să capăt iertare și vă rog și pe voi care citiți aceste rânduri să nu faceți niciodată avort, să nu fiți de acord cu el, căci aduce doar durere și regret. Toate le poți îndrepta prin rugăciune și răbdare, dar un avort făcut nu-l poți „repara”. Avortul nu este o soluție, este doar unealta prin care diavolul ne îngenunchează, ne face sclavi ai lui, ne îndepărtează de Dumnezeu.

Aș avea poate multe de adăugat pe această temă, însă esențialul acesta este: nu acceptați avortul, sunt familii care nu pot avea copii, care își doresc din suflet să înfieze măcar un copil. Căutați și aflați sfat de la duhovnic atunci când nu vă doriți un copil, dar el vine. Sub nicio formă nu acceptați să vă omorâți propriul copil: nu vă pot descrie în cuvinte regretul și durerea din sufletul unei mame care a făcut așa ceva.

Ioana N., București

**************************

Dragi prieteni și colaboratori,

În 26 martie 2016, în România și Republica Moldova se va organiza Marșul pentru viață 2016 „Pentru viață, pentru femeie, pentru familie”. Cu acest prilej, Asociația „Studenți pentru viață” încearcă să publice patru volume de mărturii despre criza de sarcină, pentru a veni în întâmpinarea frământărilor femeilor care se vor afla în situații de criză și pentru cei din jurul lor care le pot sprijini:

101 femei fericite că au ales viața copiilor lor

101 oameni care au supraviețuit avortului

101 avorturi forțate

101 avorturi regretate

În viața noastră cotidiană puține sunt lucrurile al căror impact uriaș este atât de puțin înțeles precum criza de sarcină.

Este vorba despre scurta perioadă din viața unei femei însărcinate în care avortul apare ca o altă opțiune pe lângă continuarea sarcinii și nașterea copilului.

Criza de sarcină apare în cele mai diverse situații de viață. Astfel, experiența directă și bibliografia teoretică arată că nu există niciun element care să elimine a priori posibilitatea apariției crizei de sarcină: nici starea financiară, nici statutul social ori marital, nici absența sau numărul copiilor, nici vârsta, nici nivelul intelectual, educațional și cultural, nici starea de sănătate a femeii, nici calitatea relației cu tatăl copilului, nici opinia familiei ori a prietenilor, nici afilierea ori practica religioasă a mamei, tatălui, familiei, nici măcar împrejurările concepției și starea de sănătate a copilului, de exemplu atunci când copilul a fost așteptat ani la rând și este deplin sănătos… În realitate, oricând poate apărea un element care să determine criza de sarcină.

De aceea, pentru a fi cu adevărat alături de femeia în criză de sarcină este nevoie de cele mai diverse abordări, potrivite fiecărei situații de criză: de la formele cele mai simple, cum este o discuție de 15 minute, până la sprijinirea emoțională și materială pe perioada a mai multor ani de zile.

În această diversitate, există, este drept, și câteva tipologii predominante. Astfel, circa 80% din cazurile de criză de sarcină s-ar putea rezolva în mod fericit pentru ambele vieți direct implicate – respectiv prin nașterea copilului – dacă femeia ar primi sprijin din partea tatălui copilului. O dovadă în plus a acestui fapt o reprezintă statistica potrivit căreia cel puțin 60% din avorturi sunt consecințe ale presiunilor partenerului de viață. Un factor-cheie în criza de sarcină și în decizia femeii de a face avort este violența din partea tatălui copilului, de la presiunile verbale, până la violența fizică gravă.

Vă rugăm să ne sprijiniți trimițând mărturii sau îndemnând pe cunoscutele dumneavoastră care au trecut prin criza de sarcină să trimită mărturii pe adresa de mail 101marturii@gmail.com.

Mărturiile pot fi complet anonime și garantăm că datele personale sau datele de contact ale celor care le vor trimite nu vor fi făcute publice, decât dacă ei solicită aceasta.

Vă rugăm să oferiți doar mărturii complet adevărate, deoarece spunerea adevărului și numai a adevărului este centrală în abordarea crizei de sarcină.

Am cunoscut femei care au regretat avortul dinainte de a-l face, femei care au regretat avortul în timp ce avea loc, femei care au regretat avortul când s-au ridicat de pe masa ginecologică, femei care au regretat avortul pentru prima oară la câteva decenii după ce a avut loc. Dar nu am cunoscut nicio femeie care să își îndemne fiica: „Mamă, când vei crește mare, să faci și tu măcar un avort, că e foarte bine!”.

De aceea, aceste cărți sunt menite să crească nivelul de conștientizare al opiniei publice cu privire la ușurința cu care fiecare dintre noi am trecut și trecem pe lângă femeile în criza de sarcină, indiferenți la frământările lor și la viața copilului pe care l-au purtat în pântece câteva luni. Este și o ocazie de a le cere iertare pentru indiferența noastră.

Vă rugăm să puneți bannerele pe saitul/blogul dumneavoastră, pentru ca mesajul Scrie, dă like, distribuie să ajungă la cât mai multe persoane.

Pe aceste bannere puneți link activ către postarea

http://studentipentruviata.ro/2016/01/marturiile-despre-criza-de-sarcina-pot-salva-vieti-scrie-da-like-distribuie/

Iată câteva dimensiuni:

728×90

728×90

1200×150

1200×150 

Articol preluat de pe Studenți pentru viață

Sursa: Știri pentru viață