Nu este nimic eroic în a te sinucide: Pe data de 1 noiembrie, tânăra de 29 de ani Brittany Maynard a anunţat că îşi va lua viaţa

de Matt Walsh, preluare de pe Ştiri pentru viaţă

Dacă aţi petrecut ceva timp pe Facebook, atunci probabil că aţi observat figura lui Brittany Maynard apărând obsesiv, în ultimele zile, pe pagina de noutăţi a profilului dumneavoastră. Iar prietenii din lista de Facebook, care v-au trimis link-uri spre site-uri ce afişau povestea acestei tinere, au postat probabil comentarii prin care îşi arătau susţinerea şi adoraţia faţă de acesta, comentarii ca acela pe care tocmai l-am citit acum câteva minute: “Wow! O poveste care te inspiră! Brittany, eşti aşa de curajoasă!”

Veţi fi scuzaţi dacă aţi ales să nu daţi click pentru a citi mai departe despre ce este vorba. În ziua de azi suntem aşa de supraaglomeraţi de “poveşti inspiraţionale” furnizate de mediile virtuale, încât devine din ce în ce mai greu să le mai ingeram. Dar, înainte de a vă continua programul zilnic, rămânând cu vaga impresie că undeva, cineva cu numele Brittany Maynard, săvârşeşte un act eroic şi impresionant, cred că ar trebui, totuşi, să ştiţi exact care este acest act care i-a extaziat în aşa măsură pe toţi prietenii voştri:

Pe data de 1 noiembrie, anul acesta, tânăra de 29 de ani, Brittany Maynard, îşi va lua viaţa.

Ea îşi va curma viaţa cu ajutorul unei pastile şi asistată de un medic.

Sinucidere.

Prietenii dumneavoastră sunt impresionaţi de faptul că o femeie îşi plănuieşte sinuciderea.

Am reuşit să vă reţin atenţia?

Această fotografie, nedatată, furnizată de familia Maynard, o înfăţişează pe Brittany. Tânăra, suferind de o boală în stadiu terminal, s-a mutat din California în Portland, Oregon, împreună cu soţul ei, pentru a beneficia de prevederile legii “Moarte cu demnitate”, adoptată în anii ’90. Maynard vrea ca o astfel de lege să fie adoptată şi în California, de aceea, în ultimele sale zile, a devenit o militantă pentru această cauză.

Cu siguranţă, povestea sa este una teribilă, tragică. Chiar dacă nu împărtăşesc entuziasmul cvasi-universal faţă de intenţia sa de a alege eutanasia, totuşi, îmi e foarte milă de ea.

Iată o scurtă trecere în revistă a evenimentelor:

La începutul acestui an, Brittany a fost diagnosticată cu o tumoră pe creier. La început, doctorii i-au spus că mai are 10 ani de trăit, dar aceşti 10 ani s-au transformat curând în câteva luni, boala avansând mai repede decât se anticipase.

După “luni de cercetare”, tânăra a decis că este mai bine “să moară cu demnitate” decât să încerce să lupte cu boala, luptă care ar fi implicat, fără îndoială, multă durere şi suferinţă. Aşa că ea şi soţul ei s-au mutat în Oregon, unde sinuciderea asistată este legală, iar Brittany şi-a notat în calendar dată la care s-a hotărât să moară.

A ales că acesta dată să fie 1 noiembrie, deoarece pe 30 octombrie este ziua soţului ei.

A realizat o înregistrare video pentru un grup pro-eutanasie, prin intermediul căreia a descris cum vor fi ultimele sale clipe de viaţă: “Am hotărât că voi fi înconjurată de membrii apropiaţi ai familiei, adică soţul, mama, tatăl vitreg şi prietena mea cea mai bună, care este şi ea medic. Îmi voi sfârşi viaţa sus, în dormitorul meu şi al soţului, cu el şi cu mama mea lângă mine, şi mă voi stinge liniştit, pe fondul muzical al unei melodii preferate.”

Eu nu am avut niciodată cancer în ultimul stadiu. Nici nu-mi pot imagina panica, durerea, sfâşierea pe care această stare o implică. Mă rog pentru acesta tânără şi pentru toţi cei loviţi de acest flagel înspăimântător. Îmi pare foarte, foarte rău pentru că această imensă povară a fost aruncată pe umerii ei. Cu siguranţă, este o cruce mai grea decât orice mi-a fost dat mie să duc vreodată (deşi, poate, la un moment dat, va veni şi rândul meu).

Şi, dată fiind starea ei, e de înţeles dacă voi fi acuzat de cruzime şi lipsă de sensibilitate pentru că nu sunt de acord cu alegerea pe care a făcut-o. Dar trebuie să ţinem seama de faptul că noi nici nu am fi ştiut despre această alegere dacă ea nu ar fi ales să o facă publică. Brittany a formulat cereri şi memorii şi a susţinut înfiinţarea de grupuri pro-eutanasie, totul cu scopul de a transforma eutanasia într-un act acceptat, atât din punct de vedere legal, cât şi cultural.

Brittany este un pacient cu cancer şi, în acelaşi tip, o activistă înfocată în cadrul programelor de susţinere a eutanasiei. Această ultimă calitate a sa face să fie necesar ca noi, cei care ne opunem acestui curent, acestui adevărat cult al morţii, să ne facem auziţi. Tăcerea noastră poate fi mortală, atât la propriu, cât şi la figurat.

Dacă există cineva care are ceva de obiectat, dacă există cineva care ar vrea să se implice în această chestiune pentru a menţiona faptul că, totuşi, poate nu ar trebui să tratăm sinuciderea ca fiind soluţia medicală legitimă pentru cancer, cred că acum este momentul potrivit ca aceste persoane care au ceva de zis în acest sens să se facă auzite. Pentru că până acum reacţiile şi comentariile publicate vizavi de cazul Brittany sunt doar dintre cele care susţin cu tărie cauza eutanasiei, ceea ce mi se pare îngrijorător.

Canalul de televiziune CBS a difuzat o parte din filmuleţul pro-eutanasie al lui Brittany şi, în loc să  trateze tema sa ca pe o chestiune controversată, l-a prezentat ca fiind o “mărturie plină de forţă”, iar autoarea ei ar trebui “aplaudata”.
Alte publicaţii cu pretenţii de imparţialitate au înlocuit cuvântul “eutanasie” cu expresia “a muri cu demnitate”, expresie pe care o folosesc când se referă la sinuciderea asistată în articole care, de fapt, pledează pentru acesta cauză, nu doar relatează în mod echidistant cazul Brittany.

Eu unul m-am săturat să văd cum în toată media se vorbeşte despre sinucidere folosind cuvinte ca “demnitate”, “curaj”, îndrăzneală”, “forţă”. Expresiile-clişeu prin care oamenii se eschivează de obicei de la a condamna pe faţă actele criminale sunt din nou scoase la înaintare: “este corpul ei”, “este alegerea ei”, “este viaţa ei”.

Dacă veţi citi comentariile cititorilor din subsolul articolelor ce relatează acest caz, veţi descoperi că ele scot la iveală adoraţia oarbă şi de-a dreptul înfricoşătoare a autorilor lor faţă de eutanasie. Se face referire la persoana lui Brittany cu apelative şi expresii folosite, în general, doar atunci când facem referire la eroi de război sau la martiri. Iată o mostră din Povestea lui Roy:

“Această femeie este al naibii de NEÎNFRICATĂ şi altruistă. Respect .
Îi admir curajul şi sper doar că eu să fiu la fel de puternic când voi avea de luat aceeaşi decizie pentru mine.
Ce femeie curajoasă. Plină de demnitate şi calm.
Îi aplaud curajul, onestitatea şi eroismul în fata sorţii oribile.”

Dacă e să ne luăm după opinia generală, se pare că în această societate a noastră, atât de modernă şi emancipată, Brittany chiar este o martiră. Este o martiră a cauzei auto-distrugerii.
Mă îngrozesc la gândul că ai mei copii vor trebui să crească într-o lume care venerează cu atâta înfocare, fără nici o reţinere, sinuciderea. Este atât de greşită această atitudine, a slăvi o persoană pentru că îşi ia viaţa, adresându-i apelative ca “eroină” şi “plină de curaj” poate avea implicaţii atât de dezastruoase, încât nici nu ştiu cu ce să încep în a explica cum stă, de fapt, situaţia. Poate că ar fi mai potrivit să încep, pur şi simplu, cu ceea ce este cel mai evident.

Dacă afirmăm că pacienţii bolnavi de cancer care decid să se omoare sunt plini de curaj şi eroism, ce spunem atunci despre acei pacienţi care nu fac asta? Ce spunem despre o femeie care alege să se lupte până la sfârşit, să trăiască cât de mult poate şi care se topeşte încet, în agonie, până la ultima suflare ?

Acesta persoană nu este plină de eroism? Nu este plină de demnitate? Eu credeam că trebuie să aplaudăm tocmai acest gen de persoane. Credeam că este de admirat tocmai curajul şi tenacitatea acesteia. Îmi pare rău, dar nu putem să emitem, în această chestiune, două teorii cu aceeaşi valoare de adevăr. Dacă este un act eroic să te lupţi cu cancerul, atunci eroismul acestui act este dat tocmai de lupta în sine, şi nu de renunţarea la ea şi alegerea morţii în loc.

Altfel spus, dacă a te chinui să ţii piept cancerului până la amarul sfârşit este un act de curaj, atunci nu poate fi tot un act de curaj şi a opta “să mori în termenii tăi”. Ceea ce face ca una dintre opţiuni să fie cea care implică o doză imensă de curaj este tocmai faptul că o exclude pe cealaltă. Faptul că există o altă cale, mai uşoară, dar individual alege să meargă pe calea admirabilă a luptei face din acest act un act demn de toată lauda.

Deci, ce variantă alegem? Pe care dintre cele două comportamente le admiram?

Vorbim fără să ne dăm seama ce spunem? Dacă spunem că Brittany a ales să moară cu demnitate, înseamnă că a muri de cancer, luptând cu acesta, e lipsit de demnitate. Îi acuzăm pe cei care mor de cancer că nu au pic de demnitate, asta facem. Raţionaţi! Analizaţi-vă cuvintele! Fiţi responsabili atunci când vorbiţi!

Şi, oricum, ce înseamnă că eutanasia este “o moarte în termenii tăi”? Cei care fac asta obţin cumva o victorie asupra morţii folosind eutanasia pentru a scăpa de o viaţă dureroasă? “Termenii tăi”? Poate cei ai fabricantului respectivului medicament care a amestecat o otravă cu o pastilă, dar ai tăi…? În niciun caz. Niciunul dintre noi nu putem muri “în termenii noştri”, pentru că dacă ar fi după cum vrem noi, sunt sigur că toţi ne-am dori o viaţă perfectă, fericită şi sănătoasă, în care durerea şi moartea nu apar niciodată.

Dar nimeni nu are parte de o astfel de soartă, pentru că nimeni nu poate stabili condiţiile propriei existente. Suntem înzestraţi cu liberul arbitru, dar asta nu însemna că ne aparţinem, şi în mod sigur nu putem să devenim mai stăpâni pe fiinţa noastră desfiinţându-ne. Asta e ca şi cum ai încerca să scrii o carte folosind o radieră.

Ne este dată viaţa, luăm parte la ea, ne implicăm în ea, dar viaţa nu ne aparţine. Nu putem să punem stăpânire pe vieţile noastre aşa cum procedează un copil de doi ani care îi smulge jucăria prietenului său şi strigă “E a mea!”. Vieţile noastre sunt mai greu de luat în posesie şi mai valoroase decât o jucărie, slavă Domnului. Viaţa noastră nu este doar o coincidenţă, o mutaţie datorată unui accident sau o cauză neînsemnată într-un lung şir de efecte neînsemnate.

Bineînţeles, pentru cei care cred că suntem nimic, că am venit din nimic şi ne vom întoarce în nimic, pentru aceştia este clar că sinuciderea are un anume sens. Adică de a readuce corpul uman la starea sa naturală de nimicnicie. Ne reîntoarcem în abis, unde nu există individualitatea fiinţei, raţiune, unde nu este nimic. Dar majoritatea oamenilor nu gândesc astfel. Cei mai mulţi dintre noi nu suntem nişte nihilişti radicali. Nici măcar Brittany nu este, pentru că ea spune că va muri şi se va duce “la orice va fi fiind dincolo”. În sinea ei, ştie că mai este o altă dimensiune, diferită de acesta realitate a noastră, că, dincolo de aparenţe, există o semnificaţie mult mai adâncă a lucrurilor. Ştie, aşa cum presupun că ştim cu toţii, că suntem întreţesuţi în această tapiserie a creaţiei – că toţi avem un rol, chiar dacă nu pe deplin perceput, că faptele noastre au ramificaţii pe care nu putem să le înţelegem şi că vieţile noastre au un sens mai profund decât ceea ce înţelegem noi din ele.

Deci, dacă Dumnezeu însuşi a venit spre noi din înălţimile nemuririi Sale pentru a ne înmâna aceste vieţi ale noastre, cum putem crede noi că este acceptabil sau, mai rău, de dorit, să aruncăm acest dar înainte de a ni se fi terminat timpul ce ne-a fost hărăzit?

Inevitabil, esenţa acestei discuţii se reduce, din nou, la vechile întrebări, cele mai vechi dintre toate : Ce este viaţa? Cine suntem? Care este rostul vieţii?

Pentru cei care idolatrizează sinuciderea, răspunsul a fost dat deja: viaţa este nimicnicie, noi nu avem niciun rost şi totul este fără sens.

Cei care gândesc diferit trebuie  automat să conştientizeze valoarea implicită, inerentă a vieţii. Acesta este conceptul care le dă atâtea bătăi de cap multor oameni din zilele noastre. Ei îşi chinuie mintea, încercând să înţeleagă de ce unii dintre noi, nebunii de creştini, ne supărăm atât de tare când se pune problema avortului, eutanasiei şi a experimentelor cu celule stem embrionare. Din nu ştiu ce motiv, aceştia nu vor să înţeleagă ceea ce noi încercăm să le spunem: viaţa are valoare. Este un lucru valoros. Merită preţuită. Are valoare în sine, dincolo de sentimentele noaste faţă de ea, de orice circumstanţe, context, dincolo de boli, stadii de dezvoltare, vârstă. VIAŢA ARE VALOARE ÎN SINE.

Acesta nu este doar unul dintre preceptele creştine. Este concepţia pe care se bazează întrega civilizaţie occidentală. Fiecare dintre idealurile nobile, cum sunt dreptatea, corectitudinea, compasiunea , generozitatea, echitatea – toate, absolut toate au la bază această concepţie despre viaţă, concepţie potrivit căreia viaţa umană are valoare intrinsecă. Valoarea vieţii umane nu se socoteşte în funcţie de utilitatea sa, de convenienţele sociale sau în funcţie de cât de plăcută e. Este valoroasă. Este valoroasă pentru că este viaţă. Dacă negăm asta, atunci nimic nu mai are sens. Nu mai avem nevoie de dreptate, corectitudine, echitate, compasiune sau generozitate, din moment ce viaţa umană nu are nicio valoare, sau are doar o valoare variabilă, dependentă de contingenţe şi de nişte parametri arbitrari, pe care îi adoptăm noi într-un un moment sau altul. Nu mai poate fi nicio raţiune pentru existenţa “drepturilor noastre umane” , din moment ce noi nu suntem decât nişte proprietăţi cu valoare variabilă, asemeni obiectelor care se pot comercializa.

Şi să atingem şi latura medicală a problemei. Jurământul lui Hipocrat? Potrivit lui, cadrele medicale ar trebui să respecte demnitatea vieţii – nu a sinuciderii, atenţie!, a vieţii – în caz contrar, ei nefiind potriviţi cu natura profesiei lor. Acesta este unul dintre aspectele cele mai urâte ale eutanasiei. Până la urmă, eutanasia nu are loc în momentul în care individul decide ca viaţa să nu are valoare, ci atunci când autorităţile medicale şi guvernamentale decid asta.
Dacă o persoană perfect sănătoasă ar intra în cabinetul doctorului său şi i-ar cere să fie omorâtă, niciun doctor, din niciun stat, nu ar consimţi la asta. Eutanasia se realizează în anumite condiţii, stabilite de comisiile medicale. Cu alte cuvinte doctorul trebuie să fie de acord că viaţa pacientului nu are valoare. Chiar suntem atât de orbiţi încât să nu vedem ce imens de înfricoşător conflict de interese încurajăm dacă suntem de acord cu aşa ceva?

Imaginaţi-vă că aţi avea cancer în stadiul 4 şi mergeţi la un doctor care, cu doar câteva clipe în urmă, a “prescris” o pastilă otrăvitoare unei alte persoane aflate în exact aceeaşi situaţie ca şi dumneavoastră. Cu doar câteva minute înainte, acest doctor i-a spus cuiva “da, sunt de acord, viaţa ta trebuie să ia sfârşit”. Şi dumnevoastră vă aşteptaţi ca acest medic să facă acum, pentru dumneavoastră, tot ce-i stă în putinţă pentru a prelungi ceea ce el tocmai a diagnosticat ca fiind fără sens?

Cum le putem permite medicilor să prescrie moarte? Cum se poate ca moartea să fie văzută ca o opţiune legitimă de tratament? A legaliza eutanasia înseamnă să modificăm însuşi sensul şi scopul medicinei. Din ceva menit să ne ajute să trăim, medicina se va transforma în ceva menit să ne ajute să murim.

Unde credeţi că va duce acest lucru? Dacă eutanasia va fi legalizată şi se va putea performa numai în anumite circumstanţe, atunci va însemna că viaţa, în acele circumstanţe, este indezirabilă. Şi dacă , în acele circumstanţe, viaţa este socotită indezirabilă în mod obiectiv, însemnă că ea este indezirabilă indiferent de dorinţele pacientului. Este clar cât de ambiguă şi uşor de trecut e graniţa dintre eutanasia voluntară şi cea involuntară. Bănuiesc că, atunci când va veni timpul şi vor fi ucişi pacienţii indiferent de voinţa lor de a trăi sau a muri, nu prea se vor mai găsi mulţi care să obiecteze. Pentru că deja aproape toată lumea aclamă sinuciderea lui Brittany Maynard, deoarece se pare că majoritatea consideră prostească sau chiar laşă opţiunea de a trăi în condiţiile în care suferi şi moartea apropiată este o certitudine.
Brittany este acum un promotor al eutanasiei, alături de grupul numit “Compasiune şi alegeri”. Acesta este, de fapt, o organizaţie care militează  pentru dreptul la sinucidere asistată nu doar pentru cei cu boli terminale, dar şi pentru cei care nu au nicio problemă de sănătate. Deci nu avem de-a face cu o consecinţă neintenţionată a procesului de susţinere a eutanasiei, ci, iată, omorârea persoanelor care nu sunt bolnave devine un obiectiv explicit al grupurilor pro-eutanasie.

Este greşit. Este total greşit. Iar reacţia publică la aflarea alegerii lui Brittany este chiar mai mult decât greşită. Este halucinantă, dezamăgitoare, îngrozitoare.

Moartea nu este o soluţie. Sinuciderea nu te face demn. A te omorî pentru a scăpa de suferinţă nu este un act eroic. De fapt, este chiar opusul eroismului. Este opusul unui act de curaj. Dacă sinuciderea este eroică, atunci toate acţiunile despre care s-a vorbit până acum ca despre nişte fapte eroice încetează să mai fie astfel.

Toate acestea fiind zise, recunosc că a alege altceva  – în cazul lui Brittany şi în atât de multe alte cazuri – înseamnă a opta pentru o viaţă scurtă şi plină de durere şi suferinţă. Pot înţelege dorinţa de a evita o astfel de viaţă, dar nu ar trebui să acţionăm în funcţie de ce ne dorim noi şi atât. Viaţa ar trebui să fie trăită total, asemenea unui pahar pe care îl bem până la ultima picătură. Ştiu că sună a clişeu, dar sigur mulţi dintre noi au citit şi au au văzut filme despre persoane bolnave de cancer care au rezistat şi s-au luptat cu durerea şi, prin această luptă, au ajuns la un grad mai înalt de înţelegere a lucrurilor. Ei au descoperit că fiecare minut este preţios – de fapt, mai preţios decât toate celelalte minute trăite până atunci, când erau sănătoşi şi fericiţi.

Auzim aceste mărturii şi ne minunăm. Dar le credem oare, cu adevărat? Sau îi credem pe aceşti oameni nişte mincinoşi? Atunci cum putem să îi aplaudăm pe ei şi apoi să spunem despre Brittany Maynard că ea este cea curajoasă şi demnă?

Oare nu mai auzim nici măcar ce spunem noi înşine?

E foarte trist. Totul e foarte trist. Sunt trist pentru Brittany, pentru această cultură a noastră, pentru toţi cei care văd un act de bravură în a te sinucide.

Un act de eroism este să lupţi, să trăieşti, să continui să mergi pe drumul tău până la final.
Asta este eroic.

Din fericire, încă nu este prea târziu pentru această femeie. Ea este încă printre noi, şi, de aceea, lumea este mai bună, deoarece viaţa sa este importantă şi valoroasă. Poate ar trebui  să îi spunem mai degrabă asta, în loc să o încurajăm, spunându-i că e o idee bună să se sinucidă.

 

Traducere:Patricia Pîslu

 

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.