La 28 octombrie 1952 s-a
stins din viaţă în penitenciarul Aiud Mircea Vulcănescu,
scriitor, filozof, sociolog, economist, spirit enciclopedic şi
personalitate complexă a generaţiei anilor '27.
*
Pe Mircea Vulcănescu
l-am avut profesor de Etică, la Universitatea din Bucureşti, pe
timpul studenției mele. Lecțiile sale, Sâmbăta după amiezi, erau
pline de dinamism şi originalitate. Venea la cursuri cu fişe,
organizate pe probleme şi structurate pe esențial, dar prezentarea
şi desfăşurarea cursului devenea plină şi fermecătoare prin nota
personală a vorbitorului, care fascina prin volubilitate,
originalitate şi perspectiva largă în care încadra orice
problemă, idee sau sistem filozofic.
Astfel, fişele sale erau
un simplu auxiliar de lucru, căci, în timpul prelegerii, Vulcănescu
era un adevărat creator. Vedeai parcă cum i se grămădesc ideile în minte, şi nu se mai putea stăpâni din iureşul lor.
Profesorul avea o
impresionantă putere de a surprinde filiația ideilor, de a scoate la
suprafață esențialul şi de a urmări implicaţiile cele mai subtile în diverse domenii de activitate şi gândire. Definiţiile lui erau
clare şi cruciale în procesul de înţelegere a unei şcoli
filozofice, a unei poziţii etice sau a ideii pe care o dezbătea.
Vulcănescu urmărea cu
stringență logică şi pedagogică semnificația conceptelor în
toate planurile colaterale, de la economie politică, până la
metafizică şi teologie. Preocupările lui erau multilaterale, de
natură enciclopedică, toate fiind încadrate într-o ierarhie de
valori, în care puteau fi sezizate atât contradicțiile cât şi
armoniile viziunii sale, pe care încerca s'o facă înţeleasă şi
cuprinsă într-o filozofie românească pură. Interesul lui imediat
era legat de fenomenul românesc. Vorbea şi scria despre Freud, dar
căuta să se apropie, să descifreze şi să înțeleagă valorile
specifice româneşti, din viața şi opera lui Ion Creangă.
Era director al vămilor în Ministerul de Finanțe, dar scria despre conceptul de
spiritualitate, desfăşurat în diferite structuri ideologice.
Participa la şedințele Consiliului de Miniştri, însă, în acelaşi timp, urmărea cu pasiune războiul din Rusia Sovietică şi scria
despre filozofia poporului român şi poziția creştinului în lumea
modernă.
Mircea Vulcănescu este
unul dintre geniile enciclopedice ale culturii româneşti; un geniu
prodigios şi un practicant al vieţii creştine. După capitularea
din 1945, a fost arestat şi el odată cu toți membrii guvernului de
atunci şi a fost condamnat pentru vinovăția de a fi susținut
războiul impus de însuşi cei care ne anexaseră din trupul ţării. În terminologia comunistă se făcea şi el vinovat de ”dezastrul
României”.
În închisoare, mai
vizibil decât oriunde, a avut ocazia să pună în pratică morala
creştină, pe care o propovăduise de la catedră şi în scrisul
său, din cauza condiţiilor speciale de viață create de guvernul
comunist, cu intenţia de a lichida pe toți prizonierii politici.
Două au fost
împrejurările din viaţa de deținut, despre care pot depune mărturie
exactă de situaţia în care s-a găsit: una, în perioada detenţiei
de la Jilava, şi, alta, cu privire la moartea lui dramatică în
închisoarea de la Aiud.
Prin 1951, pe primăvară,
mă găseam în beciurile de la Jilava, cu trei ani de anchete şi
mizerie de temniță, fără nicio perspectivă de rezolvare a
situaţiei mele juridice. Ancheta nu putea duce sub nici o formă la
trimiterea mea în judecată, întrucât nu mi s-a putut găsi niciun
fel de vinovăţie, nicio declaraţie şi nicio probă materială
răsfrântă împotriva mea.
Astfel, necondamnat, eram repartizat
într-una din celulele mari ale secţiilor, unde, înţesaţi, viaţa
devenise mizerie şi coşmare. Mâncarea era puțină, asistența
medicală şi sanitară inexistentă, iar bătăile nu mai conteneau.
Dimineaţa şi seara, la numărătoare, eram crunt bătuți de
gardienii care ne aşteptau, la ieşire şi la intrare, cu ciomegele în mâini, lovind fără cruțare şi fără nicio alegere de condiţia
fizică a deţinuților. Singura relaxare interioară, era posibilă
prin venirea noilor detinuți, care era, de fapt, un fel rotatie din
alte celule. Acestea ne aduceau veşti noi, despre alţi detinuți,
sau chiar din afară, despre situaţia politică, internă şi
externă.
Celula în care mă
găseam, la vremea aceea, avea contact direct, prin coridorul dintre
uşi, cu alte trei celule, aşa că sursele de informație deveneau
mărite în numărul de posibilităţi. Aşa se face că în secţia
noastră sunt aduse foarte multe personalități politce, spirituale
şi militare, cu care altădată neamul românesc se mândrea.
Alexandru Constant, venea şi el dintr-o celulă de refacere, după
ce a stat o vreme împreună cu Mircea Vulcănescu, cu care a cunoscut
calvarul şi amărăciunea unor bătăi sălbatice, şi izolarea de
trei zile şi trei nopți în celula 16, numită Celula Neagră.
În
timpul în care au locuit împreună, într-o altă aripă a Jilavei,
Vulcănescu şi altii, obişnuiau să ţină conferinte despre
diferite subiecte, spre a se întări şi instrui pe ei şi pe cei
ce-i ascultau. După una din conferintele ţinute de Mircea
Vulcănescu, a apărut un gardian şi l-a scos pe el şi grupul său
afară, în curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuți
cu ciomege şi bastoane de cauciuc, până la leşin. Apoi, i-au
dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna
din Celula Neagră; căci, fără nici o lumină, întunericul din
Celula Neagră era absolut. Parcă uitați, acolo au stat, între
urină şi fecale, trei zile şi trei nopți.
O veşnicie de tenebre!
Nemâncati, în frig, în umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă,
nici vreun pat. Alergau toți prin murdărie, de la un colt la altul,
spre a se încălzi şi spre a nu lăsa trupurile să se prăbuşeaşcă.
Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult, şi
le-a întreținut treaz spiritul. Până când el însuşi şi-a dat
seama de tragicul situatiei în care se găseau.
- În conditiile acestea,
spune Vulcănescu în forma cea mai simplă şi cea mai prietenească,
rugându-i să accepte propunerea lui, nu există nici o scăpare
pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva, care să forțeze
administrația la o măsură de salvare, dacă o salvare mai există.
Eu nu mai pot rezista fiziceşte. Mă simt epuizat de toată energia.
Mă voi aşeza jos, pe pântece, în ultimile clipe ale vieții mele,
şi, în felul acesta voi veţi avea un loc să vă odihniți, pe
trupul meu. Rog, pe Dumnezeu, să primească sufletul meu şi să vă
ajute pe voi să supravietuiți...
Era, acolo, o atmosferă
mioritică, de seninătate si împăcare cu moartea, şi de acceptare
a unui destin crestinesc. Partenerii lui Vulcănescu au fost
cutremurați de această propunere şi de slăbirea rezistenții sale.
Au refuzat categoric şi au trecut la actiune, la înviorarea lui şi
la angajarea lui din nou în cursa de alergătură, pentru a-i reveni
tăria fizică. I-au reamintit de păcatul sinuciderii şi de
virtutea speranţei. Această ocazie, i-a oferit lui Mircea
Vulcănescu prilejul de a desfăşura câteva gânduri în legătură
cu viața şi moartea şi destinul omului, ceea ce l-a făcut să se
sustragă de la preocupările cărora li se lăsase pentru o clipă
pradă. Prietenii lui nu i-au aprobat sinuciderea, iar Vulcănescu a
socotit această floare rară a prieteniei, ca cea mai minunată
podoabă a vieții creştine.
Vremea a trecut,
penibilă, şi când izolarea lor a luat sfârşit, până şi
gardienii s-au uimit de minunea întâmplată, găsindu-i încă vii
la deschiderea celulei morții. Epuizați, el şi prietenii lui, au
fost duşi şi zvârliți într-o nouă celulă, tixită cu ce mai
ramasese din generaţia jertfelor, cu tineri frământați şi
rezistenti la procesul de reeducare comunistă. Trăiau toti într-o
atmosferă prezentă, de îngrijorări şi teamă. Totuşi, în fața
spectacolului apocaliptic pe care l-au văzut, cu ființele
desfigurate de suferințe, frig, foame şi murdărie, au avut curajul
de totdeauna, aceşti tineri, şi numai ei au înfruntat pe
educatorul lor sărind în sprijinul oropsiţilor, acceptând toate
riscurile.
De la Jilava, Vulcănescu
a fost transportat la Aiud, unde am ajuns şi eu, prin vara lui 1951.
Nu-i mai cunosc
peripetiile până eu n-am început să lucrez, prin 1952, în fabrica
închisorii, secția metalurgie. În fabrică, eram în aceeaşi grupă
cu un deținut care locuia cu Vulcănescu în aceeaşi celulă. Şi cum
Vulcănescu nu lucra nicăieri, am reuşit, în felul acesta, să
stabilesc o comunicare permanentă cu profesorul meu, care a durat
cam două luni de zile. Îi transmiteam noutăți politice şi
alimente, de care ducea mare lipsă, dar îi comunicam şi problemele
şi întrebările care mă frământau permanent, la care el îmi
răspundea cu vederile şi dezlegările lui; în majoritate priveau
cultura românească şi perspectivele ei de viitor.
Sunt în măsură să dau,
acum şi aici, unele dintre cele mai semnificative puncte de vedere
care-l frământau în vremea aceea pe Vulcănescu. L-am întrebat
deci, care i se părea să fie cel mai caracteristic aspect al vieţii
din închisorile de atunci. Prietenul nostru comun îmi comunica
constant şi fidel răspunsurile sale. Am reținut aproape tot ce era
esențial, pentru că veneau de la Mircea Vulcănescu, şi adâncimea
vederilor lui îmi ajutau să limpezesc apele propriului meu suflet.
Trei erau, după M.
Vulcănescu, aspectele cele mai caracteristice ale vieții din
închisorile comuniste:
I. Starea de suferinţă
natională. Nu numai deţinutii politici trăiesc în mizerie şi
dramă, ci şi toate familiile lor, toate partidele politice care
n-au înţeles sau care au înţeles prea târziu generatia
supremelor sacrificii, toate clasele sociale, toti prietenii şi...
toţi adversarii acestora. Țara întreagă este copleşită de
suferinţă. Acesta este conceptul care cuprinde şi caracterizează
momentul prăbuşirilor istorice continuate in 1951-1952, de la
instaurarea ilegitimă a regimului sovieto-marxist.
Prin această
suferinţă colectivă, natională, el vedea un puternic reviriment
al regăsirii religioase creştine, o reîntoarcere la formele
autentice ale credinței în Dumnezeu şi la rugăciunile fierbinți ale
mântuirii. Nu vedea alt mod de salvare. Comunismul, nici în formă
nici în fond, nu poate oferi o salvare a omului şi a fiinţei
naționale. Aplicarea lui la realitățile româneşti va duce sigur la
o reacțiune firească şi caracteristică fondului românesc:
reacțiunea creştină.
II. Prezența
impresionantă, numerică, pretutindeni, a generatiei care a fondat
şcoala nationalismului modern românesc propriu, unic, şi
independent, încărcat cu sănătatea morală a unei atitudini de
încredere şi optimism.
Dar Mircea Vulcănescu
mai spunea că niciodată nu a înţeles îndeajuns fenomenul acestei
generaţii ca parte a unei ordini spirituale româneşti. El socotea
acest fenomen ca o recrudescentă a unor forte negative care tind să
destrame ordinea specificului românesc şi chiar să strice
armoniile mioritice ale viziunii româneşti despre lume. Această
ideologie, care i se parea că se indepărtează de realitătile
nationale, care buliversa însăşi fundamentele şi structurile
nationale, Vulcănescu căuta să s-o analizeze şi s-o înteleagă.
Ce este, în fond, această generație de ”sinucigaşi”, de
benevoli ai morții, de prevestitori, ce este această generație
marcată de personalități gigantice care s-a vrut stinsă şi
acoperită cu beton, ce semnificație are pentru neamul românesc, şi în lume, sacrificiul creştin al celor căzuți în Spania? Întrebându-se cu nelinişte, mereu, aşa a ajuns Vulcănescu să
înțeleagă şi să creadă în puterea creatoare a elitelor în toate
domeniile de manifestare omenească.
Înainte de a fi închis
la Jilava, nu citise el un Jurnal din închisoarea Jilava? Şi nu i-a
oferit lui, lui Vulcănescu, o nouă înțelegere a OMULUI mit, din
fruntea generației de tineri deveniti icoana României? Elitele, în
strânsa lor legatură cu țărănimea şi muncitorimea română, au
fost factori pe care, zicea Mircea Vulcănescu, este greu până sa
le găseşti o explicare logică, obişnuită.
Orice jertfă pentru
Christos este o valoare spirituală reală, bogată, cu consecințe
incalculabile pentru viitor. În închisoare, Vulcănescu s-a întâlnit
şi a trăit cu această lume românească, în carne şi oase. Între
zidurile celulelor a văzut copii care se uniseră cu crucea. În ei
vedea, el, rezervorul rezistentii româneşti, tăria concepţiilor
care fructifica în condițiile cele mai dificile. Unitatea lor,
curajul, sacrificiul şi ajutorarea celor neputincioşi, i s-a părut
lui Vulcănescu un nesecat izvor de miracole.
În celulă cu un
condamnat la moarte, Vulcănescu a văzut întruchiparea baladică,
senină, liniştită, aşteptând cu împăcare execuția. El spera
ca, din încleştarea şi suferințele închisorilor, cei ce vor ieşi în libertate vor fi purtători ai unui adevărat tezaur spiritual
pentru tipul de om nou, forjat în cuptoarele chinurilor. De vor pieri
cu toții, în închisori, legenda lor va avea tăria veacurilor...
III. Procesul de
fermentație al unei noi lumi româneşti, era socotit de Vulcănescu
ca al treilea aspect caracteristic al închisorilor politice. Întreaga colectivitate a deținuților politici a trecut prin ciurul
experiențelor, prin probele cele mai aspre, prin confruntarea
propriilor lor idealuri, atitudini, înțelegeri şi metode politice
de lucru. În focul acestor probe, fiecare şi-a revizuit pozițiile şi
temeiurile de acțiune politică pentru viitor.
Nu odată România a
trecut prin perioade de invazii şi distrugeri, dar neamul românesc
si-a găsit prin el şi prin suferințele lui, noi căi de ieşire din
impas. Dumnezeu apără istoria neamurilor care e cu El. Detinuții
politici din România, şi cu ei ţara - o imensă închisoare -
şi-au ascuns în Dumnezeu conştiința misiunii lor.
Comunicările noastre au
fost apoi întrerupte. Prietenul nostru fusese mutat în altă celulă.
Dar, l-am întâlnit pe Mircea Vulcănescu, nu mult după aceea, în
spitalul din închisoarea Aiud. Eu, pentru o operație de apendicită
acută, el cu o pneumonie; era în pragul morții. Nu stam împreună,
însă, îl vedeam ori de câte ori ieşeam pe coridor. Ne făceam
semne cu mâna, fără să ne schimbăm vreun cuvânt.
Starea lui era
sfâşietoare. Din omul bine construit, acum era o epavă, cu ochii
adânciț în orbite, dar nestinşi, de parcă ardeau în ei misterele
lumii şi vieţii, pe care o viată întreagă încercase să le
înțeleagă chipul şi noima. Numai odată am reuşit să-i strâng
mâna. M-a privit tăcut, învăluindu-mă, cu privirile lui
pătrunzătoare, apoi mâinile lui amândouă au cuprins mâinile
mele, ca un ultim salut. Mă cutremurau magneții nevăzuți cu care
îmi transmitea mesajul ultim de prietenie.
Curând, la câteva zile,
aflu că Mircea Vulcănescu, marele gânditor, marele om, marele
oracol, a plecat în lumea cealaltă. Mircea Vulcănescu, un geniu,
semnificațiile suferinței în filozofia românească. Încă văd şi
încă plâng...
(Ioan Halmaghi,
Pittsburgh, 1975 Discursul Contemporan, Tom 1, 1977)
Sursă: Fericiți cei prigoniți
0 comments:
Trimiteți un comentariu