APOSTOLUL
Fraţilor, ştiind că
omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos Iisus, am
crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptă din credinţa în Hristos, iar
nu din faptele Legii, căci din faptele Legii nimeni nu se va îndrepta. Dacă
însă, căutând să ne îndreptăm în Hristos, ne-am aflat şi noi înşine păcătoşi,
este, oare, Hristos slujitor al păcatului? Nicidecum! Căci dacă zidesc iarăşi
ceea ce am dărâmat, mă arăt pe mine însumi călcător (de poruncă). Căci eu, prin
Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit
împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi
viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a
iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.
EVANGHELIA
LUCA 8, 5-15
Zis-a Domnul:
ascultaţi pilda aceasta: a ieşit semănătorul să semene sămânţa sa. Şi, semănând
el, o parte a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările
cerului au mâncat-o. Altă parte a căzut pe piatră şi, dacă a răsărit, s-a uscat
pentru că nu avea umezeală. Altă parte a căzut în mijlocul spinilor şi spinii,
crescând o dată cu ea, au înăbuşit-o. Iar altă parte a căzut în pământul cel
bun şi, crescând, a făcut rod însutit. După ce a spus acestea, a strigat: cine
are urechi de auzit să audă! Dar ucenicii Lui L-au întrebat: ce înseamnă pilda
aceasta? Atunci El a răspuns: vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei
lui Dumnezeu, dar celorlalţi în pilde, pentru ca, văzând, să nu vadă, şi
auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: sămânţa este cuvântul lui
Dumnezeu. Iar cele de lângă drum sunt cei care aud cuvântul lui Dumnezeu, dar
vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se
mântuiască. Cele din loc pietros sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc
cu bucurie; dar aceştia nu au rădăcină, ci cred până la o vreme, iar în vreme
de ispită se leapădă. Cea căzută între spini, aceştia sunt cei care aud
cuvântul, dar umblând sub povara grijilor, a bogăţiilor şi a plăcerilor vieţii
acesteia, se înăbuşă şi nu rodesc desăvârşit. Iar cele de pe pământ bun,
aceştia sunt cei care, cu inimă curată şi bună, auzind cuvântul, îl păstrează
şi fac rod prin răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: cine are urechi de
auzit să audă.
Părintele Coman: „Despre vorbirea în pilde ca răspuns la îndărătnicia omenească”
R. Rădulescu: Părinte profesor Constantin Coman, dintre cele patru locuri
în care cad seminţele: lângă drum, pe piatră, în spini sau pe pământ bun, pe
care l-aţi caracteriza a fi cel specific pentru timpul şi mintea omului modern?
Pr. Coman: Cred că cele de la mijloc, când seminţele cad pe piatră. Acestea
trimit la un oarecare entuziasm, interes şi bucurie de a auzi Cuvântul lui
Dumnezeu, care se sting, însă, foarte repede. Am putea vorbi chiar despre o
anumită modă a credinţei! Dar nu este consecventă, pentru că nu este suficientă
râvnă. La vreme de încercare, la vreme de strâmtorare, piere acest entuziasm,
se uită şi Cuvântul Domnului. Sunt reprezentate toate categoriile, fără doar şi
poate. Dar vorbim de cea dominantă. Ar mai fi şi categoria celor prinşi în
mreaja grijilor de fiecare zi…
R. Rădulescu: Spinii…!
Pr. Coman: Spinii…, prea multele griji, atracţia plăcerilor şi a bogăţiei,
care înăbuşă interesul ce se trezeşte la auzul cuvintelor Evangheliei
Mântuitorului Hristos. Acestea două, cred că sunt foarte potrivite pentru a
interpreta atitudinea majoritară a semenilor şi a contemporanilor noştri, faţă
de vestirea Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos.
R. Rădulescu: Aşadar, observaţi o receptivitate a omului de astăzi,
receptivitate care poate fi deturnată uşor de alte lucruri, de alte ispite cum
le spunem noi în limbaj religios.
Pr. Coman: Tocmai. Nu este suficientă determinare, nu este, după aceea,
suficientă râvnă, nu este suficientă strădanie. S-ar părea că omul contemporan
nu este dispus la prea mult efort. Trăim într-o epocă în care comoditatea,
confortul sunt mai atractive decât strădania şi efortul. Or, pentru a te
mentine într-un interes constant fată de Cuvântul Mântuitorului Hristos şi
pentru a-l lucra, este nevoie de foarte mult efort, este nevoie de multe
renunţări. Orice lucru bun şi pozitiv se face cu foarte multă strădanie, ceea
ce nu mai este la îndemâna omului contemporan. Apoi, trebuie să recunoaştem
uşurătatea, superficialitatea, lipsa reflecţiei, refuzul de a adânci lucrurile.
Nu mai are nimeni timp să mediteze asupra sensului vieţii şi a sensului
lucrurilor. Omul contemporan este grăbit să facă, să producă, să fie eficient.
Nu mai are înclinaţia spre contemplaţie! Cine se mai gândeşte la sensul ultim
al lucrurilor pe care le făptuieşte? Se blochează în sensul imediat, care este
folosul individual, câştigul pe termen scurt, etc. Părinţii filocalici aşează
tipul contemplativ pe o poziţie superioară tipului uman făptuitor.
R. Rădulescu: De ce ar fi captivant sau de ce ar fi interesant mesajul pe
care îl propune Hristos pentru omul de astăzi, care, aşa cum aţi spus, are la
îndemână atâtea mijloace ca să-şi facă viaţa comodă? Pentru ce să urmeze un mesaj
ca al lui Hristos, cu tragerea de inimă, pe care spuneţi că, într-adevăr, nu o
mai avem?
Pr. Coman: Da, este foarte greu să-l convingem pe omul de astăzi să-L
urmeze pe Hristos. Două ar fi şansele: Prima, să observe cât mai repede posibil
deşertăciunea ofertelor acestei lumi, care, în cele din urmă, nu bucură pe
deplin şi nici până la capăt, nu împlinesc, nu răspund aspiraţiilor adânci ale
omului. Setea omului după absolut, după desăvârşire, după iubire nu sunt
satisfăcute în limitele acestei lumi. Dându-şi seama de această realitate – cu
cât mai repede, cu atât mai bine – se poate deschide spre o alternativă, care
poate fi cea a Evangheliei Mântuitorului Hristos. Cealaltă şansă poate fi
obligaţia de a da un răspuns provocării Evangheliei Mântuitorului Hristos.
Orice om cu bun simţ, care se respectă, nu poate evita provocarea Evangheliei
lui Hristos. Cultura creştină este atât de prezentă, încât nimeni nu poate
spune că nu a auzit de Hristos! Cum ieşim din casă, la cinci metri, la zece
metri, dăm peste o biserică. Eşti obligat să te întrebi: Ce reprezintă
biserica? Ce rost are această clădire? Crucea este, de asemenea, prezentă peste
tot. Orice om ar fi normal să se poziţioneze faţă de această provocare! Trebuie
să-i dea un răspuns. În fiecare clipă auzim Numele lui Hristos. Radiourile,
presa scrisă ne vorbesc despre Hristos, despre Evanghelia Sa, despre Biserică,
despre preot şi toate celelalte. Dacă nu eşti, totuşi, foarte pasiv la această
confruntare permanentă sau dacă nu te eschivezi – şi eschiva este un răspuns –
atunci trebuie să-ţi dai un răspuns în legătură cu el. Să spui: „Am cercetat şi
am ajuns la concluzia că nu prezintă nici un interes pentru mine!“, este un
răspuns! Sau dimpotrivă: „Am cercetat şi lucrurile prezintă interes pentru
mine, iar dacă prezintă interes, trebuie să merg până la capăt, să văd ce
înseamnă această provocare!“
Aşadar, omul mulţumit de sine şi nepreocupat de împlinirea sa existenţială,
pe de o parte, şi omul insensibil la provocările vieţii, pe de altă parte, are
puţine şanse să se deschidă Evangheliei lui Hristos. Evanghelia este
descoperită cu bucurie de cei care ajung la conştiinţa insuficienţei de sine.
Mai aproape de această stare sunt cei urgisiţi de soartă: săracii, bolnavii,
neputincioşii. Lor li se adaugă cei care înţeleg repede deşertăciunea acestei
lumi şi amăgirile ei. Incă o categorie consistentă o formează cei care ajung la
concluzia că nu se pot elibera de sub povara păcatelor, de sub „lanţul cel greu
al păcatelor!” Toţi aceştia vor fi bucuroşi să audă despre Evanghelia lui
Hristos, vor fi bucuroşi să li se certifice vestea cea bună:
„Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele
ce aţi văzut şi cele ce aţi auzit: Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se
curăţă, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte” (Luca
7,22).
Ceilalţi, cei mulţumiţi de ei înşişi, cei sănătoşi, drepţi, buni, eficienţi
vor avea un interes mai scăzut, sau chiar vor fi intrigaţi, deranjaţi de
Evanghelia lui Hristos. Nu că ar fi cineva suficient sieşi sau cu adevărat bun,
sau drept, sau împlinit, dar mulţi dintre semenii noştri se amăgesc cu această
părere de sine. Îmi vin în minte aici cuvintele cu care Sfântul Evanghelist
Luca introduce Parabola Vameşului si a fariseului: „Către unii care credeau că
sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi, a zis pilda aceasta…” (Luca
18,9). Hristos este „prieten al vameşilor şi al păcătoşilor” (Luca 7,34). De
auzul Evangheliei se vor bucura săracii, bolnavii şi păcătoşii şi se vor
întrista sau nu vor arăta interes bogaţii, drepţii şi cei sănătoşi. Ciudat,
nu!?
R. Rădulescu: Părinte profesor, ne întoarcem la textul ca atare al acestui
fragment evanghelic, despre care vorbim. Hristos rosteşte această pildă, dar
Apostolii Îi cer să le-o tâlcuiască. Nu înţeleg ce vrea să spună în prima fază
Mântuitorul Hristos. Hristos le tâlcuieşte, dar le spune că lor le este dat să
afle şi tâlcuirea, iar celorlalţi li se vorbeşte în pilde. Şi spune Mântuitorul
Hristos: „Ca văzând să nu vadă, şi auzind să nu înţeleagă”. Mărturisesc, că
m-am poticnit în acest text, nu am înţeles ce vrea Hristos să spună cu aceste
cuvinte.
Pr. Coman: Este o aluzie directă a Mântuitorului la îndărătnicia poporului
din care se născuse, reprezentant fidel, de altfel, al omenirii întregi.
Mântuitorul reia un cuvânt frecvent rostit în Vechiul Testament prin care
proorocii descriau în aceşti termeni învârtoşarea inimii concetăţenilor lor şi
nevolnicia lor:
„Ascultaţi acestea, popor nebun
şi fără inimă! Ei au ochi şi nu văd, urechi au, dar nu
aud… Dar poporul acesta are inimă îndârjită şi răzvrătită” (Ieremia 5,21,23).
Sau:
„Fiul omului, trăieşti în
mijlocul unui neam răzvrătit. Aceştia au ochi ca să vadă, dar nu văd; au urechi
ca să audă, dar nu aud, pentru că sunt un neam de răzvrătiţi.” (Iezechiel
12,2).
R. Rădulescu: Insist şi vă întreb părinte profesor: „Văzând, să nu vadă, şi
auzind, să nu audă!” Este o camuflare a mesajului, îţi
trebuie o iniţiere ca să înţelegi? Ce îţi trebuie, ca să vezi, ce trebuie să
vezi şi să auzi?
Pr. Coman: Nu este vorba despre nici o camuflare. Mântuitorul Hristos spune
la sfârşit că le-a vorbit deschis, la lumina zilei, nu a avut nimic de ascuns:
„Eu am vorbit pe faţă lumii; Eu
am învăţat întotdeauna în sinagogă şi în templu, unde se adună toţi iudeii şi
nimic nu am vorbit în ascuns.” (Ioan 18,20).
Este vorba, însă, de disponibilitatea auditorului, de voinţa lui, sau mai
curând de lipsa de disponibilitate şi voinţă. Trebuie să vrei pentru a primi
cuvintele cuiva sau limbajul semnelor, al gesturilor cuiva. Dacă nu vrei, dacă
te plasezi dintru început pe poziţie contrară, refuzi să vezi ceea ce vezi şi refuzi
să auzi ceea ce auzi. Până acolo merge îndărătnicia omului şi mai ales
ipocrizia lui. N-au fost ei martori ai minunilor săvârşite de Mântuitorul?!
N-au văzut ei orbi din naştere recăpătându-şi vederea, surdo-muţi auzind şi
vorbind, leproşi curăţindu-se, demonizaţi vindecându-se, morţi înviind?! Care a
fost rezultatul?! Potrivnicia a mers până la a-L acuza că vindecă pe demonizaţi
cu ajutorul lui Beelzebul, căpetenia demonilor!!!
Problema contemporanilor Mântuitorului – ca şi a contemporanilor noştri –
nu era aceea că nu-L puteau recunoaşte pe Hristos, ci aceea că nu vroiau să-L
recunoască! Simţurile fizice slujesc şi se supun – aşa cum le-a rânduit
Creatorul -persoanei-subiect al acestora. Adică, ochii văd şi urechile aud, iar
mintea înţelege ceea ce vrea posesorul lor. Potrivnicia este una din căderile
frecvente ale omului până astăzi. Uşor ironic, prin aceste cuvinte, Mântuitorul
parcă le spune: „Vorbesc în pilde, pentru a nu le violenta starea lor de
îndărătnicie, pentru a nu le tulbura îndârjirea inimii. Oricum, chiar dacă
le-aş vorbi deschis, nu s-ar schimba nimic“. Omul are o problemă într-adevăr!
Neputinţa de a se deschide pozitiv, cu încredere, lui Dumnezeu şi celuilalt. El
se plasează din start mai curând îndoielnic, suspicios, neîncrezător, potrivnic.
Nu eşti crezut în ceea ce afirmi, ţi se cer argumente, ţi se cer semne. Aceasta
nu este o stare care să-l ajute pe om să înţeleagă ce i se spune! Indiferent
dacă i se spune deschis sau în pilde! Problema ar fi cum poate omul dobândi
starea aceea pozitivă, care-i deschide calea receptării şi a înţelegerii
vorbirii celuilalt. Antropologia noastră teologică vorbeşte despre sinergie
dumnezeiesc-omenească.
Pentru a dobândi capacitatea de a fi încrezător şi înţelegător, omul
trebuie să dorească, să vrea cu tot dinadinsul acest lucru. Şi va primi darul
credinţei, ca şi cel al înţelegerii. Omul trebuie să vrea să fie ascultător şi
să-şi articuleze stăruitor voinţa, şi va primi darul ascultării. Va trebui să
vrea să înţeleagă tainele profunde ale lumii şi ale vieţii, raţiunile ultime
ale creaturilor şi să articuleze stăruitor această dorinţă pentru a primi darul
şi deschiderea înţelegerii.
Pentru epoca noastră aceste cuvinte ale Mântuitorului sunt extrem de
provocatoare. Lumea este dominată încă de o cultură raţionalistă, întemeiată pe
semnalele simţurilor şi pe prelucrarea acestora de către raţiune. Nimeni nu ia
în calcul importanţa „duhului” care stăpâneşte orice subiect al cunoaşterii şi
al înţelegerii, intenţia cea mai intimă şi mai persistentă care-l domină pe
acesta. Acest „duh” este de fapt factorul determinant pentru ca vederea să fie
vedere, iar auzul să fie auz. Duhul fiecăruia „dictează” ce să vadă şi ce să
audă, cum să vadă şi cum să înţeleagă. Am să invoc aici cuvântul unui filosof
francez contemporan (cred că Gabriel Marcel), care spune: „Nu creierul
gândeşte, ci eu!” Extrapolând, putem spune: nu ochii
văd, ci eu, nu urechile aud, ci eu etc. Ei bine, acest
„eu” este responsabil, şi nu obiectivitatea informaţiilor, oricât de concrete
şi de pragmatice ar fi acestea. Eu sunt o conştiinţă de sine, o conştiinţă de
dorit cât mai coerentă, care recapitulează în sine un mecanism psihosomatic
extrem de complex!
Gnoseologia teologică şi hermeneutica teologică spun că omul ajunge să
cunoască şi să înţeleagă atunci când „duhul” care sălăşluieşte în el este Duhul
lui Dumnezeu. Este vizibilă taina cea mare a libertăţii umane – şi drama cea
mare în acelaşi timp. Actul cunoaşterii şi al înţelegerii nu poate fi
consecinţa unei presiunii deterministe şi fataliste a realităţii exterioare
asupra omului, ci este dependent de deschiderea şi vrerea liberă a omului. Mai
rămâne ca omul să-şi redobândească voia liberă pe care eventual şi-a pierdut-o,
supunându-se orbeşte sau uşuratic nenumăraţilor stăpâni dinăuntrul sau din
afara lui! Omul mânios este orbit de mânie şi nu vede, nu înţelege sau înţelege
ce-i dictează duhul mâniei. Omul indiferent, omul leneş, omul plictisit, omul
plin de griji nu poate înţelege, omul care urăşte nu poate înţelege sau
înţelegerea lui este viciată de duhul urii. Nu este suficientă nici lipsa
acestor „duhuri”, raţiunea pură adică. Pentru a funcţiona la parametri normali
şi pentru a realiza actul cunoaşterii şi al înţelegerii, raţiunea trebuie să
fie hrănită de o atitudine adâncă pozitivă, de un duh pozitiv. Omul care
iubeşte, are o înţelegere mult sporită.
(…)
(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea
oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)
Sursă: Război întru cuvânt
0 comments:
Trimiteți un comentariu