Se afișează postările cu eticheta cancer. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta cancer. Afișați toate postările

Moartea explicată de o fetiță cu cancer în fază terminală

joi, 22 octombrie 2015

| | | 0 comments

Atunci când eu voi muri, cred că mama mea va fi cuprinsă de nostalgie, dar nu-mi este frică de moarte. Nu m-am născut pentru această viață!” (de Dr. Rogério Brandão, oncolog)

Ca și medic specialist în oncologie, cu 29 de ani de experiență profesională, pot afirma că am fost crescut și schimbat de dramele trăite de pacienții mei. Nu ne putem cunoaște dimensiunea reală până când, în mijlocul adversitățiilor, nu descoperim că suntem capabili să mergem mult mai departe.

Îmi amintesc cu emoție Spitalul Oncologic din Pernambuco (Brazilia), unde am făcut primii pași ca și profesionist. Am asistat la drama pacienților mei, mici victime nevinovate afectate de cancer. Odată cu nașterea primului meu copil, am început să mă simt inconfortabil, văzând suferința celorlalți copii. Toate acestea, până în ziua în care un înger a venit lângă mine!

Am văzut acel înger în chipul unei fetițe de 11 ani, epuizată de diferite tratamente care au implicat programe chimice și radiații, timp de 2 ani. Dar nu am văzut renunțare în acel mic înger. Am văzut-o plângând de multe ori, am văzut teamă în ochii ei, dar acest lucru este uman!

Într-o zi am ajuns mai devreme la spital și mi-am găsit îngerașul singur în cameră. Am întrebat-o unde este mama ei. Nici chiar astăzi nu reușesc să spun răspunsul pe care mi l-a dat fără a mă emoționa profund”.

Uneori, mama iese din cameră pentru a plânge în ascuns pe hol. Atunci când eu voi muri, cred că mama mea va fi cuprinsă de nostalgie, dar nu-mi este frică de moarte. Nu m-am născut pentru această viață!”.

Ce reprezintă moartea pentru tine, dragă? Am întrebat-o”.

Câteodată, când suntem mici, mergem la culcare în patul părinților noștri, iar a doua zi ne trezim în patul nostru, nu-i așa?”. „În acel moment mi-am amintit de fiicele mele, care în acea perioadă aveau 6 respectiv 8 ani, și exact acest lucru se întâmpla cu ele”.

Așa este și moartea. Într-o zi voi dormi, iar Tatăl meu va veni să mă ia. Mă voi trezi în casa Sa, în adevărata mea viață!”.

Am rămas șocat, neștiind ce să mai spun. Am rămas uimit de maturitatea cu care suferința a accelerat spiritualitatea acelui copil.

Iar mama mea va fi cuprinsă de nostalgie”, a adăugat.

Emoționat, cu greu stăpânindu-mi lacrimile, am întrebat-o: „Ce este nostalgia pentru tine, dragă?”

Nostalgia este iubirea care rămâne!”

Astăzi, la 53 de ani, îi provoc pe toți să dea o definiție mai bună, mai directă și mai simplă a cuvântului „nostalgie”: este iubirea care rămâne!

Îngerașul meu a plecat în urmă cu mulți ani, dar mi-a lăsat o mare lecție care m-a ajutat să-mi îmbunătățesc viața, să încerc să fiu mai uman, mai afectuos cu pacienții mei și să-mi reconsider valorile. Noaptea, când cerul este senin și văd o stea, o numesc „îngerul meu”, care strălucește și luminează în cer.

Mulțumesc, îngeraș, pentru viața pe care am avut-o, pentru lecțiile și pentru ajutorul pe care mi le-ai dat. Ce frumos este că există nostalgia! Iubirea care a rămas este eternă!”

Nu este nimic eroic în a te sinucide: Pe data de 1 noiembrie, tânăra de 29 de ani Brittany Maynard a anunţat că îşi va lua viaţa

joi, 30 octombrie 2014

| | | 0 comments



de Matt Walsh, preluare de pe Ştiri pentru viaţă



Dacă aţi petrecut ceva timp pe Facebook, atunci probabil că aţi observat figura lui Brittany Maynard apărând obsesiv, în ultimele zile, pe pagina de noutăţi a profilului dumneavoastră. Iar prietenii din lista de Facebook, care v-au trimis link-uri spre site-uri ce afişau povestea acestei tinere, au postat probabil comentarii prin care îşi arătau susţinerea şi adoraţia faţă de acesta, comentarii ca acela pe care tocmai l-am citit acum câteva minute: “Wow! O poveste care te inspiră! Brittany, eşti aşa de curajoasă!”
Veţi fi scuzaţi dacă aţi ales să nu daţi click pentru a citi mai departe despre ce este vorba. În ziua de azi suntem aşa de supraaglomeraţi de “poveşti inspiraţionale” furnizate de mediile virtuale, încât devine din ce în ce mai greu să le mai ingeram. Dar, înainte de a vă continua programul zilnic, rămânând cu vaga impresie că undeva, cineva cu numele Brittany Maynard, săvârşeşte un act eroic şi impresionant, cred că ar trebui, totuşi, să ştiţi exact care este acest act care i-a extaziat în aşa măsură pe toţi prietenii voştri:
Pe data de 1 noiembrie, anul acesta, tânăra de 29 de ani, Brittany Maynard, îşi va lua viaţa.
Ea îşi va curma viaţa cu ajutorul unei pastile şi asistată de un medic.
Sinucidere.
Prietenii dumneavoastră sunt impresionaţi de faptul că o femeie îşi plănuieşte sinuciderea.
Am reuşit să vă reţin atenţia?
Această fotografie, nedatată, furnizată de familia Maynard, o înfăţişează pe Brittany. Tânăra, suferind de o boală în stadiu terminal, s-a mutat din California în Portland, Oregon, împreună cu soţul ei, pentru a beneficia de prevederile legii “Moarte cu demnitate”, adoptată în anii ’90. Maynard vrea ca o astfel de lege să fie adoptată şi în California, de aceea, în ultimele sale zile, a devenit o militantă pentru această cauză.
Cu siguranţă, povestea sa este una teribilă, tragică. Chiar dacă nu împărtăşesc entuziasmul cvasi-universal faţă de intenţia sa de a alege eutanasia, totuşi, îmi e foarte milă de ea.
Iată o scurtă trecere în revistă a evenimentelor:
La începutul acestui an, Brittany a fost diagnosticată cu o tumoră pe creier. La început, doctorii i-au spus că mai are 10 ani de trăit, dar aceşti 10 ani s-au transformat curând în câteva luni, boala avansând mai repede decât se anticipase.
După “luni de cercetare”, tânăra a decis că este mai bine “să moară cu demnitate” decât să încerce să lupte cu boala, luptă care ar fi implicat, fără îndoială, multă durere şi suferinţă. Aşa că ea şi soţul ei s-au mutat în Oregon, unde sinuciderea asistată este legală, iar Brittany şi-a notat în calendar dată la care s-a hotărât să moară.
A ales că acesta dată să fie 1 noiembrie, deoarece pe 30 octombrie este ziua soţului ei.
A realizat o înregistrare video pentru un grup pro-eutanasie, prin intermediul căreia a descris cum vor fi ultimele sale clipe de viaţă: “Am hotărât că voi fi înconjurată de membrii apropiaţi ai familiei, adică soţul, mama, tatăl vitreg şi prietena mea cea mai bună, care este şi ea medic. Îmi voi sfârşi viaţa sus, în dormitorul meu şi al soţului, cu el şi cu mama mea lângă mine, şi mă voi stinge liniştit, pe fondul muzical al unei melodii preferate.”
Eu nu am avut niciodată cancer în ultimul stadiu. Nici nu-mi pot imagina panica, durerea, sfâşierea pe care această stare o implică. Mă rog pentru acesta tânără şi pentru toţi cei loviţi de acest flagel înspăimântător. Îmi pare foarte, foarte rău pentru că această imensă povară a fost aruncată pe umerii ei. Cu siguranţă, este o cruce mai grea decât orice mi-a fost dat mie să duc vreodată (deşi, poate, la un moment dat, va veni şi rândul meu).
Şi, dată fiind starea ei, e de înţeles dacă voi fi acuzat de cruzime şi lipsă de sensibilitate pentru că nu sunt de acord cu alegerea pe care a făcut-o. Dar trebuie să ţinem seama de faptul că noi nici nu am fi ştiut despre această alegere dacă ea nu ar fi ales să o facă publică. Brittany a formulat cereri şi memorii şi a susţinut înfiinţarea de grupuri pro-eutanasie, totul cu scopul de a transforma eutanasia într-un act acceptat, atât din punct de vedere legal, cât şi cultural.
Brittany este un pacient cu cancer şi, în acelaşi tip, o activistă înfocată în cadrul programelor de susţinere a eutanasiei. Această ultimă calitate a sa face să fie necesar ca noi, cei care ne opunem acestui curent, acestui adevărat cult al morţii, să ne facem auziţi. Tăcerea noastră poate fi mortală, atât la propriu, cât şi la figurat.
Dacă există cineva care are ceva de obiectat, dacă există cineva care ar vrea să se implice în această chestiune pentru a menţiona faptul că, totuşi, poate nu ar trebui să tratăm sinuciderea ca fiind soluţia medicală legitimă pentru cancer, cred că acum este momentul potrivit ca aceste persoane care au ceva de zis în acest sens să se facă auzite. Pentru că până acum reacţiile şi comentariile publicate vizavi de cazul Brittany sunt doar dintre cele care susţin cu tărie cauza eutanasiei, ceea ce mi se pare îngrijorător.
Canalul de televiziune CBS a difuzat o parte din filmuleţul pro-eutanasie al lui Brittany şi, în loc să  trateze tema sa ca pe o chestiune controversată, l-a prezentat ca fiind o “mărturie plină de forţă”, iar autoarea ei ar trebui “aplaudata”.
Alte publicaţii cu pretenţii de imparţialitate au înlocuit cuvântul “eutanasie” cu expresia “a muri cu demnitate”, expresie pe care o folosesc când se referă la sinuciderea asistată în articole care, de fapt, pledează pentru acesta cauză, nu doar relatează în mod echidistant cazul Brittany.
Eu unul m-am săturat să văd cum în toată media se vorbeşte despre sinucidere folosind cuvinte ca “demnitate”, “curaj”, îndrăzneală”, “forţă”. Expresiile-clişeu prin care oamenii se eschivează de obicei de la a condamna pe faţă actele criminale sunt din nou scoase la înaintare: “este corpul ei”, “este alegerea ei”, “este viaţa ei”.
Dacă veţi citi comentariile cititorilor din subsolul articolelor ce relatează acest caz, veţi descoperi că ele scot la iveală adoraţia oarbă şi de-a dreptul înfricoşătoare a autorilor lor faţă de eutanasie. Se face referire la persoana lui Brittany cu apelative şi expresii folosite, în general, doar atunci când facem referire la eroi de război sau la martiri. Iată o mostră din Povestea lui Roy:
“Această femeie este al naibii de NEÎNFRICATĂ şi altruistă. Respect .
Îi admir curajul şi sper doar că eu să fiu la fel de puternic când voi avea de luat aceeaşi decizie pentru mine.
Ce femeie curajoasă. Plină de demnitate şi calm.
Îi aplaud curajul, onestitatea şi eroismul în fata sorţii oribile.”
Dacă e să ne luăm după opinia generală, se pare că în această societate a noastră, atât de modernă şi emancipată, Brittany chiar este o martiră. Este o martiră a cauzei auto-distrugerii.
Mă îngrozesc la gândul că ai mei copii vor trebui să crească într-o lume care venerează cu atâta înfocare, fără nici o reţinere, sinuciderea. Este atât de greşită această atitudine, a slăvi o persoană pentru că îşi ia viaţa, adresându-i apelative ca “eroină” şi “plină de curaj” poate avea implicaţii atât de dezastruoase, încât nici nu ştiu cu ce să încep în a explica cum stă, de fapt, situaţia. Poate că ar fi mai potrivit să încep, pur şi simplu, cu ceea ce este cel mai evident.
Dacă afirmăm că pacienţii bolnavi de cancer care decid să se omoare sunt plini de curaj şi eroism, ce spunem atunci despre acei pacienţi care nu fac asta? Ce spunem despre o femeie care alege să se lupte până la sfârşit, să trăiască cât de mult poate şi care se topeşte încet, în agonie, până la ultima suflare ?
Acesta persoană nu este plină de eroism? Nu este plină de demnitate? Eu credeam că trebuie să aplaudăm tocmai acest gen de persoane. Credeam că este de admirat tocmai curajul şi tenacitatea acesteia. Îmi pare rău, dar nu putem să emitem, în această chestiune, două teorii cu aceeaşi valoare de adevăr. Dacă este un act eroic să te lupţi cu cancerul, atunci eroismul acestui act este dat tocmai de lupta în sine, şi nu de renunţarea la ea şi alegerea morţii în loc.
Altfel spus, dacă a te chinui să ţii piept cancerului până la amarul sfârşit este un act de curaj, atunci nu poate fi tot un act de curaj şi a opta “să mori în termenii tăi”. Ceea ce face ca una dintre opţiuni să fie cea care implică o doză imensă de curaj este tocmai faptul că o exclude pe cealaltă. Faptul că există o altă cale, mai uşoară, dar individual alege să meargă pe calea admirabilă a luptei face din acest act un act demn de toată lauda.
Deci, ce variantă alegem? Pe care dintre cele două comportamente le admiram?
Vorbim fără să ne dăm seama ce spunem? Dacă spunem că Brittany a ales să moară cu demnitate, înseamnă că a muri de cancer, luptând cu acesta, e lipsit de demnitate. Îi acuzăm pe cei care mor de cancer că nu au pic de demnitate, asta facem. Raţionaţi! Analizaţi-vă cuvintele! Fiţi responsabili atunci când vorbiţi!
Şi, oricum, ce înseamnă că eutanasia este “o moarte în termenii tăi”? Cei care fac asta obţin cumva o victorie asupra morţii folosind eutanasia pentru a scăpa de o viaţă dureroasă? “Termenii tăi”? Poate cei ai fabricantului respectivului medicament care a amestecat o otravă cu o pastilă, dar ai tăi…? În niciun caz. Niciunul dintre noi nu putem muri “în termenii noştri”, pentru că dacă ar fi după cum vrem noi, sunt sigur că toţi ne-am dori o viaţă perfectă, fericită şi sănătoasă, în care durerea şi moartea nu apar niciodată.
Dar nimeni nu are parte de o astfel de soartă, pentru că nimeni nu poate stabili condiţiile propriei existente. Suntem înzestraţi cu liberul arbitru, dar asta nu însemna că ne aparţinem, şi în mod sigur nu putem să devenim mai stăpâni pe fiinţa noastră desfiinţându-ne. Asta e ca şi cum ai încerca să scrii o carte folosind o radieră.
Ne este dată viaţa, luăm parte la ea, ne implicăm în ea, dar viaţa nu ne aparţine. Nu putem să punem stăpânire pe vieţile noastre aşa cum procedează un copil de doi ani care îi smulge jucăria prietenului său şi strigă “E a mea!”. Vieţile noastre sunt mai greu de luat în posesie şi mai valoroase decât o jucărie, slavă Domnului. Viaţa noastră nu este doar o coincidenţă, o mutaţie datorată unui accident sau o cauză neînsemnată într-un lung şir de efecte neînsemnate.
Bineînţeles, pentru cei care cred că suntem nimic, că am venit din nimic şi ne vom întoarce în nimic, pentru aceştia este clar că sinuciderea are un anume sens. Adică de a readuce corpul uman la starea sa naturală de nimicnicie. Ne reîntoarcem în abis, unde nu există individualitatea fiinţei, raţiune, unde nu este nimic. Dar majoritatea oamenilor nu gândesc astfel. Cei mai mulţi dintre noi nu suntem nişte nihilişti radicali. Nici măcar Brittany nu este, pentru că ea spune că va muri şi se va duce “la orice va fi fiind dincolo”. În sinea ei, ştie că mai este o altă dimensiune, diferită de acesta realitate a noastră, că, dincolo de aparenţe, există o semnificaţie mult mai adâncă a lucrurilor. Ştie, aşa cum presupun că ştim cu toţii, că suntem întreţesuţi în această tapiserie a creaţiei – că toţi avem un rol, chiar dacă nu pe deplin perceput, că faptele noastre au ramificaţii pe care nu putem să le înţelegem şi că vieţile noastre au un sens mai profund decât ceea ce înţelegem noi din ele.
Deci, dacă Dumnezeu însuşi a venit spre noi din înălţimile nemuririi Sale pentru a ne înmâna aceste vieţi ale noastre, cum putem crede noi că este acceptabil sau, mai rău, de dorit, să aruncăm acest dar înainte de a ni se fi terminat timpul ce ne-a fost hărăzit?
Inevitabil, esenţa acestei discuţii se reduce, din nou, la vechile întrebări, cele mai vechi dintre toate : Ce este viaţa? Cine suntem? Care este rostul vieţii?
Pentru cei care idolatrizează sinuciderea, răspunsul a fost dat deja: viaţa este nimicnicie, noi nu avem niciun rost şi totul este fără sens.
Cei care gândesc diferit trebuie  automat să conştientizeze valoarea implicită, inerentă a vieţii. Acesta este conceptul care le dă atâtea bătăi de cap multor oameni din zilele noastre. Ei îşi chinuie mintea, încercând să înţeleagă de ce unii dintre noi, nebunii de creştini, ne supărăm atât de tare când se pune problema avortului, eutanasiei şi a experimentelor cu celule stem embrionare. Din nu ştiu ce motiv, aceştia nu vor să înţeleagă ceea ce noi încercăm să le spunem: viaţa are valoare. Este un lucru valoros. Merită preţuită. Are valoare în sine, dincolo de sentimentele noaste faţă de ea, de orice circumstanţe, context, dincolo de boli, stadii de dezvoltare, vârstă. VIAŢA ARE VALOARE ÎN SINE.
Acesta nu este doar unul dintre preceptele creştine. Este concepţia pe care se bazează întrega civilizaţie occidentală. Fiecare dintre idealurile nobile, cum sunt dreptatea, corectitudinea, compasiunea , generozitatea, echitatea – toate, absolut toate au la bază această concepţie despre viaţă, concepţie potrivit căreia viaţa umană are valoare intrinsecă. Valoarea vieţii umane nu se socoteşte în funcţie de utilitatea sa, de convenienţele sociale sau în funcţie de cât de plăcută e. Este valoroasă. Este valoroasă pentru că este viaţă. Dacă negăm asta, atunci nimic nu mai are sens. Nu mai avem nevoie de dreptate, corectitudine, echitate, compasiune sau generozitate, din moment ce viaţa umană nu are nicio valoare, sau are doar o valoare variabilă, dependentă de contingenţe şi de nişte parametri arbitrari, pe care îi adoptăm noi într-un un moment sau altul. Nu mai poate fi nicio raţiune pentru existenţa “drepturilor noastre umane” , din moment ce noi nu suntem decât nişte proprietăţi cu valoare variabilă, asemeni obiectelor care se pot comercializa.
Şi să atingem şi latura medicală a problemei. Jurământul lui Hipocrat? Potrivit lui, cadrele medicale ar trebui să respecte demnitatea vieţii – nu a sinuciderii, atenţie!, a vieţii – în caz contrar, ei nefiind potriviţi cu natura profesiei lor. Acesta este unul dintre aspectele cele mai urâte ale eutanasiei. Până la urmă, eutanasia nu are loc în momentul în care individul decide ca viaţa să nu are valoare, ci atunci când autorităţile medicale şi guvernamentale decid asta.
Dacă o persoană perfect sănătoasă ar intra în cabinetul doctorului său şi i-ar cere să fie omorâtă, niciun doctor, din niciun stat, nu ar consimţi la asta. Eutanasia se realizează în anumite condiţii, stabilite de comisiile medicale. Cu alte cuvinte doctorul trebuie să fie de acord că viaţa pacientului nu are valoare. Chiar suntem atât de orbiţi încât să nu vedem ce imens de înfricoşător conflict de interese încurajăm dacă suntem de acord cu aşa ceva?
Imaginaţi-vă că aţi avea cancer în stadiul 4 şi mergeţi la un doctor care, cu doar câteva clipe în urmă, a “prescris” o pastilă otrăvitoare unei alte persoane aflate în exact aceeaşi situaţie ca şi dumneavoastră. Cu doar câteva minute înainte, acest doctor i-a spus cuiva “da, sunt de acord, viaţa ta trebuie să ia sfârşit”. Şi dumnevoastră vă aşteptaţi ca acest medic să facă acum, pentru dumneavoastră, tot ce-i stă în putinţă pentru a prelungi ceea ce el tocmai a diagnosticat ca fiind fără sens?
Cum le putem permite medicilor să prescrie moarte? Cum se poate ca moartea să fie văzută ca o opţiune legitimă de tratament? A legaliza eutanasia înseamnă să modificăm însuşi sensul şi scopul medicinei. Din ceva menit să ne ajute să trăim, medicina se va transforma în ceva menit să ne ajute să murim.
Unde credeţi că va duce acest lucru? Dacă eutanasia va fi legalizată şi se va putea performa numai în anumite circumstanţe, atunci va însemna că viaţa, în acele circumstanţe, este indezirabilă. Şi dacă , în acele circumstanţe, viaţa este socotită indezirabilă în mod obiectiv, însemnă că ea este indezirabilă indiferent de dorinţele pacientului. Este clar cât de ambiguă şi uşor de trecut e graniţa dintre eutanasia voluntară şi cea involuntară. Bănuiesc că, atunci când va veni timpul şi vor fi ucişi pacienţii indiferent de voinţa lor de a trăi sau a muri, nu prea se vor mai găsi mulţi care să obiecteze. Pentru că deja aproape toată lumea aclamă sinuciderea lui Brittany Maynard, deoarece se pare că majoritatea consideră prostească sau chiar laşă opţiunea de a trăi în condiţiile în care suferi şi moartea apropiată este o certitudine.
Brittany este acum un promotor al eutanasiei, alături de grupul numit “Compasiune şi alegeri”. Acesta este, de fapt, o organizaţie care militează  pentru dreptul la sinucidere asistată nu doar pentru cei cu boli terminale, dar şi pentru cei care nu au nicio problemă de sănătate. Deci nu avem de-a face cu o consecinţă neintenţionată a procesului de susţinere a eutanasiei, ci, iată, omorârea persoanelor care nu sunt bolnave devine un obiectiv explicit al grupurilor pro-eutanasie.
Este greşit. Este total greşit. Iar reacţia publică la aflarea alegerii lui Brittany este chiar mai mult decât greşită. Este halucinantă, dezamăgitoare, îngrozitoare.
Moartea nu este o soluţie. Sinuciderea nu te face demn. A te omorî pentru a scăpa de suferinţă nu este un act eroic. De fapt, este chiar opusul eroismului. Este opusul unui act de curaj. Dacă sinuciderea este eroică, atunci toate acţiunile despre care s-a vorbit până acum ca despre nişte fapte eroice încetează să mai fie astfel.
Toate acestea fiind zise, recunosc că a alege altceva  – în cazul lui Brittany şi în atât de multe alte cazuri – înseamnă a opta pentru o viaţă scurtă şi plină de durere şi suferinţă. Pot înţelege dorinţa de a evita o astfel de viaţă, dar nu ar trebui să acţionăm în funcţie de ce ne dorim noi şi atât. Viaţa ar trebui să fie trăită total, asemenea unui pahar pe care îl bem până la ultima picătură. Ştiu că sună a clişeu, dar sigur mulţi dintre noi au citit şi au au văzut filme despre persoane bolnave de cancer care au rezistat şi s-au luptat cu durerea şi, prin această luptă, au ajuns la un grad mai înalt de înţelegere a lucrurilor. Ei au descoperit că fiecare minut este preţios – de fapt, mai preţios decât toate celelalte minute trăite până atunci, când erau sănătoşi şi fericiţi.
Auzim aceste mărturii şi ne minunăm. Dar le credem oare, cu adevărat? Sau îi credem pe aceşti oameni nişte mincinoşi? Atunci cum putem să îi aplaudăm pe ei şi apoi să spunem despre Brittany Maynard că ea este cea curajoasă şi demnă?
Oare nu mai auzim nici măcar ce spunem noi înşine?
E foarte trist. Totul e foarte trist. Sunt trist pentru Brittany, pentru această cultură a noastră, pentru toţi cei care văd un act de bravură în a te sinucide.
Un act de eroism este să lupţi, să trăieşti, să continui să mergi pe drumul tău până la final.
Asta este eroic.
Din fericire, încă nu este prea târziu pentru această femeie. Ea este încă printre noi, şi, de aceea, lumea este mai bună, deoarece viaţa sa este importantă şi valoroasă. Poate ar trebui  să îi spunem mai degrabă asta, în loc să o încurajăm, spunându-i că e o idee bună să se sinucidă.




 
Traducere:Patricia Pîslu
 
Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

Dragoste de mamă. Cancerul şi copilul nenăscut

sâmbătă, 6 septembrie 2014

| | | 0 comments
foto: www.freedigitalphotos.net

de Dr. Dan, adevarul.ro
Se numeşte Sharon. O femeie frumoasă, dar fără noroc. Am cunoscut-o când a fost diagnosticată cu cancer la sân. Din păcate, o formă de cancer foarte agresivă. Cancerul a apărut într-o perioadă foarte grea din viaţă. Sharon tocmai fusese părăsită de partenerul de viaţă.
Vestea că partenerul a dispărut a lovit-o din plin, ca un tren în plină viteză, fără semne prevestitoare. Într-o zi, s-a întors acasă de la serviciu şi a găsit casa goală. Dulapurile cu uşile date de perete aveau numai hainele ei, partea lui fiind goală şi răvăşită. Baia fără spumă şi maşina de ras, fără after shave-ul binecunoscut, doar cu periuţa lui de dinţi, folosită, patată cu alb, lăsată în urmă ca ceva nedemn. Sharon s-a aşezat pe marginea căzii şi şi-a tras sufletul. S-a hotărât să nu îl caute. Să îl uite. Ca şi cum nici nu ar fi existat.
Uşor de spus, greu de făcut. Cheltuielile care înainte erau împărţite la doi, acum erau toate ale ei – casa, întreţinerea, maşina etc. Dar Sharon s-a întărit şi a mai luat o slujbă, după-amiază. Acum nu era timpul de stat la tihnă. Sharon trebuia să câştige bani şi să economisească. Pentru că Sharon era însărcinată.
Sarcina a venit ca o binecuvântare pentru Sharon, dar nu şi pentru partenerul ei. În sinea ei, Sharon ştia că sarcina a fost motivul cel mai important în disparitia lui fără explicaţii. Ea şi-a dorit sarcina mai mult ca orice. Când şi-a dat seama că este însărcinată a ţinut vestea în secret cât de mult s-a putut. Dar, la un moment dat, sarcina a devenit vizibilă. El s-a uitat drept în ochii ei şi a întrebat-o. Ea a dat încet din cap, „da, e un copil”. Perioadele de linişte dintre cei doi, fiecare cu gândurile lui, au devenit din ce în ce mai lungi şi mai dureroase, apoi din ce în ce mai puţin dureroase, apoi au devenit ceva obişnuit.
Când el a dispărut, Sharon a simtit ca un pumn în piept. Nu s-a aşteptat să dispară fără o vorbă, fără o explicaţie, fără un „la revedere”. Fără o adresă unde să poată fi găsit. Sharon era sigură că şi numărul de telefon şi l-a schimbat. Nici nu l-a căutat. S-a hotărât să ia viaţa de coarne singură, ca o femeie puternică. Că doar nu era ea nici prima, nici ultima femeie însărcinată care să fie părăsită de bărbat!
Deci Sharon a luat viaţa de coarne. Nu a avut prea mult timp pentru ea. Între două slujbe, casă, cumpărături, planuri pentru copil, zugravitul camerei pentru bebeluş, abia avea timp să îşi tagă sufletul. A simţit ea o boabă în sânul drept, dar nu i-a dat atenţie. A crezut că e parte din modifcarile obişnuite din sarcină. Că e ceva normal. Dar boaba a tot crescut. Întâi a fost cât o boabă de mazăre, apoi de fasole. Apoi partea sânului s-a întărit. Sânul s-a umflat şi pielea a devenit roşiatică tare, cu porii deschişi, ca o coajă de portocală. Şi-a dat seama că nu e ceva normal pentru sarcină, pentru că numai sânul drept era umflat. Sânul stâng era normal.
A mers la obstetrician. Şi a început vârtejul diagnosticului de cancer. Ultrasunet, biopsie, vestea ca un trăsnet. Apoi a venit la mine, la oncolog.
Sharon era ultima pacientă din ziua respectivă. Am putut să stau de vorbă cu ea o grămadă, să stau peste program, fără presiunea altor pacienţi. După perioada iniţială de tatonare, de insecuritate, Sharon s-a deschis. Mi-a spus totul.
Şi mi-a spus că pentru ea copilul nenăscut este cel mai important, mai important decât tratamentul pentru cancer, mai important decât viaţa ei. PUNCT! Şi s-a uitat la mine ca un animal hăituit şi înverşunat.
Am înţeles imediat că înainte să vina la mine, prietenii şi familia au încercat să o convingă să întrerupa sarcina şi să îşi trateze cancerul. Au încercat cu o insistenţă pe care şi-au justificat-o prin dragoste. Dar insistenţa a reuşit doar să o împingă pe Sharon spre o înverşunare aproape sălbatică.
Deci Sharon, pe lângă stresul diangosticului, pe lângă stresul sarcinii, pe lângă stresul vieţii singure, pe lângă stresul lipsei tatălui, avea şi stresul familiei şi al celor dragi care erau convinşi că ei ştiu ce e cel mai bine pentru Sharon. Întreruperea sarcinii.
Am luat-o de mână. I-am spus că eu sunt acolo să o ajut şi să o ascult, nu să îi impun vreo măsura medicală.
Încet, încet am trecut în revistă toate posibilităţile de tratament. Sharon a înţeles că boala ei era un cancer foarte agresiv, numit inflamator, care necesită urgent chimioterapie. Dar chimioterapia ar fi putut ucide copilul nenăscut. Sharon a spus clar NU. Nu a vrut niciun risc pentru copil. Sharon a refuzat clar orice formă de tratament înainte de naştere. A refuzat şi intervenţia chirurgicală de teama că anestezia ar putea dăuna copilului nenăscut.
Am decis amândoi să aşteptăm cele câteva săptămâni până la termen fără niciun tratament. Nu am putut nici să facem teste de imagistică, radiografii sau CT, pentru a evita orice expunere la radiaţie a copilului nenăscut. Sarcina şi cancerul au crescut în paralel.
În următoarele săptămâni, copilul nenăscut s-a dezvoltat frumos, normal, iar cancerul s-a dezvoltat urât, cum şi era de aşteptat.
De fiecare dată când o vedeam pe Sharon în cabinet, mi se strângea inimă. Mă aşteptăm la evoluţia cancerului, dar speram din tot sufletul la ceva minune, la ceva care să încetinească această boală agresivă. Nu a fost aşa. În ziua când am simţit ganglionul din subsuoara dreaptă parcă s-a crăpat pământul sub mine. „Sharon, cancerul a prins cel puţin un ganglion. Sigur nu vrei să intervin?”. „NU NU NU!!!”
Când am ajuns în sfârşit cu sarcina la termen, sânul era aproape în totalitate prins de cancer, iar în subsuoara dreaptă puteam palpa fără dificultate un ganglion clar prins de cancer.
Într-o dimineaţă caldă Sharon a născut un băieţel superb, sănătos, gălăgios, plângăcios, cu o gură mare cât toată bucuria omenească. Sharon strălucea, mamă frumoasă, mamă victorioasă, mamă fericită. L-a botezat Joey.
Citeşte restul articolului pe adevarul.ro


O femeie însărcinată care a decis să piardă un ochi afectat de cancer, pentru a putea naște copilul, are nevoie de rugăciune și de ajutor financiar

marți, 10 iunie 2014

| | | 0 comments



LifeSiteNews.com,  5 iunie 2014

Chantal Gauthier-Vaillancourt a aflat când copilul cu care este însărcinată avea 8 săptămâni că i-a revenit cancerul la ochi, despre care i s-a spus că s-a vindecat în 2009. 

Doctorii i-au oferit mai multe alternative, inclusiv avortul, dar ea și soțul ei au decis să aleagă viața copilului, riscul ca acesta să fie afectat de cancer fiind de 25%. 

La 28 de săptămâni, riscul trecerii cancerului de la ea la copil a devenit 70%, iar pentru a nu exista nici o posibilitate de afectare a copilului, de cancer sau de radiații, mama a decis să îi fie îndepărtat ochiul bolnav. 

Operația va avea loc pe 11 iunie. Mama și soțul ei au cerut să fie pomeniți la rugăciune, iar o prietenă a lansat o campanie publică de strângere de fonduri, deoarece costurile medicale totale depășesc asigurarea de sănătate pe care o are Chantal Gauthier-Vaillancourt.

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă
******************************************************************************************************
Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

Avortul, îndulcit şi deghizat sub mantia „pilulei de a doua zi”

joi, 29 mai 2014

| | | 0 comments




de Noel Lozano, Catholic.net

Da, este vorba de „pilula de a doua zi”. Se spun puţine lucruri despre efectele reale ale acestui medicament, despre efectele secundare pe care le resimte femeia şi, mai ales, despre avortul precoce care are loc atunci când este luată pastila.

În societatea actuală, sănătatea morală a adolescenţilor este o temă pe care guvernele nu o pot lăsa deoparte. Nu e suficient să aprobi un medicament şi astfel să scapi de o problemă. Să cultivi comportamente iresponsabile înşelând tinerii, invitându-i să apuce pe un drum diferit de adevărata educaţie, este o capcană.

Când o persoană îşi începe viaţa sexuală în modul acesta, cum va putea să înveţe să dea şi să primească viaţa? Ceea ce pierd unii din vedere este că actul iubirii nu este un joc fără consecinţe.

Pare de necrezut faptul că se abordează atât de uşor un subiect precum avortul, îndulcindu-l şi deghizându-l sub mantia „pilulei de a doua zi”, fără a-i face pe consumatori conştienţi de ceea ce înghit şi, mai ales, de ceea ce fac. Când concepţia deja s-a produs, „pilula de a doua zi” împiedică sarcina să înainteze prin faptul că face imposibilă fixarea embrionului fecundat – care este deja o nouă fiinţă umană – în uterul mamei. Prin „pilula de a doua zi” se caută a se transmite o imagine blândă şi fără riscuri, fără însă a spune că pune consumatorii în faţa asasinării unei noi fiinţe umane. Totul, atâta timp cât este favorizat avortul, este periculos.

S-ar părea că există o confuzie de termeni între sarcină şi avort.

În 1970 American College of Obstetricians and Gynecologists definea sarcina ca fiind „perioada cuprinsă între fixarea embrionului în uter şi naştere”. Definiţia aceasta presupune, în mod implicit, că existenţa individuală a embrionului începe doar odată cu implantarea. Totuşi, această definiţie este falsă căci, înainte de fixarea embrionului, există fecundarea şi însăşi concepţia, obiectiv pe care pilula îl atacă imediat.

Prin conceptul de avort se definea şi se înţelegea în mod normal întreruperea sarcinii ca atare. Prin actuala definiţie a sarcinii, pe care am comentat-o, eliminarea embrionului între fecundare şi fixarea sa în uter, rămânea în afara categoriei avortului. Din acel moment urmează o mare nelămurire: Cum să-l numeşti: crimă sau respingere a embrionului înainte de fixarea în uter? Unii au vrut să-l numească „contracepţie”, termen greşit, căci deja există contracepţia şi nu previne nimic din ce spune. De aici, marea confuzie care s-a creat, nu numai în rândul publicului larg, ci, inclusiv, în rândul medicilor şi politicienilor la momentul legiferării.

B. Carlson, profesor şi şef al Departamentului de Anatomie şi Biologie Celulară de la Universitatea Michigan, afirma: „Sarcina umană începe cu fuziunea unui ovul cu un spermatozoid” şi T.W. Sadler, profesor de Biologie Celulară şi Anatomie de la Universitatea din Carolina de Nord, semnala: „Dezvoltarea unui individ începe cu fecundarea, fenomen prin care spermatozoidul bărbatului şi ovulul femeii se unesc pentru a da naştere unui nou organism, zigotul.” Cu toţii ar trebui să înţelegem prin sarcină aceste două definiţii şi, în consecinţă, avortul ca pe întreruperea sarcinii din primul moment al conceperii.

Începutul vieţii unei noi fiinţe umane

Din cele precedente, nu este dificil să deducem că începutul vieţii unei noi fiinţe umane este din momentul fecundării. Acest lucru nu este însă suficient de clar pentru multe ţări unde s-a legiferat că embrionul este echivalentul unui amestec special de celule, pe care se poate experimenta şi la care se poate renunţa cu uşurinţă, cum se face de câteva luni pe aici, în Spania. Alţii s-au aventurat mai mult, afirmând că există o fiinţă umană în funcţie de capacitatea de dezvoltare pe care o are în timpul sarcinii, astfel fiind permis faimosul avort eugenic promovat în ţările anglo-saxone. Şi alţii caută să justifice avortul până la sarcinile de 23 de săptămâni, numindu-l greşit „avort tardiv”, care se produce prin uciderea fătului înainte de naştere. Putem spune că toate aceste decizii se caracterizează prin lipsa de apreciere pentru viaţă, prin faptul că se dă vieţii o valoare foarte condiţionată. Putem sta la porţile unei culturi care depinde de contextul în care se mişcă pentru a putea aranja totul după placul său. O cultură care lasă deoparte viaţa şi deschide calea morţii pentru a câştiga, aparent, în perfecţiune şi comoditate.

Gând de final

Tendinţa de a favoriza în multe ţări „pilula de a doua zi” ascunde faptul că deja se comite un avort în majoritatea cazurilor. Pe de altă parte, favorizarea acestui gen de medicamente şi promovarea lor prin publicitate excesivă duce lacreşterea  inconştienţei şi activităţii sexuale a adolescenţilor. Îi conduce pe mulţi într-un impas – pe drumul „avorturilor fără întrebări”. Un articol publicat în „The Telegraph” (11 decembrie) cita reacţia Bisericii Catolice din Anglia si Ţara Galilor cu privire la iniţiativă. Declaraţia Bisericii spune: „ Este greşit şi este cu potenţial periculos faptul că Guvernul doreşte să permită adolescentelor să cumpere această „pilulă de a doua zi” atât de uşor şi fără supravegherea unui medic. Încurajând atitudini superficiale cu privire la sex nu este un mod eficient şi sigur de a reduce sarcinile adolescentelor.”

Se dă dovadă de o mare iresponsabilitate atunci când se ascund riscurile şi în ce constă folosirea pastilei. Metoda nu este sigură 100%, producând multe efecte negative. În privinţa neobţinerii efectului scontat: provocarea unui avort „pe ascuns”; efectele secundare pot crea complicaţii care necesită asistenţă medicală. La toate acestea, trebuie să adăugăm pericolul de transmitere a SIDA. Ineficienţa antiretrovirală a „pilululei de a doua zi” a făcut făcută cunoscută recent, aşa cum s-au făcut cunoscute riscurile de apariţie a cancerului.

Nu se poate respinge moartea fără condamnarea avortului; nu se poate căuta doar condamnarea actelor criminale, războiul şi nedreptăţile sociale, dacă înainte nu se legiferează şi se apără viaţa celui care este gata să se nască, evitând să se introducă sofisme noi şi metode pentru a linişti conştiinţele. Cum se poate pronunţa cineva împotriva eşafodului, împotriva prafului de puşcă, împotriva crimei, împotriva distrugerii naturii, împotriva dispariţiei unor specii de animale dacă înainte s-a permis ca viaţa umană să fie călcată în picioare, când abia începe? Pilula de a doua zi „transmite imaginea unui avort uşor şi fără riscuri”.

Traducere: Iulia Maria Iosif
Foto: www.freedigitalphotos.net
Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, ne puteţi scrie pe adresa redactievremuri@gmail.com


Atingerea lui Dumnezeu

vineri, 23 mai 2014

| | | 0 comments



de Olga Rojneova, Pravoslavie.ru

Astăzi am primit oaspeţi în casa mea: Ecaterina (numele a fost schimbat la cererea ei), eroina povestirii mele „Rugăciunea cu credinţă”, a sosit din Kaluga. A venit însoţită de cea mai bună prietenă a ei – Ludmila (acesta este numele adevărat) care îi este ca o soră, după cum singură mărturiseşte.
Am făcut cunoştinţă. Ludmila – drăguţă, o femeie prietenoasă de aproximativ 50 de ani, de profesie inginer în domeniul telecomunicaţiilor. Ludmila este din Sosenskoe, un orăşel nu prea mare, aproape de Kozelskoe şi pustia Optina. Eu şi Catea am pus masa, în timp ce Ludmila stătea de vorbă cu mama mea.
Am citit la Sfinţii Părinţi: „Prietenia sinceră este un dar al lui Dumnezeu pentru inima curată”. După un atac de cord mama a paralizat şi nu e foarte comunicativă. De această data constat că mamei îi place interlocutoarea prietenoasă. Repede au găsit limba comună, deja povestind vesele ceva.
Ludmila a venit să ne împărtăşească istoria sa, care poate fi utilă multor părinţi, crede ea. Aşadar, povestea Ludmilei şi a fiului său Sereoja.
Acea zi va rămâne în amintirea Ludmilei ca una dintre cele mai grele zile din viaţă sa. Se întâmpla în 1992. Sereoja avea 3 ani şi pentru prima oară mergea la grădiniţă. Evita compania copiilor obişnuiţi cu grupul şi în timp ce restul se jucau, el stătea în foişor speriat şi debusolat de schimbările din lumea lui mică.
Ludmila a venit devreme, înaintea altor părinţi. A strâns la piept copilul plâns şi s-a mirat că era tot ud şi nimeni nu l-a schimbat. Educatoarea a replicat:
- Tu de ce nu m-ai anunţat că nu merge singur la oliţă?! Ei sunt mulţi, iar eu una singură!
- Cum să nu, merge singur la oliţă, pur şi simplu nu e obişnuit cu un loc nou. Mâine o să-l iau şi mai devreme acasă, dar vă rog să aveţi grijă de el…
A două zi însă nu au mai mers la grădiniţă. Noaptea copilul a făcut temperatură, ardea tot. Medicul chemat să-l consulte i-a pus diagnosticul: anghină. Câteva zile l-au tratat pe Sereoja acasă cu antibiotice, dar starea nu s-a ameliorat: temperatura se ridica la 40, cu medicamente scădea la 38,5 pentru o jumătate de oră şi rapid revenea la 40.
L-au internat, i-au făcut multe injecţii, dar nu îşi revenea deloc. I-au pus gheaţă, perfuzii – nimic… Ludmila simţea că doctorii nu înţeleg de ce boala nu cedează. Căuta maşină să-l mute pe copil la un spital mai mare din Kaluga – ba şoferul nu era disponibil, ba maşina avea pană. În sfârşit au găsit. Asistenta medicală s-a aşezat în faţă şi i-a spus şoferului:
- Să conduci repede să apucăm să-l ducem la spital.
Ludmila stătea în spate ţinând în braţe trupuşorul arzând; ea singură nu era nici vie, nici moartă. Mergeau cu viteză. Sub pod, agentul de poliţie a oprit maşina pentru depăşirea vitezei regulamentare. Asistenta a coborât, i-a spus ceva grăbită şi el i-a lăsat să plece.
Au ajuns la spital, doctorul citeşte cu voce tare: „Leucosis”.
Doctorul de la urgenţe verifică istoricul pacientului şi citeşte cu voce tare: „Leucosis”. Ludmila întreabă:
- Mă scuzaţi, ce înseamnă asta?
Doctorul parcă nu aude. Au primit un salon. Ludmila se uită în jur: copiii din salon erau foarte slabi, cu vânătăi sub ochi, mamele palide, severe. Întreabă o doamnă de alături:
- Mă scuzaţi, ce înseamnă „Leucosis”?
- Cancer.
Ludmila a început să plângă. Lacrimile curg şi nimic nu le poate opri. Doamnele din salon nu i-au permis să plângă prea mult, au scos-o pe coridor şi au ameninţat-o:
- Dacă vei continua să plângi în hohote vom cere să ţi se interzică şederea în salon! Copilul va rămâne aici, iar tu vei merge acasă! Ai înţeles?! Aici toţi copiii sunt bolnavi! Dacă o să plângi, copiii noştri ne vor întreba: „ de ce plânge doamna?” Aşa că ori te opreşti, ori mergi acasă! 

A scrâşnit din dinţi - rabdă. Copiilor li se face chimioterapie. Pe Sereoja îl ţin la perfuzii, îi urmăresc evoluţia – mai bine nu se face deloc. Afară e vară, în salon e cald. Le-au permis să iasă în curtea spitalului. Şi-a scos fiul pe braţe şi sta cu el pe o bancă. Altă femeie îşi plimba copilul, se apropie, întreabă:
- Ce e la dumneavoastră?
- Leucosis.
- A… nu, leucosis – asta înseamnă: tot…
Şi a plecat fără a privi înapoi.
Ludmila a dus băiatul în salon. A ieşit singură pe hol, a urcat pe scări între etaje unde nu este nimeni, a lipit fruntea de geam şi s-a descărcat plângând. Plângea şi nu se putea opri. Şi iată că în acel moment pentru prima dată a început să se roage lui Dumnezeu:
- Doamne, eu am greşit atât de mult! Doamne, te rog să mă ierţi! Niciodată până acum nu m-am rugat – te rog, iartă-mă! Doamne eu niciodată în viaţă nu am vrut răul nimănui… Doamne miluieşte-mă! Vindecă-mi copilul!
Deodată a simţit cum un val de căldură a trecut-o din cap până-n picioare. Fiorul aproape palpabil a trecut de sus până jos. Încă o dată. Şi încă o dată. De trei ori. A simţit atingerea lui Dumnezeu. A simţit că nu au fost cuvinte irosite, aruncate într-un spaţiu mort. A simţit că a fost ascultată.
Acest răspuns la rugăciune nu poate fi confundat cu nimic altceva. Sufletul simte atingerea lui Dumnezeu şi se bucură de mângâierea Lui. Apare pacea şi liniştea în inimă.
Ludmila s-a întors în salon. Acea zi a fost prima în care temperatura lui Sereoja a cedat. A scăzut la normal. Până atunci – 40 – 38,5 – 40, iar acum 36,6! Şi copilul a început să se însănătoşească.
După două săptămâni diagnosticul a fost catalogat drept o greşeală şi li s-a permis să plece acasă. Ludmila s-a întărit în credinţă.
Nu a mers imediat la biserică. Asemenea altor începători neobişnuiţi cu Biserica, Ludmila credea că este suficient să crezi în sufletul tău şi să te rogi singur.
Băiatul continua să crească, iar ea să meargă rar la biserică – la sărbătorile mai mari. De spovedanie şi împărtăşanie habar nu avea.
La un moment dat s-a hotărât să meargă la Optina, iar Sereoja care avea şase ani i-a zis:
- Ia-mă cu tine!
- Tu nu ştii să te rogi, fiule, o să te plictiseşti acolo…
- Cumpără-mi o carte de rugăciuni şi eu o să învăţ să mă rog!
Ludmila a întrebat la taraba cu cărţi şi a aflat că există cărţi de rugăciuni pentru copii. A cumpărat-o, iar el într-o săptămână le-a învăţat pe toate. Aşa cum i-a promis l-a luat la Optina. Băiatul nu a stat cu ea, s-a dus direct la fraţii de mănăstire, s-a aşezat la strană – cânta. Fraţii zâmbeau: creşte un monah!
Copilul cerea să fie împărtăşit. Aşa Ludmila a început să-l ducă la împărtăşit şi ea s-a spovedit şi împărtăşit. Acum are un duhovnic şi merge des în pustia Optinei.
Dumnezeu este aproape de inima zdrobită.



Traducere: Ala Postoronca


Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com