APOSTOLUL
CORINTENI 11, 31-33; 12, 1-9
Fraţilor, Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus, Cel
ce este binecuvântat în veci, ştie că nu mint! În Damasc, dregătorul regelui
Areta păzea cetatea Damascului, ca să mă prindă. Şi printr-o fereastră am fost lăsat
în jos, peste zid, într-un coş, şi am scăpat din mâinile lui.
Dacă trebuie să mă laud, nu-mi este de folos, dar voi veni
totuşi la vedenii şi la descoperiri de la Domnul. Cunosc un om în Hristos, care
acum paisprezece ani - fie în trup, nu ştiu, fie în afară de trup, nu ştiu,
Dumnezeu ştie - a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-l ştiu
pe un astfel de om - fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie
- că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine
omului să le grăiască. Pentru unul ca acesta mă voi lăuda; iar pentru mine
însumi nu mă voi lăuda, decât numai în slăbiciunile mele. Căci chiar dacă aş
vrea să mă laud, nu voi fi fără minte, căci voi spune adevărul; dar mă feresc
de aceasta, ca să nu mă socotească nimeni mai presus decât ceea ce vede sau
aude de la mine. Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor,
datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz,
ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l
îndepărteze de la mine; şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea
Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales
întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos.
EVANGHELIA
LUCA 6, 31-36
Zis-a Domnul: precum voiţi să vă facă vouă oamenii,
faceţi şi voi lor tot aşa. Pentru că dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce
mulţumire puteţi avea? Doar şi păcătoşii iubesc pe cei care-i iubesc pe dânşii.
Şi, dacă faceţi bine celor care vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea?
Doar şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi, dacă împrumutaţi pe cineva de la care
nădăjduiţi să luaţi, ce mulţumire puteţi avea? Doar şi păcătoşii dau cu împrumut
păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Voi însă iubiţi pe vrăjmaşii
voştri, să faceţi binele, şi să daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în
schimb, şi atunci răsplata voastră va fi multă, şi voi veţi fi fiii Celui prea
Înalt; pentru că El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi. Aşadar fiţi
milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este.
Părintele Coman: Iubirea de vrăjmaşi sau Chemarea la asemănarea cu Dumnezeu
R. Rădulescu:
Părinte profesor, în fragmentul evanghelic despre care vom vorbi astăzi, Iisus
Hristos ne pune o măsură foarte înaltă, un standard, să-i spunem, foarte
ridicat: Ne spune că, dacă vrem să ne diferenţiem sau să ieşim din rândul
păcătoşilor, al oamenilor obişnuiţi şi vrem să fim creştini, vrem să fim
ucenici ai Săi, să purtăm cu demnitate numele de creştin, trebuie să-i iubim pe
vrăjmaşi. Este aceasta o propunere sau o chemare
la un lucru care nu ţine de natura omului? Cum să interpretăm această poruncă a
lui Hristos, această chemare a Sa de a-i iubi pe vrăjmaşi? Este un lucru foarte
greu de împlinit! Este aproape utopic!
Părintele Coman: Nu este vorba despre cum să se diferenţieze creştinii de
restul oamenilor, ci este vorba despre nivelul maxim la care este chemat omul
să vieţuiască. Cei mai mulţi comentatori ai acestui fragment, fie în varianta
de la Sfântul Evanghelist Matei, fie în cea de la Sfântul Evanghelist Luca, pe
care noi o discutăm astăzi, chiar pun problema dacă, nu cumva, este vorba despre
o măsură care depăşeşte puterile omului. Se vorbeşte, într-adevăr, despre un
eventual maximalism sau chiar despre o utopie! Sunt de acord cu dumneavoastră
că este un standard pe care omul nu îl poate atinge. Nu îl poate atinge doar cu
puterile sale! Standardul este, însă, real. La acest standard este chemat omul
să ajungă. Ceea ce înseamnă că omul poate ajunge mai sus decât îl pot conduce
puterile sale, că-şi poate depăşi măsura firii. Acest lucru este esenţial. Cum
îşi poate omul depăşi măsura firii? Recurgând la ajutorul lui Dumnezeu! Omul
are şansa – aşa a fost creat el de Dumnezeu – de a accesa resursele
dumnezeieşti şi de a realiza standarde care-i depăşesc puterile naturale
proprii.
Unul dintre aceste standarde este acela de a ajunge să-¬şi iubească
vrăjmaşii. Nu numai să nu se răzbune pe ei, să nu le răspundă cu rău, ci, mult
mai mult decât atât, să-i iubească. Acesta este un standard dumnezeiesc, este o
măsură dumnezeiască şi omul este chemat să o atingă. Spune Sfântul Evanghelist
Luca, consemnând cuvintele Mântuitorului Hristos:
„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să
nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii
Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi” (Luca 6,35).
Sau la Sfântul Evanghelist Matei:
„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi
bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca
să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi
peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei
nedrepţi.” (Matei 5, 44-45).
Aşadar, iubiţi pe vrăjmaşi ca să fiţi fiii lui Dumnezeu, să vă asemănaţi
Lui, să-I urmaţi Lui. Iubirea tuturor oamenilor, fără excepţie – deci şi a
vrăjmaşilor – este un standard dumnezeiesc, este modul de existenţă sau de
atitudine a lui Dumnezeu însuşi. Ce Dumnezeu ar fi fost acela care ar fi depins
în manifestările Sale de atitudinile oamenilor?! Dacă Dumnezeu ar fi fost bun
numai cu cei buni, înseamnă că ar fi fost bun la schimb! Ori, aceasta este cea
mai de jos, cea mai meschină treaptă a comportamentului uman căzut. Dumnezeu
S-ar fi făcut pe Sine captiv slăbiciunilor omeneşti! Omul este chemat să
reacţioneze faţă de neputinţele semenilor săi aşa cum reacţionează Dumnezeu. Adică,
să se ridice deasupra determinărilor contextuale, sa nu se blocheze în
răutăţile semenilor, să nu-şi pună limite propriei sale iubiri faţă de oameni,
pentru că oamenii sunt neputincioşi, păcătoşi, răi ş.a.m.d. Din păcate,
„filozofia” sau mentalitatea aceasta este foarte răspândită, aproape că
guvernează relaţiile dintre oamenii. Se invocă, de obicei, dreptatea! Însă dacă
s-ar cerceta cineva pe sine, ar constata că nu are bucurie, nu are împlinire
atunci când este bun la schimb, când face bine la schimb, când iubeşte la
schimb etc. Oricine poate măcar experimenta propunerea Evangheliei lui Hristos,
să fie bun cu cei care nu sunt buni cu el, să facă bine celor care-i fac rău şi
să se cerceteze cu atenţie ce simte în sufletul său!
Cum spuneam, prin natura lui, omul
este însă departe de a răspunde acestor exigenţe! O poate face, însă, luând
putere de la Dumnezeu. De la Dumnezeu îi vine omului o putere extraordinară,
care nu se încadrează în puterile firii noastre create şi care nu seamănă în
nici un fel cu acestea. Ba mai mult, se manifestă la antipodul puterilor
omeneşti. Imi vine în minte cuvântul Sfântului Pavel: „Puterea lui Dumnezeu în
slăbiciune se desăvârşeşte!”, şi paradoxul aceluiaşi: „Căci, când sunt slab, atunci
sunt tare!”* De aceea nu trebuie omul să caute a identifica această putere
dumnezeiască, bazându-se pe experienţa şi pe cunoştinţele sale omeneşti. Este,
însă o putere reală sau chiar singura reală! Acesta este darul esenţial, pe
care îl face Biserica omenirii. Acesta este, ceea ce noi numim în termeni
teologici, Harul lui Dumnezeu. Ce înseamnă, de fapt, harul lui Dumnezeu? Harul
lui Dumnezeu este o energie dumnezeiască, care nu ţine de ordinea lumii create
şi care izvorăşte continuu din Dumnezeu. Este un fel de iradiere binefăcătoare,
care se face simţită şi împărtăşibilă în plan duhovnicesc. Acest har discret al
lui Dumnezeu ne face, într-o mică măsură, dumnezei, dacă vreţi, şi ne dă
puterea de a împlini porunca iubirii vrăjmaşilor. Altfel, nu o putem împlini,
evident.
Aşadar, răspunsul la întrebarea dacă avem de-a face cu o utopie este şi da
şi nu! Pentru omul limitat la condiţia sa umană iubirea vrăjmaşilor rămâne un
lucru de neatins. Pentru cel care se deschide împărtăşirii de harul lui
Dumnezeu, iubirea vrăjmaşilor este posibilă. Subliniez, nu trebuie să fii bun
pentru a iubi pe vrăjmaş, ci trebuie să te întăreşti în slăbiciunea ta, cu
puterea dumnezeiască. Cei care nu-i iubesc pe vrăjmaşi, nu înseamnă că sunt
răi, ci că se lipsesc „din pricina puterii lor”, de „infuzia” cu putere
dumnezeiască!
Lucrul acesta este esenţial din perspectiva întregii Evanghelii. Mântuitorul
Hristos, prin Evanghelia Sa, nu ne cheamă la o anume morală! A câta oară spun
lucrul acesta! Nu invită, pur şi simplu, pe cei buni să fie mai buni, iar pe
cei răi să fie mai puţin răi sau buni! Acest lucru îl întâlnim în toate
moralele filozofice şi chiar politice, sau în fine, ideologice! Evanghelia nu
este, întâi de toate, o morală! Standardul de care vorbim pare a fi unul moral.
Şi este, până la urmă, un standard moral. Dar depinde de un standard
existenţial sau de un nivel anume de existenţă.
Domnul nostru Iisus Hristos ne cheamă să facem saltul de la omenesc la
dumnezeiesc, care este un salt uriaş. De la o existenţă după logica omenească
şi după puterea omenească, la o existenţă după logica dumnezeiască şi, mai
ales, cu puterea dumnezeiască. Aceasta este chemarea. Acesta este şi obiectivul
întregii iconomii dumnezeieşti lucrate prin Fiul. Hristos nu a venit să ne
spună să fim mai buni, ci să ne amintească faptul esenţial că suntem creaţi
pentru a viza existenţa sau viaţa la nivelul dumnezeirii şi, mai ales, pentru a
oferi lumii „puterea dumnezeiască”, prin care să atingă acest nivel.
Esenţial pentru Biserică nu este faptul că face pe oameni mai buni, ci că
oferă lumii şansa existenţei în planul nemuririi, al veşniciei, al
nestricăciunii, al iubirii prin excelenţă, care este existenţa asemenea lui
Dumnezeu. Care morală oferă această şansă omului? Niciuna, oricât de
desăvârşită ar fi ea! Acolo se întemeiază credinţa noastră. Dacă nu ar fi
credinţa în înviere, tot edificiul bisericesc, şi al credinţei noastre, şi al
propovăduirilor noastre, s-ar prăbuşi, cum spune Sfântul Apostol Pavel. Aceasta
este oferta Bisericii către omenire. Aceasta este oferta Evangheliei
Mântuitorului Hristos, ca învăţătură, către înţelepciunea omenească. Ea oferă
omului şansa de a deveni asemenea lui Dumnezeu, ceea ce se spune şi în
Evanghelia de astăzi: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc
desăvârşit este!” (Matei 5,48).
R. Rădulescu: In istorie, exemple de oameni care au ajuns şi au împlinit
acest înalt standard sunt sfinţii, este clar. De fapt, este o chemare la
sfinţenie…
Pr. Coman: Absolut! Dar sfinţenia nu
trebuie înţeleasă ca performanţă morală, ci ca împărtăşire a omului de harul
dumnezeiesc. Acesta este, de altfel, înţelesul sfinţeniei în spiritua¬litatea
noastră răsăriteană. Sfinţenia, înţeleasă ca vieţuire cu Dumnezeu, este starea
de normalitate! Viaţa fără Dumnezeu este cădere de la normalitate, este starea
decadentă a omenirii! Viaţa cu Dumnezeu nu înseamnă numai a crede că există
Dumnezeu, ci a-ţi trage resursa vitală din Dumnezeu. La antipodul acesteia este
viaţa omului suficient sieşi, care-şi trage resursele vitale din sine şi din
lumea înconjurătoare, din lumea creată.
R. Rădulescu: Să-i spunem poruncă, dar, de fapt, nu ne dă o poruncă, ci ne
arată o cale...
Pr. Coman: Este calea prin excelenţă! Este sau ar trebui să fie o
tulburătoare aducere aminte a chemării noastre iniţiale, de a râvni la
vieţuirea asemenea lui Dumnezeu. I se aduce aminte omului că a fost „făcut după
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu!” Sau, aşa cum explică teologii, a fost făcut
după chip şi chemat să ajungă la asemănare cu Dumnezeu.
R. Rădulescu: Sfinţii au împlinit această chemare. Aţi spus că nu cu
puterile lor omeneşti, ci prin harul lui Dumnezeu. Dar totuşi, omul trebuie să
dea şi el ceva, să se pună la dispoziţie. Şi vă întreb concret: fiecare dintre
noi are situaţii în care are pe cineva, nu spunem că este chiar vrăjmaş, dar
are un om care îi face rău. Cum, sau ce etape trebuie să parcurgă sau cum să
facă să nu reacţioneze la răul care i se face şi care poate fi mare. Sunt
oameni care au făcut mult rău altora. Cum să facă cei cărora li s-a făcut rău,
să nu reacţioneze fără iubire, ci să reacţioneze în duhul acesta, pe care ni-L
propune Hristos?
Pr. Coman: Eu cred că o primă fază nu este foarte grea. Să observăm şi să
acceptăm că această logică este pozitivă şi corectă. Să spunem că nu ni se cere
nouă personal, nici mie, nici dumneavoastră, nici celorlalţi, să-i iubim pe
vrăjmaşii noştri! Discutăm o chestiune abstractă. In abstract, este bine să-l
iubeşti pe cel care îţi face rău, pentru că nu mai înmulţeşti răul, cel puţin,
nu se escaladează răul… Altfel, ajungem la binecunoscuta spirală a răului!
Acesta este un argument care ţine de logica omenească.
R. Rădulescu: Răul rămâne la celălalt…
Pr. Coman: Rămâne la celălalt şi în sensul că numai el este subiectul
răului, dar şi în sensul dimensiunii răului. Daca noi nu răspundem răului cu
rău, răul rămâne numai la dimensiunea iniţială, nu se înmulţeşte. Este logic,
nu? Aşadar, o primă fază ar fi să reflectăm asupra acestei perspective şi să
recunoaştem că este pozitivă. Să nu luăm dintru început în calcul cât de realizabilă
este o astfel de atitudine. Este foarte important de împlinit acest lucru.
Atunci când vorbim despre iubirea vrăjmaşilor, atitudinea nu se limitează la a
nu răspunde cu rău ci, limitând răul, se înmulţeşte binele. Acolo unde se naşte
răul, eu pun ca răspuns binele. Să iubim pe vrăjmaşii noştri, nu înseamnă numai
să-i tolerăm, să le suportăm vrăjmăşia, ci înseamnă să le răspundem cu un gest
pozitiv, bun. Aşa cum spune Sfântul Evanghelist Matei: „Binecuvântaţi pe cei ce
vă blestemă, faceţi bine celor care vă prigonesc, rugaţi-vă pentru cei care vă
vatămă”. Deci, de fiecare dată, tu, în locul gestului sau al atitudinii
negative care vine de la celălalt, să pui ceva pozitiv.
La sămânţa răului, care izvorăşte din celălalt, tu să vii cu izvorul
binelui. Ceea ce, logic, este corect. Abstract judecând,
cine ar putea să spună că nu este corect? Toţi ne vom împiedica, însă, în momentul în care ni se va cere să facem noi
aceasta. Vom constata pe propria noastră piele sau experienţă că nu este
posibil. Haideţi să recunoaştem în primă fază că teoretic este bine, iar în a
doua fază, să recunoaştem că, personal, nu putem face acest lucru! Ne vom mira,
dar chiar aceasta vrea Mântuitorul Hristos. Să conştientizăm standardele reale
la care suntem chemaţi să existăm, şi după aceea să conştientizăm că ele ne
depăşesc puterile. Din orgoliu, din mândrie, atât de greu îi este omului să
facă acest lucru, încât a generat o întreagă filozofie de viaţă, o logică,
opusă celei dumnezeieşti, care să-l îndreptăţească, să-l justifice. În loc să
spună: „aşa este bine, aşa este corect, dar eu nu pot face aşa pentru că sunt
neputincios”, va spune „nu este drept!“, „unde este dreptatea?!”, „Dreptatea
cui?!”. Dreptatea sa! Aşa s-a născut ipocrizia, singurul rău uman înfierat fără
clauze de Mântuitorul Hristos, cu tărie.
Dacă recunoaştem că este bine să
iubim pe vrăjmaşi, dar că noi nu putem împlini o astfel de cerinţă, avem o
singură ieşire, aceea de a apela la ajutorul altcuiva, pentru ceea ce este
dincolo de limitele noastre. Acel Altcineva este Dumnezeu însuşi! Este situaţia
pe care o prezintă Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre sine: „Căci nu fac
binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc!” (Rom.
7,19). Ştiu binele, îl şi voiesc, dar nu pot să-l fac, dimpotrivă făptuiesc
răul, pe care nu îl voiesc. Această stare a omului în lupta cu sinele şi cu
propriile sale limite, trebuie să ne fie foarte clară. Nu o vom depăşi
străduindu-ne să devenim mai buni! Pur şi simplu pentru că nu vom reuşi noi
singuri să devenim mai buni. Omul se amăgeşte cu împlinirea unor porunci care
nu vizează măsura deplinătăţii sau a desăvârşirii: să nu furi, să nu ucizi, să
nu înjuri, să nu consumi alcool etc. Considerându-se bun dacă le împlineşte,
sau oricum mai bun decât cei care nu le împlinesc. Aceasta este o mare amăgire.
S-a generat chiar şi o întreagă morală, uneori cu numele de creştină, sau
promovată ca atare, care promovează suficienţa de sine prin raportare la
împlinirea unor porunci morale, care vizează nefăptuirea răului şi nu făptuirea
binelui, de fapt. Sigur că nu este bine să faci lucrurile acestea, dar nu
înseamnă că dacă nu le faci eşti bun. Care morală spune că este corect să faci
lucrurile acestea? Problema nu este aceasta. Să nu înjuri este posibil să
realizezi tu însuţi, de unul singur, dar, să iubeşti pe vrăjmaşi, nu este
posibil să o faci singur. Şi atunci, cu privirea la acest standard maximal, la
care suntem chemaţi să ajungem, avem şansa să ne recunoaştem limitele. Altfel,
dacă standardul ar fi, în mod artificial, coborât la limitele noastre, mulţi
dintre noi ne-am amăgi că suntem puternici, unii dintre noi chiar
atotputernici. Aceasta ar fi marea cădere a omului, dacă nu cumva chiar şi
este!!!
R. Rădulescu: Părinte profesor, vă mai întreb ceva. Întrebarea vine dintr-o
constatare: acest maximalism, la care ne cheamă Dumnezeu, comportă un risc
pentru Dumnezeu însuşi? Pentru că în istorie puţini au atins acest standard. Mă
gândesc că este un eşec în această chemare, pentru că nu se răspunde pe măsură,
din partea noastră, a oamenilor. Vedem la tot pasul, pe stradă, la televizor,
la cinematograf, toate poveştile filmelor care ni se oferă au o intrigă. Intriga
se bazează pe răzbunare, pe conflict…!
Pr. Coman: Mai întâi aş aminti ceea ce cred că am mai spus, anume că măsura
aceasta nu este o convenţie, ci tine de adevărul lucrurilor. Aşa a fost făcut
omul de Cel care l-a proiectat. Dacă se înscrie pe traiectoria aceasta, omul se
înscrie pe calea împlinirii sale, dacă preferă alte traiectorii o face cu
riscul neîmplinirii. Acum, se pare că omul este supărat că a fost creat cu
şansa de a ajunge la o măsură prea mare. Vă închipuiţi, câtă supărare ar fi
fost dacă i se punea o limită peste care nu ar fi putut să treacă?!
Cât priveşte modelul prezentat pe
toate canalele ca unanim acceptat, acesta este dovada complicităţii
quasi-generale a unei lumi căzute care încearcă să se convingă de faptul că nu
este căzută. O lume ipocrită, care după ce se dedă în masă la fărădelegi,
invocă criteriul majorităţii drept criteriul binelui şi al adevărului. O lume
împărţită în două segmente, amândouă la fel de ipocrite: pe de o parte
producătorii acestei „culturi”, care ştiu bine că aceasta nu este o cultură
sănătoasă, dar mai ştiu că este foarte profitabilă financiar şi politic, iar,
pe de altă parte, consumatorii, care ştiu la fel de bine că această cultură nu
este sănătoasă, dar le hrăneşte patimile şi plăcerile păcătoase din care ei
spun că nu vor să iasă, dar în adevăr nu pot. Nu din cauza maximalismului
eşuează oamenii, ci, dimpotrivă, datorită faptului că refuză standardul
maximalist.
Această lume vrea să legitimeze „cultura” pe care o produce, gândind că în
felul acesta scapă de culpă. Se amăgeşte gândind că poate să-şi dea altă
destinaţie, modificând conceptul de om! Simte că este captivă unui proiect
coerent ce nu-i aparţine, care presupune un parcurs anume existenţial şi, în
loc să depună eforturi pentru a străbate acest parcurs, încearcă să-l modifice
după măsura neputinţelor, tentaţiilor şi patimilor sale. Se regăseşte aici una
din cele mai grave atitudini umane faţă de rău, păcat sau decădere, despre care
vorbea un filosof grec contemporan, Evanghelos Papanoutsou.
„Dintotdeauna în viaţa omenirii a
existat păcatul, căderea, greşeala, spunea E. Papanoutsou. Diferenţa pe care o
marchează civilizaţia contemporană este încercarea ei de a desfiinţa noţiunea
de păcat sau greşeală prin a o legitima la nivelul convenţiilor sociale,
morale, politice“.
Se şi mândreşte de geniala descoperire: cât de simplu putea să fie! Declari,
pur şi simplu, răul bine şi ai scăpat de teroarea moralei. Alţii se chinuiau să
lupte până la sânge împotriva păcatului, alţii îl ascundeau sub preş sau după
uşă, alţii îl ocultau prin intermediul legilor…
Este încercarea omului de a-şi construi propria dreptate în contradicţie cu
dreptatea pe care o reprezintă propria lui natură şi care i-a fost imprimată de
Creator. Nu-şi dă seamă că în felul acesta îşi contestă propria condiţie umană.
Este reflexul generalizat al ispitei pe care o trăim aproape fiecare dintre noi
la nivel individual, în starea de neîmplinire, gândind că în alte condiţii am
fi fost grozavi. Condiţia dată este complicată!
(…)
Ele devoalează
aşezarea noastră strâmbă, nesănătoasă, logica noastră meschină, egoistă. Este o complicitate a
majorităţii, cum spuneam, care, întrucât deţine instrumentele puterii, menţine
„la putere” logica sau filosofia de viaţă care-i îndreptăţeşte, îi validează pe
cei mulţi şi „puternici”. Este o atitudine
ipocrită! Pe de o parte, menţine la putere principiul sancţionării răului şi,
pe de altă parte, exclude din catalogul relelor fapte evident negative, dar
săvârşite de majoritate. Se încearcă acreditarea criteriului majorităţii drept
criteriu moral. Ori, această atitudine este culmea ipocriziei! Un lucru este
bun sau rău nu în funcţie de numărul celor care îl săvârşesc! Evanghelia ne
descoperă contrariul. Amintiţi-vă imaginea cu poarta cea strâmtă care duce la
salvare şi poarta cea largă care duce la pieire. Sau imaginea cu turma mică şi
„rămăşiţa”. Iar acolo unde nu pot „schimba” categoria morală a unei fapte, fac
tot posibilul să nu fie deconspiraţi. Dacă s-ar promova o cultură care propune
maximalismul Evangheliei, ar trebui prea mulţi să se recunoască neputincioşi,
limitaţi, decadenţi, imorali, ipocriţi etc.
Maximalismul Evangheliei se întemeiază pe puterea lui Dumnezeu, în timp ce
cultura dominantă astăzi se întemeiază pe puterea omului. (…)
Trebuie să recunoaştem că este un mare dar descoperirea măsurii
dumnezeieşti ca standard la care este chemat omul să ajungă. Măsura etalon este
necesară pentru a te evalua corect, pentru a nu te amăgi. Prin raportare la
etalon ai simţul real a ceea ce eşti, al măsurii la care ai ajuns. A genera
modele culturale, sociale sau politice, în care dreptatea omenească - cea care
are în centru sancţionarea răului – este propusă ca etalon, echivalează cu a
propune şi a menţine etaloane false, care conduc la evaluări false, amăgitoare
sau ipocrite.
Oamenii trebuie să se obişnuiască cu această perspectivă, pentru că aceasta
este Biserica, aceasta este credinţa şi aceasta este Evanghelia. Este existenţa
cu Dumnezeu, iar existenţa cu Dumnezeu înseamnă provocarea măsurii
dumnezeieşti! Alternativa acesteia este existenta fără Dumnezeu, la limitele
tale, la limitele umanului. Una dintre aceste alternative este adevărată iar
cealaltă neadevărată. Nu pot fi amândouă adevărate”.
Nota:
*„Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în
slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile
mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. De aceea mă bucur în
slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru
Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12, 9).
(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea
oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)
Sursă: Cuvântul ortodox
0 comments:
Trimiteți un comentariu