Mersul vremii atârnă de mersul purtării / Cuvinte despre bărbăția duhovnicească

foto: Orthphoto

Dacă ne vom înţelege cum trebuie asupra acestui lucru, veţi vedea vremea umblând în bine. Seceta este un necaz care usucă pământul şi seacă şi curajul omului. E un chip mai aspru prin care Dumnezeu cheamă pe oameni la îndreptare. „La necaz cheamă-Mă pe Mine, zice Domnul, şi-ţi voi ajuta ţie!”. Şi cum putem chema pe Dumnezeu? Îl putem chema şi cu gura şi cu rugăciunea. Dar cea mai ascultată chemare a lui Dumnezeu constă în schimbarea purtărilor - sfinţirea vieţii.

A-ţi face viaţa mai curată, a te elibera de păcat, o poţi face în orice vreme. Nu te opreşte nimic, creştine, să te faci mai bun, mai curat, mai cuminte. Drept aceea, când cineva nu e liber de păcat, să nu pună vina pe altcineva! Să nu pună vina pe sfat sau pe împrejurări, ci pe sine însuşi, pe lipsa tăriei sale de credinţă, pe lipsa dragostei sale faţă de Dumnezeu, că întotdeauna cei care au trăit în păcat au pus vina pe alţii. Aceştia sunt mereu cu cârteala pe buze.

Dar ascultaţi un schimb de cuvinte între Dumnezeu şi oameni: „Odată oamenii I s-au plâns lui Dumnezeu că o duc tare greu cu necazurile, cu lipsurile şi cu păcatele: Drept aţi spus, fiilor, că o duceţi greu cu păcatele... Dacă o duceţi greu, nu le mai faceţi”. Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările. Socotiţi şi voi, care de cine să asculte mai întâi? Să nu daţi vina pe Dumnezeu, că ne usucă pământul de sub picioare şi vlaga din casă. Să nu-I faceţi nedreptatea aceasta. Toate necazurile, noi ni le-am pricinuit cu păcatele noastre, şi ele sunt urmările şi plata îndesată pentru păcate, până vom înţelege pentru ce ne vin (ne iau de nas) ca să ne săturăm odată de ele. Iar precum că necazurile sunt un grai aspru al lui Dumnezeu cu oamenii, ne stau mărturie cuvintele Scripturii (Levitic 26,1-7). Sunt 3500 de ani de când s-au scris cuvintele acestea, dar mereu rămân dovadă că noi silim pe Dumnezeu să ne bată. În capitolul scripturistic pe care vi l-am citit, aţi auzit despre „poruncile Mele”. Să ştiţi că poruncile lui Dumnezeu sunt poruncile vieţii şi voi aveţi multe greşeli faţă de viaţa voastră, faţă de viitorul copiilor voştri şi faţă de viitorul neamului. Dacă în sufletele drepţilor odihneşte Dumnezeu, închipuiţi-vă cât se chinuieşte în sufletul păcătoşilor! Cât Se chinuieşte Dumnezeu într-o dărâmătură de om! La câtă umilinţă supun oamenii chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Nicăieri nu am întâlnit atâta dărâmătură omenească cum am găsit în părţile acestea. Prin urmare, nicăieri atâta piedică în calea mersului vremii, ca pe aici! Trei păcate sunt grozav de rele pe aici; cruţ urechile copiilor şi păstrez secretul. Conştiinţa fiecăruia are cuvântul. Dacă nu ascultaţi de conştiinţă, ascultaţi cuvântul mai răspicat al Scripturii. Dacă nu ascultaţi nici de cuvântul Scripturii, aşteptaţi din nou împlinirea lor.

Dar tot mai bine e să nu amărâţi pe Dumnezeu, ci să vă întoarceţi, ceea ce mă rog să vă ajute. ... Datoria şi puterea preoţilor este de a da sfaturi oamenilor să nu mai facă rele, că au să plângă lângă ele. Cine ascultă, l-am ajutat; cine nu ascultă, nu-l pot scuti de la lacrimi. Să vedem de aici înainte cine ascultă şi cine nu.

(Pr. Arsenie Boca, Lupta duhovnicească cu lumea, trupul şi diavolul, Editura Agaton, Făgăraş, 2009, p. 88-90)

Sursă: Doxologia