Apostolul
Galateni 1, 11-19
Fraţilor,
vă fac cunoscut că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; pentru
că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea
lui Iisus Hristos. Căci aţi auzit despre purtarea mea de altădată întru
iudaism, că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam, şi
spoream în iudaism mai mult decât mulţi dintre cei care erau de vârsta mea în
neamul meu, fiind mult râvnitor al datinilor mele părinteşti. Dar când a
binevoit Dumnezeu, Care m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin
harul Său, să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la
neamuri, îndată nu am primit sfat de la trup şi de la sânge, nici nu m-am suit
la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia şi m-am
întors iarăşi la Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l
cunosc pe Chefa şi am rămas la el cincisprezece zile. Iar pe altul din apostoli
n-am văzut, decât numai pe Iacov, fratele Domnului.
Evanghelia
Luca 7, 11-16
În
vremea aceea s-a dus Iisus într-un oraş numit Nain, şi împreună cu Dânsul
mergeau mulţi ucenici ai Lui şi popor mult. Iar când s-au apropiat de poarta
oraşului, iată scoteau un mort, singurul fecior al maicii sale, şi era ea
văduvă; iar din oraş popor mult era cu dânsa. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut
milă de ea şi i-a zis: nu mai plânge. Atunci, apropiindu-se, s-a atins de
cosciug, iar cei care-l duceau au stat şi El a zis: tânărule, ţie îţi zic,
scoală-te!Iar cel ce fusse mort s-a sculat în sus şi a început să vorbească.
Iar Iisus l-a dat maicii sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe
Dumnezeu, zicând: un prooroc mare s-a ridicat între noi, şi: Dumnezeu a
cercetat pe poporul Său.
*
Părintele Coman: Despre cercetarea omului de către Dumnezeu
R.
Rădulescu: Părinte profesor, Mântuitorul Hristos întâlneşte în Nain o femeie
marcată mult în viaţa ei de moarte. O văduvă, aşadar, care îşi pierduse soţul,
îşi pierde şi fiul şi-l conduce spre mormânt. Mântuitorului Hristos I se face
milă, desigur, nu de mort, ci de cel viu îndurerat de moarte, adică de femeia
văduvă. Pe toţi ne îndurerează moartea, indiferent când vine ea. Pe de altă
parte, noi, creştinii, ştim că moartea nu este sfârşitul absolut, ştim că este
o trecere, dar totuşi, există durerea. Este benefică pentru noi, oamenii,
durerea în faţa morţii? Cum să primim moartea, astfel încât să nu intrăm în
contradicţie cu mesajul creştin asumat?
Pr.
Coman: Moartea este un eveniment dureros, extrem de dureros, greu de suportat.
Viaţa este minunea extraordinară de care ne bucurăm cu toţii; dacă o
conştientizăm sau nu până la capătul ei, în adâncul ei, este mult de discutat,
însă toţi avem un simţ elementar a ceea ce înseamnă viaţa. Moartea este
duşmanul vieţii, şi atunci, foarte firesc, oamenii trăiesc provocarea morţii cu
foarte multă durere, cu foarte multă răzvrătire uneori, mai ales atunci când
este vorba despre cei apropiaţi. Este cazul din Evanghelia de astăzi, singurul
copil al unei văduve din Nain. Sigur că este o mare provocare! Din informaţiile
pe care le avem despre epoca respectivă, ştim că moartea era percepută cu mai
multă pătrundere decât astăzi. Lumea nu se împăca cu realitatea morţii, nu o
putea accepta ca pe ceva firesc. De aceea căuta răspunsuri şi soluţii, căi de a
o evita, depăşi sau birui.
Lumea
de atunci se întreba cum de este posibil ca omul, cu zâmbetul şi bucuria lui,
cu aspiraţiile şi cu frumuseţile lui, să fie înghiţit de stricăciune. Mai ales
în zona filozofică şi în cea religioasă, era foarte multă preocupare pentru a
se răspunde absurdităţii şi durerii morţii. Spun lucrul acesta deoarece, în
vremea noastră, nu pare a mai exista o astfel de preocupare. Am putea spune
chiar că lumea este mai împăcată cu moartea. Se moare foarte mult în jurul
nostru, iar noi suntem spectatori, întrucât cu vrerea sau fără vrerea noastră,
prin intermediul comunicării acesteia rapide, prin mass-media, devenim
spectatori ai unor evenimente cu morţi, cu mulţi morţi. Spectator înseamnă că
ceea ce se întâmplă pe scenă nu te include şi pe tine. Altă dată oamenii nu
ştiau că se moare atât de mult. În plus, ni se prezintă un spectacol continuu –
şi el absurd, dar foarte gustat de lume – în care moartea este un joc pe care
îl urmărim aproape cu plăcere în filme. Tot timpul lumea se omoară, în filme.
Oamenii par a se obişnui cu ideea că moartea este un joc, de care nu ai de ce
să te sperii. Nu se mai confruntă cu moartea, decât atunci când inevitabilul se
produce şi cineva apropiat sau chiar respectivul este anunţat că va da ochii cu
moartea, într-un fel anume. Aşa că, ce să spun?! Dacă astăzi este un interes
scăzut faţă de mesajul central al Evangheliei Mântuitorului Hristos, sau dacă
interesul faţă de Evanghelia Mântuitorului Hristos nu se mai duce spre miezul
acesteia, care este, de fapt, şansa depăşirii morţii prin înviere, este şi [din
cauza] indiferenţei faţă de moarte, a împăcării oamenilor cu gândul morţii.
R Rădulescu:
În Evanghelia duminicii
de astăzi, Hristos anulează sau
amână moartea pentru acel tânăr, care era condus spre mormânt. Îi face, să
zicem aşa, un bine mamei, îl redă vieţii pe fiul care murise. Cei de faţă,
normal, se înfricoşează în faţa acestui eveniment. Îmi închipui cum ar fi să se
întâmple lucrul acesta, într-un convoi mortuar astăzi! Contemporanii înţeleg că
Mântuitorul Hristos era un prooroc mare, că Dumnezeu i-a cercetat şi Evanghelia
se răspândeşte în toată Iudeea. Totuşi, Mântuitorul Hristos era la începutul
activităţii Sale de propovăduire.
Oamenii uită uşor acest
eveniment, deşi se răspândise vestea despre El. Puţin mai târziu Îl răstignesc
pe acest Om, care înviase morţii. Noi oamenii suntem atât de uituci şi de
indiferenţi în faţa unui fapt atât de important! Mă gândesc, cum au putut
atunci nişte oameni, care ştiau că Hristos înviase morţi, să-L omoare?!
Pr.
Coman: Nu suntem uituci, suntem, mai curând, nerecunoscători, ca să nu spun
ingraţi de-a dreptul! Adică ducem foarte greu povara recunoştinţei, şi atunci
mintea noastră izvodeşte continuu justificări şi pretexte, ca să îndepărteze
din suflet obligaţia sau responsabilitatea recunoştinţei. Mă bucur că aţi pus
în felul acesta întrebarea. De fapt, Mântuitorul Hristos nu săvârşeşte această
minune numai pentru a rezolva o situaţie dramatică. Dacă ar fi fost preocupat
să rezolve astfel de situaţii, le-ar fi rezolvat pe toate. Ar fi înviat pe toţi
cei care mureau. Minunile sunt săvârşite de Mântuitorul Hristos, ca semne care
să dezvăluie, să arate celorlalţi, identitatea Sa dumnezeiască. Cuvântul pe
care îl citează Sfântul Evanghelist aici, este un cuvânt vechi-testamentar care
sugerează această erminie: „Prooroc mare S-a arătat pentru noi, şi Dumnezeu a
cercetat poporul Său!“ Acesta este mesajul esenţial. Săvârşea lucruri pe
care oamenii nu puteau să le săvârşească: îl învie pe Lazăr, vindecă
ologi, paralitici, orbi,
surdomuţi, leproşi, demonizaţi nenumăraţi, pentru ca oamenii să înţeleagă că
„Dumnezeu a cercetat pe poporul Său”. Dar oamenii, cu excepţia unor puseuri de
entuziasm, refuză să-L recunoască şi, în cele din urmă, Îl răstignesc. Situaţia
se repetă. Şi astăzi se întâmplă lucruri minunate, dar noi, cu multa noastră
ingratitudine şi cu mult tembelism chiar, nu le vedem, nu dorim să le
recunoaştem. Şi astăzi, în viaţa oamenilor şi în viaţa fiecăruia dintre noi
sunt lucruri şi evenimente care fac evidentă prezenţa şi lucrarea lui
Dumnezeu. Şi noi avem scurte reacţii de entuziasm, de minunare, după care
revenim la „normal”.
Nu
este o chestiune oarecare, ci una extrem de gravă: este vorba despre reflexul
omului de a-şi refuza propriul Dumnezeu. Dacă L-ar recunoaşte pe Dumnezeu,
prezent şi lucrător, ar trebui să recunoască faptul că el, omul, este o fiinţă
mică, neputincioasă, la dispoziţia unui Dumnezeu atotputernic, sau o fiinţă
care este ceea ce este şi poate deveni mult mai mult decât este numai prin
Dumnezeu. Omului nu prea-i convine această situaţie! Atunci, mintea lui
iscoditoare construieşte, clipă de clipă, explicaţii logice sau fireşti la
minunea pe care o trăieşte şi care este propria lui existenţă. Recunoaştem că
suntem de fapt o fiinţă extrem de vulnerabilă, firavă, la discreţia oricărei
banale întâmplări. Şi totuşi! Parcă am fi păziţi de cineva! Unii spun că este
norocul; noi, cei credincioşi, acestui noroc îi spunem grija a lui Dumnezeu
pentru noi. Este un înger, este îngeraşul nostru, care ne păzeşte. Aşa se văd
lucrurile, prin ochii unui credincios.
Toate
acestea noi le numim mâna lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu, îngerul lui
Dumnezeu, prezent continuu în viaţa noastră. Dar omului care nu ajunge să-şi
adâncească suficient de mult sensul existenţei şi trăieşte în virtutea unei
inerţii, toate acestea îi par atentate la propria libertate, la propria
suveranitate, la propria suficientă de sine. El se vrea stăpân, ultimul stăpân,
deşi nu a avut nici o contribuţie la faptul că există. Nu conştientizează că
totul i-a fost dat. Cum să fie stăpân, dacă totul i-a fost dat?! Ar fi fost
stăpân, dacă el şi-ar fi generat propria existenţă din nimic. În cel mai
fericit caz a înmulţit, a făcut să crească ceva ce i-a fost dat. Dar nici măcar
aceasta, pentru că ne spune Mântuitorul Hristos: „Şi cine dintre voi,
îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?!” (Matei 6,27). Nimeni!
Dar omul se vrea stăpân, ultima raţiune de a fi a propriei sale existenţe.
Aceasta este o fugă de Dumnezeu, este o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, este
un refuz al lui Dumnezeu. Cu această atitudine Îl răstignim şi noi astăzi pe
Mântuitorul Hristos. Noi suntem mult mai vinovaţi, pentru că avem multe alte
mărturii, pe lângă cele care sunt consemnate în Sfintele Evanghelii, mărturii
însumate în două mii de ani de existenţă bisericească, care au umplut
calendarul de sfinţi, în viaţa cărora Hristos apare făptuind lucruri minunate,
tot aşa cum le făptuia în vremea când trăia fizic printre oameni.
R.
Rădulescu: Părinte profesor, aţi vorbit despre mâna lui Dumnezeu. Pot să o văd
în tot ceea ce mi se întâmplă mie bun în viaţa mea? Dar când mi se întâmplă
rău, mâna cui este?
Pr.
Coman: Pentru mintea noastră lumească, putem vorbi despre o anumită îngăduinţă
a lui Dumnezeu, pentru că El, Stăpân fiind, ar putea să oprească răul. Răul îl
generăm noi, oamenii, şi diavolul, lucrătorul prin excelenţă al răului,
vrăjmaşul dintotdeauna şi pentru totdeauna al lui Dumnezeu şi al omului. În
diavol, iarăşi, lumea de astăzi nu prea crede, deşi îl invocă mai mult decât pe
Dumnezeu, ca să fim sinceri. Noi suntem creatorii răului în temeiul libertăţii,
naturii noastre proprii. Acest lucru îl putem constata cu uşurinţă fiecare
dintre noi.
Dumnezeu
ar putea pune capăt răului, punând capăt libertăţii noastre. Dar privarea de
libertate ne-ar transforma deopotrivă în fiinţe incapabile de iubire. Ne-am
transforma într-o lume de aneraști, cel mai cumplit spectacol posibil. Noi
oricum, în marea noastră majoritate, ne-am pierdut libertatea, robindu-ne
patimilor. Aşa se şi explică lipsa de iubire din lume! Dar veţi zice că
Dumnezeu ar putea găsi modalităţi de curmare a răului sau de evitare a lui. Şi
este adevărat! Îngăduinţa răului de către Dumnezeu este pedagogică. Aceasta
este mărturia Sfintelor Scripturi, aceasta este şi mărturia sfinţilor de peste
veacuri.
Este
o pedagogie dumnezeiască foarte greu de înţeles cu mintea noastră omenească.
Cum să lase Dumnezeu, Care ar putea să-l ferească pe om şi omenirea întreagă de
rău, să se înfăptuiască răul? Este greu de înţeles şi de acceptat pedagogia
dumnezeiască. Ea este acceptată şi poate fi înţeleasă numai dacă deschidem sau
prelungim existenţa noastră şi dincolo de limitele acestei vieţi. Miza mai
importantă, din perspectiva lui Dumnezeu, este veşnicia şi nu viaţa aceasta.
Sau, mai corect spus, viaţa această văzută şi trăită în perspectiva veşniciei.
Şi atunci, dacă cineva suferă, dacă cineva trece prin boli, dacă cineva suferă
marginalizare socială, sărăcie, în erminia şi în înţelegerea noastră
creştinească şi a Mântuitorului Hristos, a Părinţilor Bisericii, acestea toate
se pot dovedi căi foarte eficiente de sensibilizare şi de subţiere a minţii şi
a simţirii pentru perceperea „bunătăţilor veacului ce va să vină!” Dacă
interesează pe cineva aceasta! Dacă nu interesează, însă, este foarte greu de
înţeles pedagogia dumnezeiască.
Provocarea
majoră şi ultimă a Evangheliei Mântuitorului Hristos şi a credinţei noastre,
aceasta este: veşnicia, care sigur nu se măsoară într-o raportare la timp, ci
se măsoară în cu totul altă unitate de măsură şi de înţelegere. Este ceva
asemănător cu dragostea, din momentele când am dori să se oprească timpul în
loc. Dacă mai trăim astăzi astfel de momente cu o persoană dragă sau într-o
lume frumoasă! Aşa pare a fi sau ni se spune că este o viaţă în care nu mai
există suferinţă, nu mai există boală, nu există sărăcie. O existenţă în care
este biruit răul în orice formă a lui şi, de asemenea, este biruită moartea.
Iată cuvintele Sfântului Pavel privitoare la acest sfârşit:
„Iată,
taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba. Deodată, într-o
clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor
învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca acest trup
stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace
în nemurire. Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi
acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este
scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa
ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?»” (1 Cor. 15,51-55).
Aş
mai adăuga ceva, dacă-mi îngăduiţi, legat de frica morţii. În tradiţia noastră
răsăriteană se vorbeşte foarte mult despre amintirea morţii. Mi-l amintesc pe
Părintele Cleopa de la Sihăstria – şi cred că şi-l amintesc mulţi dintre cei
care l-au cunoscut – spunând:
„Să
înaintaţi în viaţă având permanent în mintea voastră de o parte frica lui
Dumnezeu şi de cealaltă amintirea morţii!”
Să
ne amintim de moarte nu pentru a ne teroriza, ci pentru a vieţui în perspectiva
unui sfârşit care poate interveni oricând şi, mai ales, pentru a avea în faţa
ochilor semnificaţiile dramatice ale acestui sfârşit. Aceasta înseamnă a trăi
având în vedere finalul, capătul drumului! Ignorând finalul, ne dovedim a fi
superficiali, uşuratici, inconştienţi!
(din:
Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu și dreptatea oamenilor”, Editura
Bizantina, București, 2010)
Sursă: Cuvântul ortodox
0 comments:
Trimiteți un comentariu