„V-am
vorbit despre Patriarhul Justinian, omul pe care Dumnezeu l-a trimis în
Biserica Sa din România”. Aceste cuvinte, rostite de către IPS Bartolomeu
Anania ca încheiere a unei conferințe despre Patriarhul Justinian, reprezintă
portretul esențializat al patriarhului trimis de Dumnezeu să fie scutul
Bisericii în momentele cele mai dure ale prigoanei comuniste.
Una
dintre cele mai frumoase file din istoria demnității umane și a reîntoarcerii
omului la Dumnezeu s-a scris în închisorile comuniste din România. Torturați
sălbatic, nu numai cu ură, dar și cu sistem, o serie de români au rezistat
teribilei violențe la care au fost supuși pentru a abdica de la crezurile lor
politice și, mai ales, umane și religioase.
Chipurile
vlăguite, pline de răni și de boli, trupurile aruncate în gropile comune de la
Pitești, Aiud, Cavnic, Baia Sprie, Sighet, Balta Albă, sunt partea crucii
jertfei românilor în prigoana ideologiei comuniste. Partea învierii este
arătată de mărturiile minunate despre viețuirea lor întru harul Duhului Sfânt.
Martirii
și monahii sunt însă flori ale Bisericii; ei rodesc din ceva, nu apar de la
sine. Martirii și călugării cu viață sfântă din perioada comunistă, dintre care
mulți au fost și deținuți politici, s-au născut dintr-un popor credincios, din
bărbați și femei care nu și-au plecat genunchii ideologiei atee, din preoți
care au știut să ardă pentru a lumina și a încălzi credința și dragostea de
Dumnezeu a poporului. Între ei au fost și ierarhi care au avut de dus o cruce
extrem de grea, fiind cei mai expuși în relația cu regimul comunist. Între 1948
și 1977, episcopi, preoți și popor au avut un conducător de excepție:
Patriarhul Justinian.
Omul
lui Dumnezeu
Promovarea
preotului văduv Ioan Marina, începând cu alegerea ca Episcop-vicar la Iași, în
1945, a fost facilitată de o întâmplare. În timpul evadării care i s-a
organizat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej pentru a ajuta la pregătirea loviturii de
stat din 23 august 1944, mașina care îl transporta a făcut pană, iar evadatul a
fost adăpostit pentru câteva ore de către viitorul patriarh, pe atunci preot în
Vâlcea.
A
fost numit la început „patriarhul roșu”. Însă cei din apropierea lui și-au dat
seama că este patriarhul lui Dumnezeu. „l-am spionat seara, pe gaura cheii, ca
să văd dacă își face rugăciunile înainte de a se culca. Și nu mi-au trebuit
decât câteva săptămâni pentru ca să mă conving că voi rămâne lângă el atât cât
va îngădui Dumnezeu. Și am rămas peste un sfert de secol – includ în aceștia și
anii de pușcărie, pentru că sufletește nu m’am despărțit de el convins că,
slujindu-l pe el, slujesc Biserica. Și nu m’am înșelat. (IPS Bartolomeu
Anania).
De
același lucru și-a dat seama Securitatea: „hoțul acesta de cai ne-a înșelat”.
Ctitor
în chip minunat în timpuri potrivnice
Patriarhul
Justinian a avut o activitate vastă, atât personal, cât și prin instituțiile
generate la inițiativa sa. Redăm mai jos doar câteva dintre marile sale
reușite, care arată cât de mult a lucrat Dumnezeu prin el, în vremuri de
prigoană. Nu vom vorbi despre restaurarea multor biserici și mănăstiri, ci doar
despre câteva reușite publice neverosimile în contextul regimului comunist.
În plină ascensiune a regimului comunist,
Patriarhul reușește ceea ce nu se reușise în toată perioada interbelică: prima
canonizare a mai multor sfinți români, în perioada 1950–1956. Atunci, Biserica
a confirmat oficial cinstirea de care se bucurau Sfântul Ierarh Calinic de la
Cernica, Sfinții Ierarhi Mărturisitori Ilie Iorest și Sava, mitropoliții
Transilvaniei, Sfinții Cuvioși Mărturisitori Visarion și Sofronie, Sfântul
Mucenic Oprea și Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș.
În
1966, când regina Angliei i-a oferit un Rolls Royce, în chip de prețuire, el a
cerut să îi fie transformat acest cadou în hârtie specială pentru a tipări
Biblia. După doi ani, numai după ce a arătat conducătorilor statului că în
Coreea de Sud se distribuie 200.000 de Biblii, în România fiind nevoie de
1.000.000, a obținut aprobare pentru 200.000 de exemplare, o cifră uriașă
pentru cine știe ce însemna aprobarea unui tiraj de carte religioasă în
perioada comunistă.
În
condițiile în care regimul comunist desființase episcopii la instaurarea sa,
Patriarhul reușește în 1975 să reînființeze episcopia de la Alba Iulia, cu
ocazia sărbătoririi Unirii lui Mihai Viteazul, și episcopia de la Tomis, despre
care a explicat mai-marilor vremii că este un simbol și garantul existenței
românilor pe acele meleaguri de-a lungul veacurilor.
Între
vocațiile sale se numără și cea de ctitor al statutului preoților în societate
și al învățământului teologic, atât din punct de vedere al recuperării
profesorilor persecutați ori închiși de regim, cât și din punct de vedere al
pregătirii viitorilor preoți. Iată un cuvânt adresat studenților teologi, care
ține cont și de greutățile inerente slujirii preoțești, și de contextul politic
al țării: „Dacă în viața Dumneavoastră nu veți uita să stați de vorbă cu
Dumnezeu mai mult decât cu oamenii, prin rugăciune, chemându-L la tot pasul în
ajutor; dacă puteți păstra în inima Dumneavoastră pe Dumnezeu neîncetat, nimeni
nu va putea să vă stea împotrivă”.
Patriarhul
Justinian a înțeles rostul monahismului și i-a sprijinit dezvoltarea într-o
perioadă cu totul potrivnică. În Referatul privind activitatea
contrarevoluționară desfășurată în cadrul mănăstirilor, întocmit de
Departamentul cultelor, din 6 octombrie 1958, se arată că el este principalul
promotor și responsabil pentru mărirea numărului de monahi și organizarea
mănăstirilor: „patriarhul face din problema organizării vieții monahale una din
preocupările cele mai de seamă”, citând apoi propriile sale cuvinte: „această
acțiune este «inițiată și condusă direct de patriarh»”.
Dorind
să revigoreze monahismul, s-a îngrijit atât de partea duhovnicească, dar și de
cea materială. De exemplu, a văzut în părintele Cleopa pe cel care putea să
îndrepte monahismul pe calea sa adevărată și i-a dat acestuia ascultare să
vegheze asupra mai multor mănăstiri din Moldova. S-a ocupat ca mănăstirile să
aibă o activitate economică prin care să se întrețină, înființând în ele centre
de meșteșuguri, în special ateliere de țesut covoare în mănăstirile de maici,
ceea ce a asigurat necesitățile traiului zilnic în condițiile sărăciei de după
Al Doilea Război Mondial și după confiscării proprietăților de către regimul
comunist.
Multe
dintre inițiativele sale au fost împiedicate, total sau parțial, în urma unor
lupte de ani de zile de către regimul comunist. De exemplu, statul nu a permis
canonizarea voievozilor Ștefan cel Mare și Constantin Brâncoveanu (vor fi
canonizați după căderea comunismului, în 1992), dorind să păstreze aceste
figuri exemplare ale istoriei românilor doar în sfera politică, cenzurând
lucrarea duhovnicească pe care ei au desfășurat-o.
După
scoaterea studierii religiei din școală, s-a luptat ani de zile pentru a face educația
religioasă în biserică, însă nici aceasta nu a fost aprobată.
În
1959, prin Decretul 410 au fost scoși din mănăstiri majoritatea călugărilor.
Tot acum au fost desființate cele 56 de școli monahale înființate prin
hotărârea patriarhului Justinian în mănăstirile importante. De asemenea s-a
interzis călugărilor și călugărițelor să urmeze cursurile Institutului Teologic
și pe cele de doctorat.
Lupta
pentru monahism a durat ani în șir. Prin faptul că, datorită în principal
Patriarhului Justinian, închiderea mănăstirilor nu s-a întâmplat de la început,
în anii 1948–1949, Biserica și românii au câștigat zece ani de monahism. Și nu
numai țara noastră, ci întreaga lume, căci în acei ani s-au format ori au
scăpat de moartea în închisoare părinți care au ajuns cunoscuți nu doar în
spațiul ortodoxiei mondiale, ci în întreaga lume creștină. Reușita de a amâna
măsura de limitare forțată a numărului de călugări a fost cu atât mai
importantă cu cât, după 5 ani, în 1964, a slăbit presiunea asupra mănăstirilor.
Cred
întru Unul Dumnezeu
Atât
pentru credincioșii implicați în problemele Bisericii, cât și pentru aparatul
de stat, Patriarhul Justinian era simbolul rezistenței Bisericii. Pe lângă
presiunea Occidentului, el a avut o contribuție decisivă în a determina statul
să recunoască oficial drepturile Bisericii și libertatea credincioșilor, chiar
dacă de facto a lucrat împotriva lor. Odată cu recunoașterea funcționării
legale a BOR, statul a recunoscut Mărturisirea de credință a Bisericii, care a
fost o adevărată lucrare dogmatică făcută de cei mai buni profesori de teologie
ai vremii. De asemenea, a obținut salarizarea parțială a preoților de către
stat, ceea ce însemna recunoașterea contribuției lor la binele public și oprea
posibilitatea incriminării pe motive de credință. Pentru a persecuta
credincioșii sau preoții, statul trebuia să folosească alte motivații decât
cele religioase – așa cum s-a întâmplat, de altfel, dar într-o măsură mai mică.
Într-o
societate bazată pe frică, prestația publică a patriarhului era o gură de aer
pentru normalitate și o stavilă pentru o persecuție publică vădită. Pentru cine
lupta patriarhul? Pentru fiecare suflet al turmei lui. Iar unele din aceste
suflete au folosit din plin curajul și spațiile de manifestare a credinței
create de către patriarh.
În
1959, este convocată o adunare a tuturor studenților la medicină, în jur de
5.000, în care primarul Bucureștilor îi acuză că merg la biserică, aprind
lumânări, se închină, sărută icoanele. Doctorul George Stan, viitorul medic al
Patriarhului, își amintește cum o studentă din anul VI, „mică de statură, pe
fața căreia se citea blândețe și bunătate”, a fost prima înfierată nominal.
„Dumneata
ce crezi, tovarășă?” a întrebat-o primarul. Aceasta a răspuns tare, clar și cu
demnitate:
„Cred
întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului,
văzutelor tuturor și nevăzutelor”. Era primul articol al Crezului, explicat în
Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe aprobată de către stat. Adunarea
a fost încheiată, căci de-acum primarul s-a temut că Occidentul va spune că în
România este persecutată credința.
Toți
suntem familia Patriarhului
În
fața statului comunist, Patriarhul a știut să realizeze câteva unități pe care
s-a bazat de-a lungul întregii confruntări. A realizat o unitate aproape
desăvârșită între membrii Sfântului sinodului, între ierarhi și preoți, o
unitate în domeniul social între cultele recunoscute de stat, o implicare a BOR
în mișcările ecumenice mondiale și în cele de promovare a păcii, ca mijloc de a
păstra legătura cu exteriorul.
Toate
acesta sunt făcute temeinic, dând fiecăruia atenția cuvenită. Blândețea
Patriarhului era îngemănată cu fermitatea, curăția credinței era îngemănată cu
respectul pentru oameni, indiferent de credința lor, capacitatea de a vedea
rolul bisericii în spațiul internațional, de a-și afla locul corect între
celelalte Biserici Ortodoxe surori și între religiile lumii, era îngemănată cu
grija pentru detaliu, pentru o catapeteasmă care era dăruită unei biserici a
românilor din străinătate, ori un veșmânt de preot pe care a rânduit să îl primească
orice preot nou-hirotonit.
Într-o
zi de pomenire a morților, îl vede pe poetul Tudor Arghezi, care venise la
părintele Bartolomeu Anania, la Palatul Patriarhiei. Îi duce acestuia o ulcică
cu cireșe, după cum era obiceiul în Vâlcea natală, de sufletul mitropolitului
Iosif Gheorghian, cel care îi fusese părinte duhovnicesc fostului monah și
ierodiacon. Câtă semnificație într-un gest atât de gingaș, în condițiile în
care între un patriarh și un călugăr care și-a abandonat cinul ar fi putut fi
loc de morală și mustrare, ce nu ar fi fost, însă, suportate de Arghezi! Un
detaliu, dar astfel de detalii sunt asemenea niturilor care mențin unitară o
construcție uriașă.
Pe
lângă capacitatea de muncă necesară, a reușit toate acestea și prin harisma de
a fi părinte pentru mulți fii, de a pune laolaltă caractere diferite, pentru un
bine comun. A fost cu adevărat părinte pentru toți și în toate. Preocupările
lui s-au întins de la cele mai mici detalii, până la cele mai mari obiective,
duhovnicești sau materiale, cu dragostea unui părinte și cu discernământul și
puterea primite de la Dumnezeu pentru această dragoste jertfelnică.
Iubit
de toți cei care erau conștienți că fusese părinte pentru întreaga Biserică,
pentru cei care îl iubiseră, și pentru cei care nu îl iubiseră, pentru cei care
l-au slujit cu credință, și pentru cei care l-au trădat, mijlocitor pentru cei
care l-au ascultat și pentru cei care nu l-au ascultat, Patriarhul se îndrepta
spre întâlnirea cu Hristos. Cu o sănătate din ce în ce mai șubredă, la anii
bătrâneții, după toate eforturile făcute, este internat la spitalul Elias în
ianuarie 1977. Pe 26 martie este externat, fără a fi fost înștiințat de
dezastrul produs de cutremurul din 4 martie 1977. Ajuns în Piața Victoriei,
când vede un bloc dărâmat, îi țâșnește din inimă cuvântul plin de grijă: „Dar
ce s-o fi întâmplat cu bisericile mele?”, după mărturia Patriarhului Teoctist,
ucenic apropiat al său.
Sufletul
său este luat de Părintele ceresc, din trupul ostenit, și dus să vadă chipul
duhovnicesc al Bisericii mărturisitoare pe care o slujise cu toată ființa sa,
ca preot, ca patriarh pentru aproape 30 de ani, fără cârtire și fără să se
lepede de această cruce unică, atât de grea, a slujirii ca patriarh în vremuri
de prigoană.
Va
fi înmormântat la Mănăstirea Radu Vodă. Când, din cauza înghesuielii, rudele nu
mai reușeau să intre în curtea mănăstirii, cineva a strigat:
„–
Vă rugăm, faceți loc să treacă familia Patriarhului!”
„–
Și noi suntem familia Patriarhului! Toți suntem familia Patriarhului!” i s-a
răspuns.
Rostul
Patriarhului
Atitudinea
lui față de regimul comunist a stârnit mirare și încă va stârni pentru cei care
nu o înțeleg în resorturile ei. Textele în care îl laudă pe Stalin ori pe
conducătorii comuniști ai vremii sunt pentru unii probe sigure și suficiente
pentru a-l incrimina că a trădat Biserica. Mărturiile celor cărora le-a
împărtășit gândirea sa, mărturiile informatorilor Securității, arată însă
altceva: un om care a avut o strategie clară, validată de alți oameni ai lui
Dumnezeu și validată de desfășurarea lucrurilor.
Nu a
ales singur între colaborarea cu regimul comunist și opoziția totală, ci într-o
consfătuire de taină cu șase dintre personalitățile bisericești ale vremii
sale. IPS Bartolomeu Anania își amintește cum patriarhul explica atitudinea sa:
„Voi sunteți tineri, credeți că vin americanii. Eu nu voi încerca să vă
stingheresc în credința voastră; voi credeți ce vreți. Politica Bisericii însă
o fac eu, iar eu sunt convins că americanii nu vin, sau cel puțin nu vin
curând, că această stăpânire comunistă este de durată, iar strategia Bisericii
trebuie să fie o strategie pe termen lung. Strategia pe termen scurt presupune
confruntare cu un dușman inegal și, eventual, martiri. E posibil acest lucru.
Sunt câteva exemple în Bulgaria și alte exemple în Rusia, dar eu vreau ca pe
durata acestei stăpâniri preoții mei să nu fie în pușcărie, ci în bisericile
lor, să facă Liturghie, pe cât este posibil”.
A
știut să dea Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui
Dumnezeu. În numeroasele aprecieri laudative pe care le-a făcut în cadru
oficial regimului comunist, nu s-a raliat niciodată la unul dintre cele mai
importante elemente ale acestuia, lupta de clasă: „Biserica este deschisă și
săracului, și bogatului, și fostului sărac, și fostului bogat”.
Dăruit
de Dumnezeu cu un geniu al organizării și cu o inimă puternică și neînfricată,
nu s-a speriat de disproporția uriașă dintre puterea lumească a Bisericii și
puterea lumească a regimului comunist, a ține piept unei Securități care avea,
practic, întreaga putere, de care se folosea în mod discreționar.
Adversarul
direct i-a fost Alexandru Drăghici, Ministru de Interne între 1952 și 1965,
despre care IPS Bartolomeu Anania spune că în cele mai grele momente ale
detenției a fost anchetat chiar de către acesta, care i-a pus întrebări numai
despre Patriarhul Justinian, voind să obțină o mărturie prin care să îl poată
acuza de conspirație împotriva puterii de stat și să îl elimine de la cârma
Bisericii. Alexandru Drăghici, care spunea despre sine, cu trufie: „Drăghici a
frânt coloana vertebrală, a zdrobit, a nimicit, a stârpit întreaga reacțiune și
pe toți dușmanii de clasă”. Distrugerea monahismului era una dintre
preocupările majore ale lui Drăghici: „armata neagră a călugărilor reprezenta
un dușman ce trebuia anihilat”.
În
lupta cu Securitatea, s-a folosit de legătura personală pe care a reușit să o
creeze cu prim-ministrul Petru Groza și de legătura personală cu Gheorghe
Gheorghiu-Dej, pe care mâna lui Dumnezeu a creat-o, iar patriarhul a știut să o
folosească cu discernământ.
O
icoană încă nepictată
Fără
frică, cu demnitatea celui care își știe înălțimea slujirii la care a fost
chemat de Dumnezeu, cu un curaj și un discernământ de excepție, cu o inimă de
părinte care s-a îngrijit și a suferit pentru orice om, price preot, orice
monah, orice clădire, biserică ori instituție bisericească aflată în pericol,
chipul Patriarhului Justinian a luminat fără a putea fi stins de agresorii
credinței. Așa ceva este cu putință doar în Dumnezeu.
În
România, meritul a fost, înaintea tuturor, al Patriarhului Justinian. S-au
jertfit mulți, și rugăciunile lor au fost ascultate; au plâns mame și bunici
pentru fiii și nepoții lor călăuziți pe calea ateismului, și lacrimile lor nu
au fost trecute cu vederea de Părintele Ceresc. Totuși, cineva a trebuit să
stea la cârma corăbiei Bisericii în mod văzut. Și acest om a fost patriarhul.
Patriarh al tuturor românilor, părinte al fiecăruia. Fără chipul și lucrarea
lui de părinte, icoana mucenicilor și mărturisitorilor din perioada comunistă
nu este completă.
Dacă
la hirotonia întru arhiereu din 1945 spunea cu smerenie: „Știu că nu voi putea
face nimic fără Domnul nostru Iisus Hristos”, tot cu smerenie își încheie și
testamentul, cu gândul la plinirea celor neîmplinite de el de către urmași: „nu
am scris spre laudă, ci ca să pot ruga cu toată căldura sufletului meu pe
urmașii mei ca cele neîmplinite în Biserica lui Dumnezeu din România să le
împlinească și să le desăvârșească”.
Vom
încheia cu un alt cuvânt scris la trecerea la cele veșnice a Patriarhului
Justinian de către mitropolitul Bartolomeu Anania, care îi adaugă numele în
rândul păstorilor celor buni, amintiți în Evanghelia care se citește la
pomenirea ierarhilor sfinți: „S-a vrut, și a fost Părinte, al tuturor
păstoriților săi”.
Protos.
Dosoftei D.
0 comments:
Trimiteți un comentariu