Înşelarea e
unul dintre cele mai ciudate fenomene. E ca o boală, cu deosebirea că aceasta
este foarte greu de conştientizat. Ba, mai mult, chiar dacă unul sau mai mulţi
îţi spun că suferi de ea, îţi vine foarte greu sau chiar imposibil să o accepţi
– sau, şi mai mult, să te hotărăşti să te lepezi de acea concepţie înşelătoare
care-ţi stăpâneşte gândurile şi viaţa. E o boală a minţii, ca un fel de
nebunie, fără a fi investigată şi tratată ca atare – nu e vorba, adică, de o
dereglare majoră de ordin neurologic sau psihic, deşi aceasta nu exclude faptul
ca înşelarea să-i nu ducă pe unii la nebunie.
Dar înşelarea
nu este doar o simplă afecţiune printre celelalte de care suferă omenirea. Această
boală a percepţiei şi a imaginaţiei este izvorul principal al majorităţii
necazurilor şi durerilor oamenilor de pretutindeni şi din toate vremurile. Care
dintre războaiele de cucerire nu are la origine înşelarea unui om, a unui grup
de oameni sau chiar a unui întreg popor?! Puterea, bogăţia – sau cine-ştie-ce
alt vis de aur al omenirii – i-au determinat pe oameni să se omoare unii pe
alţii, mai rău ca animalele.
Înşelarea nu
este un fapt extraordinar, cum ar putea să pară celor ce se cred cu siguranţă
neînşelaţi, ci se instituie ca o constantă în istorie pentru omul lipsit de
reperul fundamental al relaţiei cu Ziditorul său. Înşelaţi sunt şi cei care se
închină la chipuri de animale, elefanţi, şobolani sau la zei sângeroşi, dar şi
cei care pentru credinţa lor îi omoară pe ceilalţi ca să le salveze –
chipurile! – sufletul. Înşelaţi sunt şi cei care, prin cutumă socială, supun şi
tiranizează femeia, ca şi cum aceasta nu ar avea dreptul de persoană umană, dar
şi cei obsedaţi de drepturile femeii, care nu fac altceva decât să-i pună în
spate şi sarcina de a le face pe toate cele ale bărbatului, pe lângă cele ale
propriului gen, pentru a-şi dovedi egalitatea. Însă cei mai mulţi sunt aceia
înşelaţi de propriile patimi, cultivate, evident, în contextele sociale în care
trăiesc, obsedaţi, dependenţi, aşadar, de băutură şi sex, de droguri, de jocuri
de noroc şi shopping şi alte comportamente compulsive şi adictive. La
unii, înşelarea este mai subtilă, mai cu seamă dacă nu au o patimă atât de
evident hipertrofiată – fie că e vorba de orgoliul de-a se crede centrul
pământului, fie că suferă de slava deşartă că nu sunt luaţi în seamă de
ceilalţi sau chiar apreciaţi pentru sex-appeal-ul lor.
În fine, pentru
că este o boală subtilă, a spiritului, a minţii, nu este uşor să scrii despre
înşelare fără să te nelinişteşti de faptul că poţi fi tu însuţi atins pe undeva
de una din tentaculele ei. De altfel, unul dintre cei mai mari Părinţi
contemporani ai Bisericii, Sfântul Ignatie Brancianinov, spunea că înşelat este
cel care se consideră neînşelat – adică cel care nu se problematizează
permanent dacă nu cumva adevărul gândurilor şi a vieţii pe care o urmează nu
sunt potrivnice lui Dumnezeu.
„Nu va mai fi nici o interdicţie”
Ioan Petru
Culianu, unul dintre cei mai mari cercetători ai fenomenului înşelării la
nivelul istoriei umane, a sfârşit dramatic poate tocmai pentru faptul că nu a
fost atent la forţele extraordinare pe care imageria răului le pune în mişcare
pentru înşelarea omului. Faptul pe care-l prezintă el în volumul „Religie şi
putere” este de relevanţă maximă pentru tipul fundamental de înşelare
care animă omul modern.
Este vorba
despre populaţia tupi-guaranilor din Brazilia, care, în anul 1539, au pornit
într-un adevărat exod în căutarea Pământului fără de Rău. Din 12.000
câţi plecaseră, numai 300 au reuşit să ajungă, la sfârşitul anului 1549, în
Peru. Ce i-a determinat pe aceşti oameni să-şi părăsească locurile în care nu
le lipsea bunăstarea – căci erau, după cum observă Culianu, un popor în plină
evoluţie politică, cuceritor şi opresor – pentru a-şi asuma o călătorie
sinucigaşă? Fantasma născută în mintea unui profet cucerise mentalul colectiv.
De fapt, prin religia şi cultura lui, acest popor era pregătit să primească o
astfel de fantasmă. Şi asta pentru că nu puteau accepta limitarea şi
imperfecţiunea lumii supusă legilor naturale, bolii, suferinţei şi regulilor
sociale, ci voiau încă de acum, de pe acest pământ, eliberarea de suferinţă şi
constrângeri. Proiectul imaginar căruia i-au căzut prizonieri purta numele de Pământul
fără de Rău, „descris ca un loc al abundenţei, în care munca nu mai e
necesară şi unde singura ocupaţie a oamenilor va fi de a se deda plăcerilor,
dansului şi băuturilor. Nu vor mai exista reguli matrimoniale, nu va mai fi
nici o interdicţie”[1].
Deşi populaţia
tupi-guarani din jungla braziliană pare rătăcită undeva în timpurile imemoriale
ale comportamentelor primitive, iraţionale, ea este de fapt mult mai apropiată
de omul zilelor noastre decât de toate societăţile creştine de la venirea
Mântuitorului încoace. Instituţia „profeţiei” a fost preluată în principal
astăzi de mass-media şi publicitate, iar o armată de analişti politici,
sociologi, psihologi şi specialişti în imagine sunt angajaţi activ în producţia
de fantasme care animă mentalul omului modern.
Există şi
diferenţe. Pământul fără de Rău este adus astăzi în mijlocul nostru. Întreaga
cultură a divertismentului întreţine această fantasmă. Dar, ca şi în cazul
poporului tupi, înşelarea îmbracă astăzi mai mult un caracter colectiv decât
individual, ceea ce este cel mai rău. Căci una era să fi tu singur marcat de
patimă iar prezenţa celorlalţi să te mustre continuu, şi altceva este ca
patimile proprii să fie confirmate de ale celorlalţi sau, mai mult, de întreaga
cultură publicitară şi de consum. Hrăniţi din copilărie cu o filmografie a
cărei imagerie este dominată de distracţie, de obsesia banilor, de putere şi de
sex, îţi vine greu să crezi că alta este, în definitiv, viaţa şi că
există altceva care te-ar putea face fericit.
Acesta devine
adevărul colectiv căruia se închină toate popoarele şi neamurile, încât se
ajunge la paradoxul că nu numai un trib sau popor pleacă în căutarea sinucigaşă
a Pământului fără de Rău, ci întreaga lume, aflată sub bombardamentul
culturii de consum! Înşelarea este atât de mare, că suferinţa se extinde ca
focul în societatea modernă, şi în flăcările ei se aruncă tot mai mulţi, atraşi
magic de fantasmele plăcerii.
„Omul a început să-şi proiecteze paradisul în lumea de
aici”
O psihiatră americană observa faptul că
multe dintre fetele din licee şi universităţi suferă de diverse afecţiuni
psihice, neurologice sau chiar metabolice tocmai din cauza vieţii sexuale
dezordonate, a relaţiilor fără nici o finalitate, în care afectivitatea
lipseşte cu totul, fiind înlocuită de regula plăcerii lipsite de implicare şi
responsabilităţi, de perversiunile care în general hrănesc dorinţa, de
dominarea sexuală a bărbaţilor, prinşi şi ei în acest carusel. Straniu însă, constata psihiatra, era faptul că nici una dintre fete nu
conştientiza cauza reală a patologiei lor. Convinse de mass-media şi de
curentele la modă că aşa trebuie să funcţioneze lucrurile în sfera sexuală,
fetele acceptau orice umilinţă, orice relaţie, fără să-şi dea seama că prin
aceasta îşi subminează propria persoană, propria sănătate.
Vorbim de o
lume către care ne îndreptăm şi noi cu paşi repezi. O lume în care deja
generaţia părinţilor este afectată, unde copiii nu mai au de unde să-şi ia
modelul de viaţă, convinşi la un moment dat că acesta nici nu mai există. Şi înşelat
este cel care crede că va scăpa dacă nu se va opune răului, dacă nu-şi va asuma
cu durere pe cei de lângă el. În mod cert, nebunia totală în care a intrat
umanitatea îşi are originea în părăsirea reperului absolut – a lui Dumnezeu.
Lipsit de
adevărata perspectivă a Împărăţiei lui Dumnezeu, omul strivit de vremi a
început să-şi proiecteze paradisul în lumea de aici. Şi, fără să-şi dea seama,
a început să colaboreze cu cel mai mare duşman al său şi al lui Dumnezeu:
mamona cel mincinos şi ucigaş de oameni dintru început.
Aşa a început
totul şi aşa va continua, dacă nu vom înţelege că fără credinţa în Dumnezeu nu
ne vom putea însănătoşi de boala sinucigaşă a înşelării. De fapt, o soluţie
globală la această cursă infernală a omenirii către nimic este greu de
imaginat. Însă conştientizând, măcar o parte s-ar putea salva. Cei puţini care,
în urma unui cataclism sau dezastru, constituie sămânţa pentru o viitoare lume
mai bună – a unui veac în care, parafrazându-l pe Malraux, omul ori va fi
autentic creştin, ori nu va mai fi.
Sursă: Familia Ortodoxă
0 comments:
Trimiteți un comentariu