Ar
fi împlinit în această primăvară 70 de ani, dar a plecat dintre noi în toamna
lui 1998. O viaţă scurtată prematur, dar în intervalul căreia artistul a dat ce
era mai bun din el, creând discipoli, atrăgând admiraţia publicului larg şi
respectul criticilor de artă. Ion Dumitriu este un reper al artei noastre
plastice contemporane, pe care-l aşezăm oricând alături de un Câlţia sau,
bunăoară, Paştina.
În
toamna anului trecut, Galeria Dialog de la Primăria sectorului 2 a găzduit o
expoziţie reprezentativă a regretatului artist. Curator a fost ca întotdeauna
neobosita Ruxandra Garofeanu, care s-a ocupat de selecţia lucrărilor pentru a
le înlesni celor care vizitau expoziţia un contact intens cu opera lui Ion
Dumitriu, cel care poate fi aşezat între Ştefan Câlţia şi Horia Bernea sau
între Gheorghe I. Anghel şi Horea Paştina. La vernisaj au vorbit atunci un
critic de notorietatea lui Pavel Suşară şi un romancier de anvergura lui Bedros
Horasangian. Ion Dumitriu nu poate fi descris prin cuvinte, deoarece opera lui
este chintesenţială, maxim comprimată, nu face concesii explicativului. Este de
aceea ceva unic şi tocmai din acest motiv apropierea de tablourile lui
presupune din partea celui care face aşa ceva fie o disponibilitate nativă
remarcabilă, fie o cultură în domeniul artelor plastice de mare extensie. Nu ne
încadrăm în nici una din aceste categorii, dar intuim ce înseamnă arta lui Ion
Dumitriu. După cum spunea un critic tânăr, Mihai Plămădeală, el a folosit
universul rural nu într-un mod naiv pitoresc etnografic, ci dimpotrivă, mergând
parcă pe linia care a condus la crearea Muzeului Ţăranului Român, a decupat
fiecare obiect care formează acest univers, pentru ca printr-o asemenea
individualizare să poată identifica sensuri şi semnificaţii simbolice de o
deosebită expresivitate. Expresivitatea discretă este marca acestui univers,
care nu a vrut să epateze, deşi avea toate însuşirile pentru a face aşa ceva,
dar nici nu a vrut să se resemneze într-o banalitate stearpă.
Opera
sa, prin urmare, este vie şi austeră, evitând expresionismele facile, dar
tensionând la maximum desenul din spatele căruia ţâşneşte flacăra unei idei
biruitoare. Casele sale, peisajele, ţarinele, răsadurile sunt tăiate parcă cu
un stilet de foc şi urcă ireversibil spre arhetip. Prispa ţărănească în opera sa
nu se limitează la o simplă şi precară materialitate, ci vizează înălţimi
ameţitoare. Aceasta nu înseamnă că el eludează terestrul şi, aşa cum procedează
maeştri ca Paştina, Nicodim sau Gherasim, face din elementele pământeşti
adevărate trambuline, spre cucerirea unui orizont metafizic. Vedem astfel un
arbore, dar gândul se şi duce spre axix mundi, spre coloana care ţine cerul
şi-l uneşte de pământ. Lucrările au o cinetică aparte, sunt dinamice, dar şi
ancorate într-un fel de materie primordială, de unde nu le poate smulge nici o
tălmăcire facilă. În faţa operei sale, vocile neaveniţilor tac şi parcă şi
acestora li se face ruşine de platitudinile pe care le-ar putea îndruga. Ion
Dumitriu, cum spuneam, impune respect şi nu se lasă terfelit de comentarii superficiale.
Dur în tot ce a făcut, dar în acelaşi timp tandru; încleştat, dar şi serafic;
tenace, dar şi graţios, el a dus arta la un punct inimaginabil, întrucât a
diafanizat ceee ce este menit să rămână opac. Expoziţia retrospectivă din
toamna anului trecut a însemnat un eveniment în viaţa simezelor noastre. A
trecut, fireşte, cum trec toate, dar amintirea acelui moment a rămas întipărită
în memoria celor care vor să distingă între perisabil şi adevărata artă. Dacă
ar mai fi fost acum în viaţă, Ion Dumitriu s-ar fi aplecat asupra acestor
cuvinte şi dintr-o respiraţie, ca o adiere, le-ar fi şters. Ar fi lăsat pagina
albă asupra căreia s-ar fi proiectat umbra fiinţei sale unice învăluită de
visele şi visările fiecăruia dintre noi.
Sursă: Ziarul Lumina
0 comments:
Trimiteți un comentariu