Asociația Studenți pentru viață sărbătorește Ziua Copilului

vineri, 31 mai 2013

| | | 0 comments

Fotograf: Aurel Duță

Asociația Studenți pentru viață sărbătorește pe 1 iunie Ziua Copilului. Mâine voluntarii SPV se vor afla în Parcul Cișmigiu, începând cu ora 12.00 unde vor împărți flori cu mesajul „Mamă, îți mulțumesc că ai ales viața”.

„Credem că Ziua Copilului este un prilej de bucurie pentru toți părinții, dar este și o ocazie minunată pentru a pune în evidență această legătură indestructibilă care există între mamă și copil. După cum spune un scriitor celebru, nu se poate separa fericirea și bunăstarea mamei de cea a copilului ei, iar atunci când unul dintre ei suferă, inevitabil este și celălalt afectat. Totodată prin intermediul acestei campanii dorim transmiterea unui mesaj pozitiv cu privire la sprijinul de care are nevoie mama și copilul ei” a spus Alexandra Nadane, președintele Asociației Studenți pentru viață.

Această inițiativă este preluată de la Asociația Pro-Vita Cluj și se aliniază manifestărilor pentru viață organizate în toată țara de Ziua Copilului.

Persoană de contact:
Președinte: Alexandra Nadane
Tel: 0751.859.467./ 0726.024.597.

Voluntar: Ștefania Gabriela Hălăucă
Tel: 0749.162.113.

2 iunie, Palatele Brâncovenești: Expoziție „Grădina cu îngeri” - Silvia Radu

| | | 0 comments

Sursă foto: Artindex

Centrul Cultural Palatele Brancovenești vă invită la vernisajul expoziției „Grădina cu îngeri” - Pictură, sculptură - Silvia Radu.
Prezintă Dan Hăulică, Președinte de onoare al Asociației Internaționale a Criticilor de Artă.
Vernisajul expoziției va avea loc pe data de 2 iunie 2013, ora 18:00.
Expoziția este deschisă în perioada 2 iunie-2 iulie.


Ioana Diaconescu: „Nimic din ceea ce am trăit nu seamănă cu intrarea mea în Arhivele CNSAS: o coborâre în iad“

| | | 0 comments



Interviu realizat de Sorin Lavric cu Ioana Diaconescu

: „Nimic din ceea ce am trăit nu seamănă cu intrarea mea în Arhivele CNSAS: o coborâre în iad“ 

Stimată doamnă Ioana Diaconescu, cum priviţi timpul pe care-l dăruiţi, scriind, vocaţiei dumneavoastră? Iată că, pe nesimţite, el trece ameţitor şi vă îndeamnă, poate, la un bilanţ. Numărul anilor de când sunteţi la masa de scris se apropie de o sumă, iertaţi-mă, respectabilă.

Da, da, fugit irreparabile tempus... Dacă ne-am gândi mai des la acest adagiu... Eu am urmărit mereu, mai cu seamă, ce se află în spatele timpului: acolo stă, cu nobilă umilinţă, lumea însăşi, alcătuirea ei care ne oferă cu generozitate tot ce vrem să ne alegem ca model pentru a crea, pentru a iubi, pentru a construi... În spatele timpului unde stă lumea cu toate ale ei este loc pentru noi toţi. Dar aceeaşi lume din spatele timpului nu ne poate accepta decât cu adevărul nostru.

Fără adevăr pavăza cerească păleşte. Ne putem descurca şi singuri, dar mult mai prost şi în orice caz mediocru. Sună cam „inginereşte” să spunem „altcineva scrie în locul meu” şi totuşi... Vorbind, nu de mult, cu Ana Blandiana, ne mărturiseam una alteia că uneori scriem cuvinte pe care, la transcriere, nu le înţelegem. Şi atunci de unde vin ele? Poate părea pueril ceea ce spun , dar dacă tot vă dau un interviu, măcar să fiu sinceră, deşi rişti mai mult cu sinceritatea decât inventând.


„Dacă tot e vorba să vă dau un interviu...”. Mi se pare mie sau nu iubiţi interviurile?

N-aş putea spune că le iubesc prea tare. Dar pot să mă explic. Problema mea este tot în legătură cu timpul: poţi avea gânduri de care mai târziu te dezici şi poţi părea inconsecvent cu asta. O să spuneţi că aşa este normal, că cei mai mulţi dintre noi se schimbă în diversele împrejurări ale vieţii (care de cele mai multe ori sunt nesemnificative şi le putem lua, din superficialitate, drept adevăruri supreme), dar eu am multe reţineri tocmai pentru asta. Am putea deveni modele de-a lungul vieţii noastre de scriitor, dacă nu cumva unii deja sunt...

Ce vedeţi în spatele timpului dumneavoastră?

În primul rând, văd cărţile mele de poezie. De fapt, prin ele eu ofer ceea ce mi-a fost dat: realitatea brută trecută într-un cod numai al meu. Îmi face plăcere s-o citez pe Gabriela Melinescu. Tot pe ea o citez când vorbesc despre poetul care „cade în sine ca într-un puţ, pierzându-se şi regăsindu-se neîncetat. A-ţi trăi viu propria moarte, cu o mare intensitate, presupune o profundă concentrare a trăirilor existenţiale...”. Am cunoscut-o cândva. Eram două fete cu plete lungi pe spate, ale ei brune, ale mele blonde... 



Îmi spunea, cum mi-a zis şi mai târziu: „zânişoara tinereţii mele”, deşi era mai în vârstă decât mine doar cu câţiva ani. Ţin minte că ne-am întâlnit când urma să-mi predau la editură a doua carte de versuri. Titlul mi l-a pus ea: „O să se numească: Jumătate zeu!”. Şi aşa s-a numit.

De multe ori mi-e dor de Gabriela. Destinul a aruncat-o departe de mine, ca de altfel şi pe alţi prieteni dragi inimii mele. Noi, aici, am avut o mare încercare a sorţii... Unii dintre noi nu am fost aleşi, ci, pur şi simplu, smulşi şi proiectaţi într-o altă viaţa. Ca-n  Furtuna de Shakespeare… 

Când am intrat la facultate debutasem deja în volum, iar cea de-a doua carte de versuri mi-a apărut în timpul studenţiei. Cum să pot trăi fără magnetismul câmpului poetic? Cum să pot depăşi angoasa, neliniştea acelui timp care apare uneori, când nu pot scrie?

Corpul se consumă ca într-un foc în timpul actului scrisului. Probabil că, sub diferite forme, acest lucru s-a mai spus, dar eu insist asupra intensităţii acestei trăiri care intervine până şi peste restul care rămâne din noi, după fiecare act de creaţie, şi care, şi acela se consumă până la sfârşitul, care vine în funcţie de rezistenţa biologică a fiecăruia. Concentrarea maximă asupra trăirilor existenţiale nu te poate lăsa decât, biologic, tot mai diminuat. Timpul pe care-l ai la dispoziţie trebuie folosit şi în a te forma, dacă eşti lucid, pentru ca scrisul tău să se susţină atât cât trăieşti. 

Eu am avut norocul să fiu în preajma unor mari staturi intelectuale. Am crescut, efectiv, între cursurile lui Vladimir Streinu şi seminariile lui Şerban Cioculescu. La examene, am răspuns întrebărilor unor profesori de talie europeană ca Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Alexandru Dima, Romul Munteanu, Sorin Stati, Mioara Avram, Florica Dimitrescu-Niculescu (sunt doar câteva nume din câte ar trebui să pomenesc). I-am avut ca asistenţi pe străluciţii Mihai Zamfir, Mircea Martin, Nicolae Manolescu, Tudor Olteanu (şi nu numai pe ei!). O, dar câte ar fi de spus despre anii studenţiei! Mă mulţumesc cu această trecere în revistă care mă emoţionează mult ... 

Să revenim la cărţile dumneavoastră...

După anii în care am scris şi am publicat multă poezie, m-am apropiat de proză, genul literar cel mai „muncit”. Fiindcă îmi era frică, pur şi simplu, de noile mele expediţii pe teritorii unde vroiam de multă vreme să ajung, am scris poveşti pentru copii. Îmi spuneam eu, copiii sunt mai îngăduitori, şi m-am trezit scriind cu şi mai mare frică de necunoscut...

Să te ferească Dumnezeu de judecata copiilor! Cu trei cărţi de poveşti, dintre care două au fost premiate, iar a treia a fost nominalizată pentru Premiul Uniunii Scriitorilor, am trecut „botezul focului”. Am publicat cărţi de traduceri, dintre care autorul cel mai iubit este Stéphane Mallarmé. M-am aventurat, de curând, cu un mare pariu al vieţii, în noua integrală Shakespeare. O spun cu umilinţă şi bucurie. 

Incursiunea în creaţia lui Emil Botta a fost o mare încercare pentru mine. A trebuit să reconstitui o operă poetică prodigioasă după dispariţia marelui artist având, practic, la dispoziţie doar volumele publicate după 1968, în care poetul îşi publicase cu avariţie mult prea puţine poeme, evitând ceea ce publicase, masiv, în publicaţiile periodice pe parcursul a câtorva zeci de ani şi câteva ultime manuscrise pe care mi le lăsase presimţindu-şi sfârşitul.

Ca să-i alcătuiesc ediţia critică, pe care am publicat-o în seria  Scrieri a Editurii Minerva a trebuit să descopăr şi să copiez de mână, din periodicele Biblioteca Academiei, tot ce publicase în periodicele vremii de la debut până în anul dispariţiei. A rezultat o operă poetică impresionantă care l-a pus pe autor în lumina lui adevărată, în integralitatea operei poetice.

Ştiu că printre „construcţiile” dumneavoastră figurează şi o bibliotecă. Cum aţi ajuns acolo?

Am fost pedepsită. Asta am aflat-o mult mai târziu. Am absolvit ca studentă premiantă Facultatea de Filologie, secţia română – italiană a Universităţii Bucureşti. Pe atunci, după facultate, urma repartiţia ministerială pentru studenţii ce trebuiau să-şi exercite profesia, cei mai mulţi, în învăţământul preuniversitar.

Ca să fiu mai directă, în afară de cei cu note excepţionale, studenţii filologi erau repartizaţi ca profesori la şcolile săteşti. Eu, care publicasem deja două cărţi de versuri, am fost repartizată la Uniunea Scriitorilor, unde, la acea vreme, era preşedinte Zaharia Stancu. 

Îmi amintesc audienţa mea la el pentru angajare. Avea în faţă schema posturilor vacante ale Uniunii Scriitorilor şi citea cu voce tare: secretar literar – n-am voie să te angajez, redactor la revista… – n-am voie să te angajez şi aşa a citit până când faţa i s-a luminat într-un zâmbet şi a spus: am găsit! Bibliograf la Biblioteca Uniunii Scriitorilor.

În emoţia aşteptării, nu am dat atunci mare atenţie acelui „n-am voie să te angajez” repetat obsesiv de Zaharia Stancu. Am aflat motivele abia peste foarte mulţi ani, după moartea tatei, când, i-am găsit dosarul penal. Ştiusem prea puţine din tragedia familiei noastre fiindcă faţă de noi, copiii, nu se vorbea prea mult despre asta.

Tatăl meu a fost studentul preferat al lui Nicolae Cartojan (care l-a oprit ca asistent, încă din timpul studiilor universitare, la catedra sa de Istoria literaturii române vechi a Universităţii Bucureşti ). După moartea lui Nicolae Cartojan (decembrie 1944) tata, pe care-l aştepta o strălucită carieră universitară, absolvent cu Magna cum laude, a fost dat afară de la catedră, arestat, exclus din învăţământul universitar. 

În acea perioadă, noi, surorile, eram foarte mici şi am fost trimise de mama în Moldova, la bunici, unde am trăit o vreme. Tata a fost închis şi apoi decăzut din drepturi civile. Am înţeles mai târziu de ce Zaharia Stancu „nu avea voie să mă angajeze” în anumite posturi: ca fiică a tatălui meu eram şi eu decăzută din unele drepturi civile. 

La bibliotecă salariul era foarte mic. După trei ani postul mi-a fost desfiinţat conform noilor cerinţe ale regimului care inventase problema „restructurării” din instituţii sub pretextul economiei şi în acest fel puteau fi înlăturaţi foarte uşor cei incomozi ca mine, cu un trecut nedemn... Am fost reangajată cu jumătate de salariu pe un post „pe din două” cu un alt pedepsit şi aşa am lucrat, cu jumătate de salariu până aproape de 1989. Când în sfârşit am avut un salariu întreg. Dar asta este altă poveste...

În cele din urmă m-am ataşat de această bibliotecă în care am rămas mulţi ani, timp în care, fondului ei inestimabil găsit la angajarea mea acolo, am adăugat, la început cu doamnele cu care am lucrat, apoi singură, un fond valoros de carte, fişiere bibliografice şi publicaţii de cultură atât din ţară, cât şi din străinătate.

Dar cea mai importantă investiţie a mea, atât spirituală, cât şi sufletească a fost întâlnirea, în acei ani, cu mari intelectuali din „vechea gardă”, ca Alexandru Philippide, Ioan Masoff, Ion Biberi, D.I.Suchianu, Virgil Gheorghiu (poetul şi celebrul pianist), Nicolae Carandino şi atâţia alţii. 

Tot aici l-am cunoscut pe Nicolae Steinhardt şi am legat prietenii cu Paul Emanuel, Radu Petrescu, cu întreaga generaţie de scriitori din care fac parte. Prietenia mea cu Radu Petrescu ar merita un capitol special pe care am să-l dezvolt cândva.

N-am să uit niciodată cum a venit să lucreze împreună cu mine la fişier, din proprie iniţiativă, când a aflat că mi s-a desfiinţat postul şi că voi lucra numai pe jumătate de salariu cu obligaţia de a acoperi volumul de muncă pentru un salariu întreg. 

Şi aţi continuat să scrieţi şi să publicaţi.


Nu se putea altfel. Perioadele în care nu scriam îmi produceau (cum îmi produc şi astăzi) un rău fizic. Aveam cu mine un caiet sau un carnet oriunde mă aflam. Fără asta nu mă simţeam sigură pe mine. Am avut întotdeauna stări anxioase, depresive când n-am putut să scriu. Şi cum viaţa nu este prea blândă cu noi, mi s-a întâmplat adesea să mă aflu în această situaţie. Mărturisesc că în acele momente simţeam că mă voi dizolva, pur şi simplu, de nefericire…

Aţi depăşit mereu inconvenientele vieţii…

Eu socotesc că am avut noroc. Am părăsit biblioteca pe care o formasem şi în care mă formasem, era o construcţie realizată şi era timpul să trec mai departe. După 1990 emisiunea „Poezie românească” pe care am alcătuit-o timp de şapte ani ca realizator pe postul de radio România Cultural am continuat-o, încă alţi cinci, cu cea intitulată „Curs întreg de poezie românească”, realizată şi difuzată la Radio România Tineret. 

Ani întregi am reconstituit cu pasiune o istorie vie a poeziei româneşti din toate timpurile, restituind iubitorilor de versuri opera unor valoroşi poeţi pierduţi în uitare datorită politicii culturale care, mai ales după 1971, fracturase scara de valori a întregii noastre culturi . Dar şi de aici am plecat mai departe.


Aţi plecat mai departe, dar între timp vă apăruseră alte câteva cărţi de poezie în colecţia „Amfion” a Editurii Eminescu, şi vă pregăteaţi ediţia de autor pentru colecţia „Poeţi români contemporani” a aceleiaşi Edituri Eminescu, care a apărut în anul 2000. Coincidenţă sau destin, anul 2000 este acelaşi în care aţi intrat în Arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

- arhivele CNSAS -

N-am crezut niciodată în coincidenţe. Acum, după atâţia ani pot spune că intrarea mea în Arhive înseamnă experienţă şi realizare, ambele incomparabile. Cu daunele de rigoare. Sufleteşti, biologice. Nimic din ceea ce am trăit nu seamănă cu intrarea mea acolo. A fost, cum am mai spus-o, echivalentă cu coborârea în iad şi nu numai atât, ci şi rămânerea mea, o vreme acolo. 

Studiul în acest fel de arhivă, care conţine un anumit tip de document, întotdeauna traumatizant, te încarcă cu o neprielnică stare de spirit. Am mai spus lucrurile astea şi le susţin. Una este să pregăteşti, pe baza documentelor din arhivă, o lucrare cu durată de cercetare limitată şi alta este să traversezi infernul pe o durată nelimitată şi să nu ştii ce vei găsi acolo.

Oricât ai fi de puternic şi lucid, trauma se insinuează cu perfidie şi naşte insomnii peste insomniile tale obişnuite. Eu am absorbit o mare cantitate de informaţii şi o spun, fără să mă plâng, nu este deloc uşor. În acest fel de arhivă găseşti tipul de document ce conţine relatări seci, adesea agramate, întotdeauna traumatizante; citindu-le poţi conştientiza realităţi monstruoase ale temniţelor comuniste. 

Comentariile seci, uneori agramate, par cinice; citeşti în ele despre „camera de racolare” creată în aceste bolgii ale infernului pentru a-i obliga la colaborare pe deţinuţii politici. Aflăm că ea era, de fapt, o cameră de tortură cu pereţii însângeraţi. Şi tot în acest fel de arhive aflăm despre certificatele medicale ale deţinuţior politici cu diagnostice grave, în care tuberculoza generalizată este un loc comun.

Explorările mele în arhivă nu au avut, la început, nimic neobişnuit. Şi aici evoc problema timpului. El ne întoarce înapoi de câte ori evităm adevărul în toată profunzimea lui. Batjocorirea şi martirizarea elitei noastre culturale m-au convins să scot la lumină părţi de adevăr (atâta cât mi-l puteau releva documentele trimise din arhivele fostelor servicii către Arhiva CNSAS).

Experienţele limită ale unor mari scriitori români m-au exasperat. Orele lungi petrecute în arhive continuate acasă la masa de lucru, miile de pagini parcurse m-au făcut conştientă, cu nelinişte crescândă, de faptul că poezia va fi lăsată în aşteptare. Şi a fost, o vreme. Mi-am reprimat, atunci, scrisul, având din când în când senzaţia de sufocare. Dar poezia este aerul meu fără de care viaţă nu poate fi. De curând am predat unei edituri volumul de versuri inedite Vertigo.

Şi ce mai spune, mai departe, povestea dumneavoastră?

Povestea abia începe, fiindcă am găsit o modalitate de lucru prin care să nu amân nici una dintre preocupările scrisului meu. Cum s-ar spune, m-am liniştit. După publicarea la Fundaţia Academia Civică a volumului Scriitori în Arhivele CNSAS lucrez la o carte pe baza documentelor Marin Preda.

În perspectiva îndepărtată stă dorinţa mea de a putea publica documentarul ce are în vedere cele 11 volume ale dosarului penal al asociaţiei „Rugul Aprins al Maicii Domnului”. Probabil, din punctul de vedere al preocupării mele legate de cercetarea istoriei recente, dacă mi se va da timpul s-o duc la bun sfârşit, va fi lucrarea vieţii mele. 


Îmi imaginez că aţi avut şi destule neplăceri.

Am avut neplăceri de toate felurile. De cele de sănătate, legate de bolile specifice arhivei sau ale sistemului respirator, precum şi de stările depresive nu mă plâng. Mi le-am asumat, nu ma obligat nimeni să ajung până aici. A fost alegerea mea.

Au fost, însă, probleme la care nu mă aşteptam la început, apoi mi-am dat seama că privirile piezişe sau o anumită atitudine a unor cunoscuţi sau necunoscuţi se datorau intrării mele în arhive. Ei mi-am spus şi ce-i cu asta, mergem mai departe. 

Cu timpul, paginile documentelor îmi relevau adevăruri teribile referitoare la colaborarea unora cu sistemul. Nu mă refer la cazurile speciale de racolare sub tortură, sub ameninţarea persoanei şi a familiei acesteia, de şantaj, mai cu seamă a membrilor fostelor partide istorice, care efectuau sau efectuaseră ani de temniţă grea, a deţinuţilor politici sau a minorilor rămaşi pe străzi în lipsa părinţilor arestaţi.

Sunt prima care am pledat pentru ei ca nevinovaţi! Mă refer la cei care au acceptat benevol colaborarea şi chiar s-au autopropus pentru multiplele avantaje materiale ce decurgeau din acest pact cu diavolul. Dar nu este vorba în primul rând, despre informatori ai Securităţii, ci despre ofiţeri acoperiţi. Aici a fost surpriza, şocul.

Aş putea spune că şi în cazul colaborării benevole, al racolării fără presiuni, în bună înţelegere, informatorii pot să pară copii nevinovaţi pe lângă cei ce vor fi parte a sistemului, ca angajaţi, şi anume ofiţerii sub acoperire. Ei îşi vor face cu dezinvoltură treaba ştiind că nu vor putea fi devoalaţi vreodată, semnând rapoartele cu nume false. 

În fiecare birou al instituţiilor importante existau aceste personaje, care pe lângă funcţia şi gradul militar ca salariaţi ai Securităţii, erau angajaţi şi ca funcţionari care aveau sarcina de a raporta informativ despre persoane socotite periculoase pentru regim. Aceştia vor rămâne în instituţii ani de zile, cu acte în regulă, sub nume false, timp în care niciunul dintre simplii salariaţi nu bănuiau nimic... 

A trebuit să îndur şi asta: am recunoscut scrisuri ale unor ofiţeri sub acoperire. Cunoscuţi, oameni, pe care aş fi putut, cândva, paria. I-am recunoscut pe unii ofiţeri sub acoperire în propriile rapoarte. 

Pe urmă... La început am crezut că mi se pare. Că un telefon de ameninţare poate fi o glumă proastă a cuiva care sună la nimereală. Chiar dacă suna la oră fixă, în toiul nopţii, tot n-am luat-o în serios, până când, ziua, în amiaza mare, un glas necunoscut mi-a vorbit clar şi răspicat, până când, în alte zile, în holul blocului unde locuiesc sau pe stradă am fost ameninţată făţiş.

De la o vreme parcă m-au mai lăsat în pace. Nimeni şi nimic nu mă poate opri din ceea ce mi-am propus. Dacă tot am ajuns în inima pădurii va trebui s-o străbat până la capăt. 

Ce configuraţie i se poate alcătui societăţii româneşti din perspectiva documentelor de arhivă?

Întrebarea aceasta vine în întâmpinarea celor ce tocmai vroiam să le afirm cu toată responsabilitatea şi cu toată durerea. Din perspectiva documentelor la care eu am acces, cele din Arhivele CNSAS (care, atenţie, nu reprezintă în integralitate conţinutul arhivelor fostului regim, sunt lipsuri destule, deoarece documentele s-au transmis lacunar către CNSAS ), după 1946 s-a colaborat masiv cu sistemul. Mă refer la intelectualitate, şi când spun asta nu mă refer în special la cei din domeniul artelor.

Rândurile informatorilor şi ale ofiţerilor acoperiţi au fost alcătuite bob cu bob, în diferite epoci ale istoriei recente şi prin diverse modalităţi. Vorbim de unele personalităţi de valoare indiscutabilă, iar mizerabilul sistem ca să funcţioneze a avut nevoie de oameni de valoare, credibili. Îmi este enorm de greu să fac această afirmaţie, dar fără sinceritate demersul meu pe viaţă n-ar mai fi valabil.

Nu poţi să nu tremuri când citeşti că Mircea Eliade a fost supravegheat informativ de un important universitar care a fost trimis în „misiune” împreună cu soţia. Nu poţi să nu fii şocat când recunoşti în cel trimis să facă rapoarte despre Emil Cioran un alt mare universitar. 

Trădarea s-a produs. Nu este treaba mea să fac dezvăluiri de nume, n-o voi face niciodată, nu acesta este scopul cercetării mele. Nu acesta îmi este interesul. Sunt, însă, datoare, ca o bună cunoscătoare a documentelor pe câteva teme de bază ale istoriei recente, să merg pe calea adevărului.

O societate se construieşte avându-se în vedere şi trecutul. O structură în care se deschid fisuri nu rămâne în picioare. Or, aici, vorbim de o structură cu stâlpii de susţinere ruinaţi. Numai că eu, de felul meu, nu sunt o pesimistă.

Lăsând la o parte aceste adevăruri tulburătoare, există, slavă Domnului, personalităţi în lumea românească de aici şi de pretutindeni cu o statură morală impecabilă, care sunt în număr suficient de mare pentru a putea vindeca faţa rănită a României. Sper şi în cei tineri dintre care mulţi au asimilat cum se cuvine lecţia amară a istoriei noastre recente.



Ce aveţi acum pe masa de lucru? Care vă sunt gândurile pentru anii ce vin?

În afară de studiul documentelor şi alcătuirea unor documentare pe care urmează să le public am început, în preajma Crăciunului, un nou volum de versuri care se va numi Ţesuturi.

Sunt în lucru cu traducerea tragediei Antoniu şi Cleopatra de William Shakespeare (face parte din Integrala Shakespeare, ediţie nouă – al cărui volum 5 tocmai a fost lansat – ediţie iniţiată şi coordonată de domnul profesor George Volceanov) şi continui, cu „picătura” nuvela mea începută mai demult, Pădurea de pe foişor. 

Mă gândesc că trebuie să privim mai atent la cei de lângă noi. Să fim atenți la fiecare lucru care ni se întâmplă. În orice amănunt poate sta un miracol, o revelaţie. Mie mi se pare nepotrivit să ne agităm obsesiv pentru a atrage atenţia cu orice preţ.

Lucrurile demne de luat în seamă apar în mod firesc şi mai ales fără să-l dăm deoparte pe cel de alături în lupta pentru propria afirmare. Să învăţăm, aşa cum spunea Petre Ţuţea, să ne punem, uneori, între paranteze. Să ne părăsim zilnic atât de mult (el spunea „să ne dispreţuim“) încât în locul lăsat gol să-i facem loc lui Dumnezeu.



Sursă: romlit.ro

Sunt gay, dar mă opun căsătoriei între gay

| | | 3 comments
De Doug Mainwaring

27 martie 2013 (thePublicDiscourse.com) - În eforturile noastre, uneori greşite, de a ne extinde libertatea, noi adulţii egoişti am distrus sistematic ceea ce este cel mai preţios pentru copii când aceştia cresc şi se află în dezvoltare. De aceea eu am ales să vorbesc împotriva căsătoriei între persoane de acelaşi sex.

Apropo, sunt gay.

Cu câteva zile în urmă am depus mărturie împotriva legislaţiei în curs privind căsătoria între persoane de acelaşi sex în Senatul Minnesota în comitetele judiciare şi de drept civil ale statului.

Atmosfera de la aceste evenimente (am depus mărturie şi în alte locuri) are o nuanţă de irealitate, aproape un carnaval suprarealist. Legile fireşti, tradiţia, religia, curiozitatea intelectuală şi libera opinie nu mai joacă un rol în deliberări. Legislaţia privind căsătoria persoanelor de acelaşi sex este apărata doar pe motive de relativism moral şi făcând apel la sentimente.

Aici este şi problema: discuţiile la nivel naţional despre căsătoriile între persoanele de acelaşi sex tratează chestiunea ca pe un joc de dame, unde adversarii pot obţine rapid piesele oponenţilor fără a reflecta prea mult la consecinţe. Tocmai această abordare pripită a discuţiei a împiedicat o dezbatere reală.

În ultimii ani, apărătorii căsătoriilor tradiţionale au ales calea uşoara pentru a câştiga bătălia de pe „tabla jocului de dame”. Apelul la religie şi tradiţie a atras pe mulţi de partea lor, aducându-le, în prima fază, o victorie aproape fără efort. În timp ce avocaţii căsătoriilor între persoanele de acelaşi sex au pledat pentru o examinare mai atentă a subiectului, apărătorii căsătoriilor tradiţionale au stat la adăpostul unei majorităţi cantitative.

Însă roata s-a întors împotriva lor. Iar susţinătorii căsătoriilor între persoanele de acelaşi sex au acum toţi "regii" de pe „tabla” jocului de dame şi conduc „jocul”. E suficient să luăm în considerare titlurile presei din ultimele câteva săptămâni. Suntem bombardaţi cu aprobări privind căsătoria între persoane de acelaşi sex. Pentru privitorul obişnuit, care nu a aprofundat această problemă, poate părea că şi conservatorii „au îmbrăţişat” ideea de căsătorie între de persoanele de acelaşi sex. Fiecare zi aduce ştiri proaspete cu privire la elite ale politicii republicane, la Topul celor 500 cele mai bune companii (Fortune 500 de companies), la membri ai NFL, şi chiar Dirty Harry însuşi, şi Clint Eastwood, care îşi aduc sprijinul în campania căsătoriilor fără gen.

„Noul joc” este de fapt şah, nu dame. Acest lucru sună confuz, deoarece şi jocul de şah şi cel de dame se joacă pe aceeaşi tablă de şaizeci şi patru de pătrate. Jocul de dame este mai uşor şi se termină mai rapid. Este unul dintre primele jocuri pe care copii îl învaţă. Şahul este greu, deoarece necesită o atenţie sporită pentru a anticipa şi contracara fiecare mutare posibilă.

În dezvoltarea obiectivelor politice şi legislative, de multe ori politicienii nu privesc mai departe de următorul ciclu electoral. Sunt preocupaţi de obţinerea voturilor. Iar sprijinirea căsătoriei între persoane de acelaşi sex pare astăzi un „vot câştigător”.

De asemenea, pentru mass-media, sprijinirea căsătoriei între persoane de acelaşi sex, apare ca o himeră câştigătoare, datorită veniturilor implicate şi a nevoii nejustificate a acestora de a-şi atrage cât mai mulţi cititori, şi pentru marile corporaţii, dornice să-şi „lustruiască” imaginea şi să creeze o falsă bunăvoinţă. Puţini dintre aceştia sunt interesaţi „să joace” şah, deoarece o „victorie rapidă” la dame este mai importantă pentru ei.

Nevoia urgentă de a legaliza căsătoriile între persoane de acelaşi sex, în momentul de faţă chiar frenetică, este în sine un semn de orientare a discuţiei noastre naţionale spre sloganuri şi sentimentalisme.

A venit momentul ca organele legislative individuale ale statelor şi curţile de instanţa ale naţiunii, inclusiv Curtea Supremă, „să pună frâna”. Acum.

Ca şi în şah, mişcările greşite duc la consecinţe nefaste.

Căsătoriile între persoane de acelaşi gen se bucură acum de o aură de egalitate şi echitate, care sugerează că şi părinţii fondatori ai celui de-al 14-lea Amendament din Constituţia Americană, ar fi avut în minte căsătoriile între persoanele de acelaşi sex, când au scris despre magnificul şi giganticul salt înainte pentru umanitate. În timp ce această interpretare este foarte puţin probabilă, cei care caută egoist "drepturi" suplimentare pentru ei înşişi, şi-au găsit justificarea în „penumbra” ce ar „înconjura” drepturile civile legitime.

Căsătoria între persoane de acelaşi sex nu va extinde drepturile şi libertăţile înţara noastră. Aceasta nu va redefini căsătoria. Din contră, o va lăsa fără definiţie, o va destabiliza.

Nu ar fi prima oară când societatea noastră ar destabiliza mariajul. Divorţul prin acord, adoptat la nivel naţional, a părut o idee bună la vremea respectivă. Această consecinţă nefastă a schimbat pentru totdeauna definiţia mariajului, transformându-l, dintr-o relaţie permanentă între soţi, într-una temporară. Din nefericire, copii sunt cei care suferă daunele colaterale ale acţiunilor egoiste înfăptuite de către adulţi.

Aceasta nu ar fi prima dată când societatea noastră a lăsat instituţia căsătoriei în derivă. Divorţul „fără vina nimănui”, adică divorţul prin acord, instituit în toată ţara noastră, suna ca o idee bună la momentul respectiv. Consecinţa nedorită a acestuia a fost că a schimbat pentru totdeauna definiţia căsătoriei, dintr-o relaţie permanentă între soţi, într-o relaţie temporară. Din păcate, copiii au devenit victimele colaterale ale acţiunilor egoiste înfăptuite de către adulţi.

Căsătoria între persoane de acelaşi sex va avea aceleaşi consecinţe: privarea copiilor de dreptul lor de a avea ori o mamă, ori un tată. Această consecinţă nu este un lucru mărunt. Copiii sunt reduşi la nivelul de sclavi ai nevoilor noastre de împlinire. Arborele lor genealogic, lipsit de strămoşi, ar fi alcătuit dintr-o armată de surogati anonimi, donatori şi avocaţi care ar umple golul părţii care lipseşte: absenţa unuia dintre genuri (feminin sau masculin), în căsătoriile fără gen. Homosexualii şi lesbienele cer ca şi ei să aibă "dreptul" de a avea copii pentru a le completa sentimentul de împlinire personală, însă procedând astfel ei încalcă dreptul copilului de a avea atât o mamă cât şi un tată, un drept pe care susţinătorii căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, îl calcă în picioare.

Mariajele de acest gen nu numai că vor destabiliza căsătoria tradiţională, ci o vor şi rescrie, redefinind astfel şi copilul. Această acţiune va duce în final la destabilizarea umanităţii. Nu este vorba de o legislaţie “progresistă” sau “conservatoare”, ci de una “regresivă”. Pe nici un formular pentru eliberarea certificatului de căsătorie nu este prezentă întrebarea “îţi iubeşti partenerul?” însă aceasta pare să fie baza pe care încearcă să schimbe legea susţinătorii căsătoriei de acelaşi sex. Oare autorităţile statale sunt cu adevărat interesate să celebreze vieţile noastre romantice?

Sloganul pe care l-am auzit în mod repetat în Minnesota, a fost "căsătoria este întemeiata pe dragoste, loialitate şi responsabilitate." Dar aceste trei lucruri nu rezonează cu interesele statului. Căsătoria, în viziunea statului, înseamnă copii. Şi atât. Acesta e chiar motivul pentru care această instituţie a fost fondată. Ar trebui să ne cutremurăm numai la gândul de a încerca să-l schimbăm.

Unei naţiuni care nu are nicio remuşcare de pe urmă creării, în mod voit, a unui deficit bugetar de 13 miliarde de dolari (sumă în creştere), ce va fi preluat în curând de copiii şi nepoţii ei, probabil i se cere prea mult. Dar de dragul tuturor copiilor născuţi şi a celor ce se vor naşte, este nevoie „să încetinim” şi să luăm serios în considerare consecinţele nedorite ale destabilizării căsătoriei tradiţionale. În caz contrar, riscăm tratarea urmaşilor noştri ca pioni de consum, sacrificaţi în numele necesităţii şi împlinirii de sine. Putem face mai mult decât atât.

Doug Mainwaring este co-fondatorul societăţii Naţional Capital Tea Party Patriots. Acest articol a fost publicat cu acordul “The public Discourse”.

Traducere şi adaptare Cristina Vizitiu şi Florescu Andreea


Turma mică a lui Hristos este invulnerabilă la orice propagandă

joi, 30 mai 2013

| | | 0 comments



Arhiepiscopul Luca, Păstorul şi Chirurgul

Sfântul Luca al Crimeei

Ştiu că pe mulţi dintre voi v-a tulburat intensificarea bruscă a propagandei antireligioase şi că acest lucru vă amărăşte. Nu vă neliniştiţi însă... Spuneţi-mi, vă rog, vă amintiţi de cuvintele lui Hristos din Evanghelia Apostolului Luca: „Nu te teme turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăţia” (Luca 12, 32)? Domnul nostru Iisus Hristos ne-a vorbit în mod repetat despre turma Să mică. Turma mică ființează de la Apostoli și de atunci ea se înmulţeşte tot mai mult... Turma mică există peste tot, în ciuda fervorii propagandei antireligioase. Turma mică dăinuieşte până în zilele noastre. Voi, toţi care mă ascultaţi acum, alcătuiţi această turmă mică.

Învăţaţi, aşadar, să nădăjduiţi că această turmă mică a lui Hristos este de nebiruit. Nimeni nu poate să îi facă nimic. Turma mică nu se teme, pentru că ştie şi păstrează în ea marile cuvinte ale lui Hristos: ”voi zidi Biserica Mea şi porţile Iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Aşadar, de vreme ce porţile Iadului nu o pot birui, de ce să ne neliniştim, de ce să ne amărâm, de ce să ne tulburăm? Nu avem nici un motiv. Turma mică a lui Hristos este invulnerabilă la orice propagandă”.

(Fragment din predica Arhiepiscopului Luca la praznicul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului din anul 1954. În Uniunea Sovietică de atunci, lui Stalin îi succedase Nikita Hruşciov, care organizase o mare propagandă antireligioasă înainte de a începe noul val de prigoane împotriva creştinilor. Fragmentul este cuprins în cartea Arhimandritului Nectarios Antonopoulos, Arhiepiscopul Luca, publicată în 1999 de către Editura Akritas)

Sursă: Pemptousia

Există doar două posibilităţi: să te opui avortului sau să îngădui pruncuciderea

| | | 0 comments

de Frank Pavone

18 aprilie 2013: Kermit Gosnell a fost acuzat de ”secţionarea” coloanei vertebrale a copiilor născuţi vii în clinica sa de avorturi din Philadelphia. Este acesta un comportament nebunesc, sau faptele sunt pur şi simplu urmarea logică a unei industrii care consideră că decizia mamei poate trece peste orice drept de protecţie pe care îl are copilul?

Nu vreau să spun că Gosnell, în caz că este găsit vinovat, nu trebuie considerat responsabil pentru cele opt crime pentru care este acuzat. Vreau doar să sugerez că un anumit set de prezumţii a fost creat de către politicile asupra avortului şi de argumentele care vin să justifice aceste politici. Dacă suntem scandalizaţi de ceea ce s-a întâmplat la clinica lui Gosnell, trebuie să examinăm ce legătură există între aceste lucruri.

Statisticile de la Institutul Guttmacher arată că anual, în Statele Unite, se produc legal aproximativ 18 000 de avorturi - la 21 de săptămâni şi mai devreme. Aceştia sunt copii de mărimea unei banane.

Una dintre discuţiile de neuitat pe care le-am avut vreodată a fost cu doctorul Martin Haskell din Ohio, care execută avorturi în cele mai târzii stagii de sarcină. L-am întrebat cum justifică ceea ce face. “Nu ştiu când un copil începe să aibă suflet,” mi-a spus el.

Doctorul James McMahon, care execută tot avorturi târzii, a spus într-un interviu pentru American Medical News: “După 20 de săptămâni, când pentru mine chiar este un copil, ... sunt în agonie după el. Pe de cealaltă parte, am o altă poziţie, despre care cred că este superioară în ierarhia întrebărilor şi aceasta este: “Al cui este copilul?” Iar eu cred că este al mamei.”

Observaţi aici că nu există niciun argument care să nege că aceşti copii sunt fiinţe umane în viaţă. În schimb ni se spune că aceşti copii nu merită protecţia legii. Această contradicţie a început de la procesul Roe vs. Wade. Pe de-o parte, conducerea Curţii Supreme declară că “Nu este nevoie ca noi să rezolvăm problema dificilă a momentului în care viaţa începe.” Dar de asemenea declară “Cuvântul persoană, aşa cum este folosit în cel de-al paisprezecelea amendament (al Constituţiei americane), nu-l include pe omul nenăscut.”

Aşadar, unii oameni nu trebuie consideraţi persoane. Dificultatea, desigur, este în a trage o linie clară şi a avea un argument clar pentru acea linie.

Florida încearcă să introducă o lege care să protejeze copiii născuţi în urma unei încercări eşuate de avort. La nivel federal există deja această lege numită Legea de Protecţie a Copiilor Născuţi Vii. În timpul unei înfăţişări din lună martie în legătură cu proiectul de lege din Florida, o susţinătoare a grupului Planned Parenthood (Alisa LaPolt Snow) a fost întrebată: “Dacă un copil se naşte pe masă ca rezultat al unui avort prost executat, ce ar dori Planned Parenthood să se întâmple cu acel copil care se luptă pentru viaţă?

Ea a răspuns: “Credem că orice decizie trebuie făcută de femeie, familia ei şi doctor.

În februarie 2012, Journal of Medical Ethics a publicat un articol scris de Alberto Giubilini şi Francesca Minerva intitulat “Avortul de după naştere: De ce ar trebui să trăiască bebeluşul?”. Autorii susţin că “statutul moral al unui copil este echivalent cu cel al unui fetus în sensul că ambilor le lipsesc acele proprietăţi care justifică atribuţia dreptului la viaţă al unui individ.”

Această afirmaţie nu este nouă. Controversatul etician Peter Singer a spus cu mult timp în urmă: “Locaţia unui copil înăuntrul sau în afara pântecelui nu înseamnă o diferenţă majoră - din punct de vedere moral” deci, pentru a fi totul foarte clar, există “doar două posibilităţi: să te opui avortului sau să îngădui pruncuciderea.”

În ultimul deceniu, legislaţia federală a încercat să pună frână pruncuciderii. Legea de protecţie a copiilor născuţi vii a fost introdusă în legalitate în 2002 iar Legea de interzicere a avortului după o naştere nereuşită va fi luată în considerare anul viitor.

Dar astfel de legi nu sunt suficiente pentru a rezolva tensiunea periculoasă creată de faptul că se permite uciderea copiilor la anumite nivele din dezvoltarea lor pentru motive care nu se aplică stagiilor mai târzii.

Traducător: Diana Lois