Arhim. Melchisedec Velnic
Hristos
a înviat!
Preacuvioşi părinţi
şi fraţi, iubiţi credincioşi,
Iată-ne, cu darul lui
Dumnezeu, la sfârşitul Săptămânii Luminate, după o petrecere frumoasă,
duhovnicească, deosebită, în bucuria Învierii Domnului nostru Iisus Hristos,
bucurie pe care trebuie să ştim să o păstrăm înlăuntrul nostru. Să nu o
întunecăm cu vreo ispită sau cu vreo neatenţie.
Spuneam aseară, la
sfârşitul Privegherii, că fiecare dintre noi, creştinii ortodocşi în mod
deosebit, trebuie să avem în minte trei lucruri aproape permanent: rugăciunea,
înfrânarea, aici intră şi paza minţii şi atenţia la toate cele câte sunt: şi la
băutură, şi la mâncare, adică la toate trebuie să ştim să păstrăm cumpătarea. Şi
al treilea lucru este pocăinţa noastră pentru întreaga lume, căci noi,
creştinii ortodocşi, săvârşim o pocăinţă, aşa cum Hristos a săvârşit pocăinţă
pentru întreaga lume şi datorită pocăinţei Lui ne-am învrednicit de bucuria Învierii
şi trăim în bucuria Învierii, pentru că de aceea a zis Părintele în cuvântul
său că trebuie să ştim să păstrăm şi să aducem bucuria celor din jurul nostru.
Să ştim să predăm
bucuria celorlalţi, să transmitem, mai bine spus, bucuria celor din jur. Acesta
este şi mesajul Apostolului care s-a citit astăzi. Dacă aţi fost cu luare
aminte, Apostolul cam în felul acesta s-a încheiat. În Capitolul 5 de la
Faptele Apostolilor, versetul 20 se spune că apostolii au fost închişi, precum
aţi auzit, iar îngerul Domnului a mers şi i-a scos din temniţă, fără să dezlege
ferecăturile uşilor de acolo şi i-a trimis în Templu ca să propovăduiască
Cuvântul lui Dumnezeu. Şi le-a zis Îngerul: „Staţi şi vestiţi cuvintele Vieţii
acesteia”, adică cuvintele acestei Evanghelii.
Nu cred că este
cineva din cei care mă ascultă să nu fi citit Evangheliile pentru că le avem la
îndemână. Prin anii 70 s-a dat la fiecare parohie câte două Sfintei Scripturi.
Atât s-a reuşit atunci în perioada aceea grea. Ce să facă o parohie de 500-600
de familii sau chiar mai mult cu două Sfinte Scripturi? Ei bine, astăzi le avem
la îndemână. Avem la îndemână cuvintele vieţii Domnului nostru Iisus Hristos. Să
ştim să le păstrăm înlăuntrul nostru şi să le transmitem mai departe.
Dragii mei, dacă
întorcându-vă acasă veţi lua Noul Testament şi veţi citi Capitolul 5 din
Faptele Apostolilor, mai departe, de la versetul 20, căci Apostolul s-a
încheiat astăzi la versetul 20, veţi vedea că îngerul le-a spus Apostolilor să
vestească cuvintele vieţii acesteia şi spune mai departe că dimineaţă s-au
întâlnit mai marii poporului iudeu şi au trimis la temniţă să-i aducă pe apostoli.
Când colo, toate erau aşa precum le rânduiseră: şi paza, şi lacătele pe uşi,
dar când au deschis uşile, apostolii nu erau nicăieri.
Stând ei acolo şi
mirându-se în sinea lor de cele ce s-a întâmplat, întrebându-se unde sunt
apostolii şi cine i-a scos, vine cineva şi le spune: „Ştiţi, cei pe care voi
voiţi acum să-i judecaţi iată sunt în Templu.” Ce făceau? Împlineau porunca de
la înger. Vesteau cuvintele Vieţii, vesteau Cuvântul lui Hristos, al
Evangheliei. Aceasta făceau ei. Propovăduiau Învierea, pentru că Învierea este
temelia credinţei, a vieţii noastre. Fără Înviere suntem nimic.
Ei bine, dacă Hristos
a înviat, precum spunem cu toţii zilele acestea, suntem nişte propovăduitori ai
Învierii lui Hristos, dar totodată şi a învierii noastre, căci şi noi, la
vremea potrivită vom învia şi nimeni să nu se îndoiască de lucrul acesta, căci,
iată, de 2000 de ani cuvintele acestei Vieţi sunt răspândite şi au crezut.
Hristos s-a arătat la atâţia şi mulţi au beneficiat de viaţa aceea veşnică,
frumoasă, de întâlnirea cu Hristos, de vederea feţei lui Dumnezeu.
Dacă veţi citi şi dacă
vom citi cu toţii, vom afla mai departe că în întrebarea conducătorilor
poporului iudeu despre ce s-a întâmplat, au aflat că sunt în Templu, au trimis
de i-au luat de acolo, nu cu gâlceavă, după cum spune Scriptura, pentru că se
temeau de popor, pentru că era învederată Învierea şi ei aveau cuvânt cu
puterea pe care o primiseră de la Hristos. Cuvântul lor era cuvânt cu putere
multă şi de aceea ei se temeau. I-au adus în faţa lor şi le-au spus să nu-l mai
propovăduiască pe Hristos. Atunci, unul dintre învăţaţii poporului iudeu pe
numele său Gamaliel, s-a ridicat şi a spus tuturor celor prezenţi: „Fraţilor,
dacă această învăţătură a lui Hristos este de la oameni, se va risipi, precum a
fost învăţătura lui Justus şi au mai fost înainte alţii care au venit, au
propovăduit, au adunat în jurul lor oameni, unul 300, altul 400, dar dacă învăţătura
lor a fost de la oameni, s-a risipit. Aşa şi această învăţătură, dacă este de
la oameni, se va risipi”. Şi spune el un cuvânt foarte înţelept, deosebit. De
la Dumnezeu a grăit: „Dar dacă această învăţătură este de la Dumnezeu şi
Hristos este de la Dumnezeu, şi toate câte a spus Hristos sunt de la Dumnezeu,
aveţi grijă ca nu cumva să vă aflaţi luptători împotriva lui Dumnezeu.”
Dar, fraţilor, să ne
întoarcem acum către noi. Fiecare dintre noi cunoaştem Învierea, cunoaştem
credinţa, cunoaştem Evanghelia. E cineva care nu ştie ce are de făcut în viaţa
lui? E cineva care nu ştie că trebuie să facă fapta cea bună? Că trebuie să
păzească cele trei lucruri pe care le-am amintit la început: rugăciunea,
înfrânarea şi pocăinţa? Pocăinţa să nu credeţi că este ceva obositor şi greu. O
pocăinţă este o vorbire cu Dumnezeu. Este o atenţie asupra minţii şi a inimii,
o părere de rău pentru trecut şi o trăire intensă a lui Hristos în mintea şi în
inima ta. Aceasta este pocăinţa.
Ei bine, toţi
cunoaştem că avem de făcut acestea, toţi ştim ce avem de făcut. Să facem,
dragii mei! Ştiţi de ce? Pentru ca nu cumva să fim în acel cuvânt pe care l-a spus
Gamaliel înţeleptul, care a fost dascăl al lui Saul cel din Tars, cu care şi-a
încheiat zicerea în faţa sinodalilor: „Să nu ne aflăm luptători împotriva lui
Dumnezeu”, adică eu trebuie să-mi descopăr talantul, eu trebuie să ştiu ce am
de făcut, vocaţia mea, căci fiecare dintre noi am fost chemaţi la o slujire,
fiecare dintre noi avem un talant. Avem o credinţă, avem o chemare: de tată, de
mamă, de copil, de dascăl, de profesor. Indiferent unde te-a chemat Dumnezeu,
acolo unde eşti, să faci voia Lui, ca nu cumva să te afli luptător împotriva
voinţei lui Dumnezeu.
Mie mi-a plăcut un
cuvânt deosebit pe care l-am amintit chiar în perioada aceasta a Postului Mare
şi se potriveşte şi acum, un cuvânt al Părintelui Sofronie Saharov, care a fost
ucenic al Sfântului Siluan Athonitul. Spune el: „Să fii acolo unde te vrea
Dumnezeu!”, adică dacă eşti acolo unde te vrea Dumnezeu, atunci nu te vei afla
niciodată luptător împotriva voii Lui. Acum e zi de Duminică şi Dumnezeu vrea
să fiu în Casa Lui şi nu în altă parte. Ştiţi dumneavoastră că sunt canoane,
legi, care spun creştinilor că cei care lipsesc mai mult de două duminici, două
săptămâni de la Biserică, aceia să se depărteze de Biserică, să se afurisească?
Este un cuvânt aspru, dar el spune pe drept. De ce? Pentru că în momentul în
care te-ai depărtat, pierzi comuniunea, pierzi legătura cu Hristos şi încet,
încet te răceşti şi această răceală se înlătură greu din sufletul tău. De
aceea, fraţilor, să ne străduim fiecare dintre noi să ne apropiem cât mai mult
de Domnul ca să putem spune şi noi cu Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”,
căci Toma s-a adeverit de multe ori a fi următor fidel şi în cele din urmă
Apostolul Toma a murit de moarte martirică, după ce a propovăduit Evanghelia în
ţinutul Indiilor de astăzi.
Să ne sârguim ca prin
cunoştinţă, prin credinţă, prin cunoaşterea şi apropierea de Dumnezeu, prin
rugăciune, printr-o viaţă cumpătată, dusă cu dreaptă socoteală şi măsură în
toate.
Nici unuia dintre noi
să nu-i fie ruşine să-l propovăduiască pe Hristos prin fapta sa, prin
cuminţenia sa, prin buna cuviinţă, prin dragostea pe care trebuie să o avem. Nu
a fi urâcios la suflet, nu să fii răutăcios, nu în felul acesta se comportă
creştinul adevărat. Creştinul cel bun se comportă cu multă dragoste, cu multă
bunăvoinţă faţă de aproapele.
Este un exemplu
foarte frumos în Pateric cu Avva şi ucenicul. Ucenicul era foarte sporit în
ascultare şi toţi cei din jur se mirau: „Iată ucenicul acestui părinte cât de
sporit este!” şi îl întreabă pe ucenic: „Cum de ai reuşit să sporeşti în
ascultare şi în cuminţenie şi în dragoste faţă de Dumnezeu?” Şi el spune: „El,
Avva m-a învăţat, dar nu prin cuvânt, ci prin faptă!” Şi le dă un exemplu: „Iată,
eu acum am să-i gătesc mâncare rea şi am să-i duc.”, ceea ce a şi făcut. A gătit
o mâncare, nu bună la gust şi îi duce: „Avva, ţi-am gătit o mâncare foarte
bună!”. A luat Avva, a mâncat şi a spus: „Foarte bună este!” fără să se mânie,
fără să schiţeze cumva vreun gest prin care să spună că mâncarea respectivă ar
fi fost rea. Peste câtva timp, ucenicul găteşte iarăşi şi găteşte o mâncare cu
de toate. Ucenicul o duce şi îi spune Avvei: „Avva, am greşit mâncarea aceasta,
nu este prea bună, dar am adu-o aici aşa”. Avva ia şi mănâncă, vede că este
foarte bună la gust şi îi spune: „Cred că este rea după cum spui tu”, adică „gustul
meu arată că este bună, dar dacă spui că este rea, spun şi eu că este rea.”
Nerăutatea lui l-a învăţat pe ucenic cuminţenia şi ascultarea. L-a învăţat pe
el să fie şi el la rându-i fără de răutate. Ei bine, fraţilor, dar ar spune
cineva: „Bine, bine, dar eu nu pot să aplic aşa ceva în viaţa mea.” Ba putem să
aplicăm şi în viaţa de familie, şi în societate, şi peste tot. Nerăutatea o
putem aplica. Nerăutatea nu trebuie să o alungăm din viaţa noastră, ci ea
trebuie să stăpânească casa sufletului nostru. Cine reuşeşte să dobândească
nerăutatea inimii, mare lucru dobândeşte şi poate să spună împreună cu Toma: „Domnul
meu şi Dumnezeul meu!”, căci acolo unde este răutate este şi ţinere de minte a
răului, este urâciune sufletească.
Facă Bunul Dumnezeu
ca ziua aceasta de astăzi, Duminica Tomii să ne fie nouă, tuturor o Duminică în
care să ne întărim în râvnă, în credinţă şi în dragoste faţă de Dumnezeu, faţă
de poruncile lui şi să nu uităm acel cuvânt de acolo: prin fapta noastră, prin
tot ce facem noi să nu ne aflăm niciodată împotriva voii lui Dumnezeu. Amin!
0 comments:
Trimiteți un comentariu