De Jill Stanek
Săptămâna trecută am scris pe
blog despre un articol din MS Magazine care deplânge situaţia
grea a tinerelor femei de culoare în privinţa avortului. Autoarea relatata povestea nepoatei ei
de 14 ani pentru a scoate în evidenţă problema unei adolescente pusă în faţa
unui avort clandestin. Dar MS Magazine sau autoarea nu şi-au pus deloc întrebarea
cum a putut o fetiţă să ajungă însărcinată.
Am folosit statisticile organizaţiei Planned Parenthood pentru a arăta că fetele, cu cât
sunt mai tinere, cu atât sunt mai expuse riscului de a deveni mame în urma unui
viol sau a incestului. Aici am vrut să ajung. Avortul maschează de fapt
violul unui copil.
Am primit un e-mail
impresionant de la Anna, care mi-a permis să postez numele şi povestea ei. Poza
alăturată o înfăţişează pe Anna la 13 ani, alături de fetiţa ei nou născută,
Josey. Iată aici povestea ei:
***
Când eram mică am
fost molestată timp de 8 ani de tatăl meu vitreg. Era un mincinos patentat care
putea prosti pe oricine, inclusiv pe mama mea. Nimeni nu ştia nimic. Îmi era teamă
să spun cuiva, mai ales că îmi spusese permanent că mi se poate întâmpla ceva rău
dacă află cineva, aşa că ajunsesem să cred acest lucru.
Prima dată când am rămas
însărcinată a fost la 12 ani. M-am speriat şi i-am spus. El m-a bătut şi
apoi m-a îndopat cu pastile, spunându-i mamei mele că am fost lovită de alţi
copii în timp ce mă jucam afară. Mi-a ucis copilul. Din tot ce mi s-a întâmplat,
acest lucru m-a marcat cel mai mult. Niciodată nu voi şti ce ar fi putut fi
copilul meu. Singura mea nădejde este că îl voi vedea în rai, şi că Iisus vă
avea grijă de copilaşul meu până atunci.
La 13 ani am rămas
din nou însărcinată. De data asta nu i-am mai spus nimic. Deşi eram însărcinată doar
de 2 luni, mama a observat că mi se transforma corpul şi m-a întrebat ce se întâmplă.
Îmi amintesc clar de acea dimineaţă. Era într-o sâmbătă când mama avea zi liberă
de la serviciu, iar tatăl meu vitreg, nu.
Într-un final mi-am
recăpătat curajul şi i-am povestit totul. În următorul moment, ne-a făcut
bagajele, mie, surorii mele şi fratelui meu, şi ne-a dus acasă la mătuşa noastră.
De acolo a sunat la poliţie.
Pe el l-au arestat
iar pe noi ne-au dus la spital pentru a ne face investigaţii, apoi am fost
interogaţi. În final el a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru
molestarea mea şi a surorii mele. Dacă nu ar fi ucis primul meu copil, sora mea
şi cu mine am fi scăpat de acest coşmar cu un an mai devreme. Aşa am aflat, că
de fapt avortul ascunde (protejează) pedofilii.
Am fost sfătuită de
terapeuţi, prieteni, profesori, familie şi chiar de străini, că ar fi probabil
cel mai bine dacă aş face un avort, dar nu am putut. Cu un an înainte aflasem
la ora de ştiinţe că un copil moşteneşte ADN-ul de la ambii părinţi, aceasta însemnând
că acest copil era jumătate al meu. De asemenea mi-am dat seama că din moment
ce corpul meu urma să-l poarte în următoarele luni, acest lucru îl făcea să fie
al meu şi nu al lui. Ştiam încă de la prima sarcină că el nu îşi dorea să nasc
copilul. Ştiam, de asemenea, că un avort era tocmai ce îşi dorea el. Iar în
felul acesta ar fi câştigat din nou. Nu mi-ar fi ucis doar inocenţa ci şi
fiica.
Ar fi fost mult mai
simplu să aleg avortul. Dacă l-aş fi făcut ar fi existat multe situaţii prin
care nu aş fi fost nevoită să trec. Cuvintele nu sunt de ajuns pentru a spune cât
de greu mi-a fost. Dar există lucruri în viaţă pentru care merită să lupţi, iar
fetiţa mea a fost unul dintre ele.
Nu sunt o persoană înaltă
(1,52 m, 43 kg). Nici la acea vârstă nu arătam înaltă. Datorită înălţimii şi vârstei
mele, am fost expusă unui risc major de a pierde sarcina. Am făcut primul
ecograf la 3 luni, când am avut ocazia să-i văd inimioara bătând, şi atunci
m-am îndrăgostit de ea. Tot atunci am hotărât că nu o voi da spre adopţie.
Următoarele luni au
fost grele. A fost greu să fac faţă privirilor şi comentariilor primite de la
oamenii din jurul meu. Mi-au mai rămas doar doi prieteni. Pe restul i-am
pierdut. Dar gândul că în curând voi avea acea fetiţă, m-a făcut să merg mai
departe. Am hotărât să-I pun numele Josey Ann, după numele unui personaj
dintr-o carte.
Într-o vineri, pe 28
iulie 1995, cu 6 săptămâni înainte de data stabilită a naşterii, am intrat în
travaliu. Am fost trimisă la spitalul de copii prematuri din Salt Lake City.
Mi-au dat nişte medicamente pentru calmarea durerilor, (apa nu mi se rupsese încă),
şi steroizi pentru a grăbi naşterea fiicei mele, pentru a-i da şanse mai mari
de supravieţuire. S-a născut în lunea următoare, pe 31 iulie. Cântărea 900 de g
şi lungimea de 20,32 cm.
Pentru că s-a născut
prematur şi avea nevoie de ajutor medical doctorii au ţinut-o la terapie
intensivă până la sfârşitul lui august. Nu pot exprima în cuvinte bucuria pe
care am simţit-o când am adus-o acasă, cu o zi înainte de a începe clasa a 7-a.
Încă mai aveam coşmaruri,
dar când mă trezeam şi îi vedeam zâmbetul, era ca o binecuvântare. Când auzeam în
jur comentarii şi vedeam în jur priviri ciudate, mă duceam acasă să-i aud gânguritul.
Ea a fost cu adevărat o lumină într-o perioadă întunecată din viaţa mea.
Stau şi mă gândesc
cum ar fi fost dacă aş fi avortat-o...
Mama mea a fost
extraordinară, a avut grijă de fiica mea pentru ca eu să pot să termin şcoala.
Am absolvit la profilul de istorie. Apoi am întâlnit un om minunat care ne iubeşte
pe amândouă, şi acum avem împreună patru copii.
În perioada în care o
aveam doar pe Josey, credeam în Dumnezeu, dar nu-l prea plăceam. Nu puteam să înţeleg
de ce un Dumnezeu iubitor a putut să permită să trec prin atâtea greutăţi. Am înţeles
abia la vârsta de 26 de ani când l-am găsit cu adevărat pe Hristos. O vecină
deosebită mi-a arătat că Dumnezeu mă iubeşte, ne iubeşte. Pentru că ne iubeşte,
el ne-a dat libera opţiune. Tatăl meu vitreg a abuzat de această libertate
atunci când s-a folosit de mine. În Epistola către romani a Sfântului Apostol
Pavel se spune: “Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea
şi peste toată nedreptatea oamenilor care ţin nedreptatea drept adevăr”. Şi
acum, dacă aş întoarce timpul înapoi, aş proceda la fel. Josey are acum 17 ani, şi este o tânără frumoasă,
atât în exterior cât şi în interior. Îi place să scrie, să deseneze şi să cânte.
Acum învăţa să cânte la chitară şi să patineze. S-a oferit voluntară la creşă
bisericii noastre. După absolvirea liceului plănuieşte să meargă la facultate
pentru a studia animaţia computerizată.
Ea este unul din
multele motive pentru care ştiu că avortul nu este un lucru bun.
Este o persoană şi a
fost o persoană încă din momentul concepţiei. Dacă făceam avort, lumea ar fi
pierdut o persoană deosebită. Mi se frânge inima pentru fiecare copil care este
ucis înainte de a avea şansa de a aduce bucurie în viaţa cuiva, aşa cum o face
fiica mea.
Uitându-mă la ea, nu îmi
amintesc de oroarea copilăriei mele, ci de iubirea lui Dumnezeu şi de frumuseţea
ce poate răsări din cenuşă. Mă adresez tuturor celor care trăiesc ce am trăit
eu. Puteţi să treceţi peste asta, iar copilul vă va aduce mai multă bucurie
decât vă puteţi imagina! Este greu, dar merită tot efortul.
Traducere: Alina Ţolea
Sursă: http://www.lifesitenews.com
0 comments:
Trimiteți un comentariu