Duminica Slăbănogului de la Vitezda

APOSTOLUL

Fapte 9, 32-42;

În zilele acelea, Petru, trecând pe la toţi, a coborât şi la sfinţii care locuiau în Lida. Şi acolo a găsit pe un om, anume Enea, care de opt ani zăcea în pat, fiindcă era paralitic. Şi Petru i-a zis: Enea, te vindecă Iisus Hristos. Ridică-te şi strânge-ţi patul. Şi îndată s-a ridicat. Şi l-au văzut toţi cei ce locuiau în Lida şi în Saron, care s-au şi întors la Domnul. Iar în Iope era o uceniţă, cu numele Tavita, care, tâlcuindu-se, se zice Căprioară. Aceasta era plină de fapte bune şi de milosteniile pe care le făcea. Şi în zilele acelea ea s-a îmbolnăvit şi a murit. Şi, scăldând-o, au pus-o în camera de sus. Şi, fiind aproape Lida de Iope, ucenicii, auzind că Petru este în Lida, au trimis pe doi bărbaţi la el, rugându-l: Nu pregeta să vii până la noi. Şi Petru, sculându-se, a venit cu ei. Când a sosit, l-au dus în camera de sus şi l-au înconjurat toate văduvele, plângând şi arătând cămăşile şi hainele câte le făcea Căprioara, pe când era cu ele. Şi Petru, scoţând afară pe toţi, a îngenunchiat şi s-a rugat şi, întorcându-se către trup, a zis: Tavita, scoală-te! Iar ea şi-a deschis ochii şi, văzând pe Petru, a şezut. Şi, dându-i mâna, Petru a ridicat-o şi, chemând pe sfinţi şi pe văduve, le-a dat-o vie. Şi s-a făcut cunoscută aceasta în întreaga Iope şi mulţi au crezut în Domnul.

*

EVANGHELIA

Ioan 5, 1-15;

În vremea aceea, fiind sărbătoare, s-a suit Iisus în Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda şi care avea cinci pridvoare. În aceste pridvoare zăceau mulţime multă de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei, căci un înger al Domnului se pogora din când în când în scăldătoare şi tulbura apa; şi cel care intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos, orice de ce boală era cuprins. Atunci era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Pe acesta, văzându-l zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, l-a întrebat Iisus: voieşti să te faci sănătos? Răspuns-a Lui Bolnavul: Doamne, nu am pe nimeni ca să mă bage în scăldătoare, când se tulbură apa; aşa că până când merg eu, altul se pogoară înaintea mea. Iisus a zis către el: scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi în clipa aceea s-a făcut omul sănătos şi şi-a luat patul său şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: este zi de sâmbătă şi nu-ţi este iertat să iei patul. El le-a răspuns: Cel care m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: ia-ţi patul tău şi umblă. Ei l-au întrebat: cine este omul care ţi-a zis: ia-ţi patul tău şi umblă? Dar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceea Iisus l-a găsit în templu şi i-a zis: iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple şi mai rău. Atunci omul s-a dus şi a spus iudeilor că Iisus este cel care l-a făcut pe el sănătos.

*

Sf. Ioan Gură de Aur:

Când vezi cu cât de multă umilinţă vorbeşte el către Hristos, deşi nu-L cunoştea şi-L socotea un simplu om, poţi chiar de aici să deduci însuşirea cea bună a vieţii lui de mai înainte. Când Hristos a zis către dânsul: „Voieşti să fii sănătos?”, el n-a răspuns, precum cineva ar putea presupune: „Tu vezi că eu de un timp aşa de îndelungat zac de slăbănogie, şi mă mai întrebi, dacă eu voiesc să fiu sănătos? Ai venit poate ca să-ţi baţi joc de nenorocirea mea?”. El nu numai că n-a vorbit şi nici n-a cugetat nimic de felul acesta, ci a răspuns cu toată blândeţea şi umilinţa: „Aşa, Doamne, voiesc să fiu sănătos”.

Dacă el, după treizeci şi opt de ani, a fost aşa de blând şi cumpătat, când puterile trupului şi tăria duhului îi erau zdruncinate de boala cea îndelungată, poţi judeca dintru acestea ce caracter blând şi bun a trebuit să aibă el la începutul bolii sale şi înainte.

Ştiţi cu toţii că bolnavii, la începutul suferinţei, nu sunt aşa de cârtitori ca atunci când boala durează un timp îndelungat, când se fac îndărătnici şi adeseori nesuferiţi.

Dar cine, după aşa de mulţi ani de boală, răspunde încă cu aşa de multă blândeţe şi răbdare, învederat este că şi mai înainte de patima sa a răbdat cu plăcere şi cu supunere lui Dumnezeu.

Aceasta trebuie să o socotim cu mintea noastră şi să urmăm răbdarea acestui rob asemenea nouă. Ologirea trupului său trebuie să dea o nouă putere sufletului nostru. Nimeni nu este atât de neputincios şi atât de bolnav, încât, socotind patimile cele înfricoşate ale slăbănogului nostru, să nu sufere cu bărbăţie şi cu curaj toate nenorocirile, până şi pe cele mai grele. Nu numai vindecarea slăbănogului, dar chiar şi boala sa ne aduce un mare folos.

Vindecarea lui îndeamnă pe toţi cei ce aud de ea a proslăvi pe Domnul; iar boala şi neputinţa lui ne întăreşte şi pe noi în răbdare şi ne îndeamnă la aceeaşi râvnă.

Totodată este ca o dovadă a îndurării lui Dumnezeu, că El l-a lăsat să cadă într-o asemenea boală, şi a lăsat ca ea să dureze timp îndelungat, din multa grijă pentru mântuirea acelui om.

Precum aurarul aruncă aurul în topitorie şi-l lasă a se încerca şi curaţi prin foc, tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele oamenilor a fi încercate de nenorocire, până ce se curăţă şi se lămuresc, şi din această încercare trag mult folos.

De aceea, o astfel de cercetare a lui Dumnezeu este o mare binefacere pentru suflet. Citește mai mult...

*

Sf. Nicolae Velimirovici:

Binecuvântat este omul care, cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu, îndură toată suferinţa din viaţa aceasta. Pentru el, fiecare zi se întinde până la măsura unei luni în ceruri şi până la un an pentru necredinciosul care se veseleşte fără să aibă suferinţă ori suferă fără să aibă răbdare şi nădejde în Dumnezeu. Binecuvântat este omul care nu cleveteşte când se află în suferinţă, ci cercetează pricinele suferinţei cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu. Unde va găsi pricinele suferinţei sale, cel care se află în suferinţă? Le va găsi în sine, sau în părinţi sau în cei din preajma lui – aici va afla pricinele suferinţei cel care este în suferinţă. Împăratul David a suferit pentru păcatele sale; Ieroboam a suferit pentru păcatele tatălui său, împăratul Solomon; proorocii au suferit pentru păcatele celor din preajma lor.

Dacă cel ce se află în suferinţă ar căuta mai departe şi mai adânc pricinele suferinţei sale, unde le-ar găsi? El le va găsi în necredinţa cea dintâi a omului faţă de Dumnezeu sau în duhul răului celui întunecat şi rău, într-un întuneric otrăvit fără zi, sau în iubirea lui Dumnezeu şi tânduiala lui Dumnezeu, cea tămăduitoare – aici va găsi pricinele suferinţei sale, cel care se află în suferinţă. Adam şi Eva au suferit pentru lipsa lor de credinţă faţă de Dumnezeu; dreptul Iov a suferit din pricina duhului celui rău întunecat şi pizmaş; şi bărbatul născut orb, ai cărui ochi au fost deschişi de Domnul Cel milostiv, a suferit spre slava lui Dumnezeu şi răsplata sa veşnică.

Pentru omul cu dreaptă judecată, este întotdeauna firesc să caute pricinele suferinţei sale mai întâi în sine, iar pentru cel nebun să osândească mereu pe alţii. Omul cu dreaptă judecată îşi aminteşte toate păcatele sale din copilărie până în prezent; el şi le aminteşte cu frică de Dumnezeu şi se aşteaptă să sufere pentru păcatele sale; şi astfel, când cade asupra lui suferinţa, care vine fie prin prietenii sau prin duşmanii săi, de la oameni sau de la duhurile rele, fie mai curând fie mai târziu, el cunoaşte de îndată pricinele suferinţei sale, fiindcă el îşi cunoaşte şi îşi aminteşte păcatele pe care le-a făcut. Cu toate acestea, omul cel nebun uită, şi îşi uită toate nedreptăţile sale; aşadar, atunci când cade asupra lui suferinţa, el se zvărcoleşte în chinuire mare şi se întreabă cu uimire de ce îl doare capul, de ce trebuie să-şi piardă toţi banii sau de ce trebuie să-i moară copiii. Şi, în nebunia şi mânia sa, el va arăta cu degetul spre fiecare fiinţă de pe pământ şi din cer, ca fiind responsabilă pentru suferinţa sa, înainte de a arăta cu degetul spre sine – singurul responsabil pentru suferinţa sa în chip adevărat.

*

Sf. Teofan Zăvorâtul:

Singur faptul că păcatul aduce după sine întuneric sufletesc şi urât are o înrâurire nesănătoasă asupra sângelui, care este temeiul sănătăţii trupeşti; dar dacă stai să te gândeşti că el ne desparte de Dumnezeu, Care este Izvorul vieţii, şi îl pune pe om în potrivnicie faţă de toate legile care lucrează atât în el, cât şi în natură, te vei minuna cum de rămâne viu păcătosul după ce a păcătuit. Pricina este numai mila lui Dumnezeu, care aşteaptă pocăinţa şi întoarcerea lui. Prin urmare, bolnavul este datro, mai înainte de orice, să se grăbească a se curaţi de păcat şi să se împace în conştiinţa sa cu Dumnezeu. Acest lucru netezeşte şi drumul lucrării binefăcătoare a medicamentelor. Am auzit că era un doctor de seamă care nu se apuca de tratament până ce bolnavul nu se spovedea şi nu se împărtăşea cu Sfintele Taine; şi cu cât era mai anevoie de vindecat boala, cu atât cerea mai stăruitor acest lucru. Citește mai mult...

*

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae:

Existenţa omului este nespus de complexă. E imposibil de separat între trup şi suflet a­tâ­ta timp cât omul trăieşte, deci între lucrarea harului a­su­pra trupului şi asupra sufletului, A­supra sufletului lucrează în­să, întărindu-l şi curăţindu-l de pă­cate şi liniştindu-i prin a­ceas­ta conştiinţa, ceea ce are un e­fect întăritor şi asupra tru­pu­lui, ca să-l facă un instrument al lucrării bune a sufletului şi ca să întărească şi sufletul.

De aceea în rugăciunile Tai­nei se cer împreună: tămă­du­i­rea trupului, iertarea de păcate şi curăţirea sufletului de pă­ca­te. Sălăşluirea Duhului are mai ales scopul curăţirii de pă­ca­te şi al tămăduirii de patimi şi al ridicării omului la o viaţă de sfinţenie, de slujire curată a lui Dumnezeu. Întrucât pă­ca­tul este o boală a sufletului mai a­les când s-a îndesit în patimi, şi ca atare e şi o cauză a bolii tru­pului, Maslul este socotit a­tât ca o tămăduire a trupului, cât şi a sufletului, şi Dumnezeu e numit „Doctorul sufletelor şi al trupurilor“. El e socotit necesar şi pentru vindecarea pati­mi­­lor, întrucât, chiar dacă pă­ca­tele care au provenit din ele, sau le-au produs pe ele, au fost măr­turisite, ele nu se pot tă­mă­dui aşa de uşor şi e imposibil ca să nu ţâşnească din ele fapte pă­cătoase aproape continuu.

Insistenţa cu care se cere, cu mult mai mult decât în Taina Po­căinţei, tămăduirea bolna­vu­lui de patimile sufleteşti o­da­tă cu tămăduirea trupului ne dă să înţelegem că mai ales la a­ceste rădăcini ale păcatelor se re­feră Taina Maslului, căci la a­­ceastă fază progresată a slă­bi­ciunilor păcătoase ale omului, provenită din nesocotirea Tai­­nei Pocăinţei şi a con­lu­cră­rii sale cu harul Botezului şi alMi­rungerii, se reduce de fapt pă­cătoşenia. Spovedania ante­ri­­oară Maslului a adus bolna­vu­lui iertare de păcatele măr­tu­risite, dar el n-a avut timp să to­pească, prin conlucrare cu ha­rul redobândit, slăbiciunile pă­­cătoase, hrănite printr-o o­biş­nuinţă îndelungată cu pă­ca­tul, slăbiciuni care explică a­de­se­­ori şi boala trupului. Sau, poa­te, bolnavul n-a putut descrie în mod corespunzător a­ces­te slăbiciuni, care se pierd a­deseori în ceaţa indefinitului. Citește mai mult...