Cristina: "Am facut 'marele pas' cu prietenul meu"

Fotograf: Monica Drăgan

Mă întorsesem în Biserică de un an. În clasa a 12-a m-am spovedit iarăşi, după 3 ani în care m-am revoltat "împotriva" lui Dumnezeu, până am ajuns la o profundă depresie şi anxietate de care am început să mă vindec abia în clasa a 12-a. Dar vrăjmaşul, nedorind să mă scape din ghiarele sale, mi-a pus multe şi dureroase beţe în roate în acel an şi abia am scăpat cu viaţa la propriu, când am ajuns la facultate şi am schimbat mediul. Însă, în suflet mi-au rămas anumite resentimente faţă de "vrăjmaşii văzuţi" (oameni pe care acum îi compătimesc pentru că îmi dau seama că au fost doar instrumente în mâna celui rău) şi inclusiv faţă de Bunul Dumnezeu, pe care Îl învinuiam în ascuns, şi încă pe fata uneori, pentru că mi-a dat să cunosc atâta suferinţă - pentru care acum sincer vă mărturisesc că nu ştiu cum să-I mulţumesc...

Şi pentru că în sufletul meu era o presiune foarte mare, dar şi din cauză că am fost o "cutezătoare" în viaţa mea, în general, am făcut "marele pas" cu prietenul meu - pe care nu-l cunoşteam de foarte mult timp, şi pe care îl iubeam mai mult ca pe un prieten - poate de aceea am simţit şi o mare vină, pentru că în perioada următoare am simţit că mi-am făcut un mare rău nu doar mie, ci şi unei alte persoane... Paradoxul a fost, poate că, mai puţin m-am simţit eu folosită (de obicei fetele se simt astfel), cât am avut conştiinţa foarte încărcată că am făcut cel mai mare rău pe care aş fi fost în stare să-l fac unei persoane.

Şi aceasta pentru că gravitatea consecinţelor acestui păcat (aproape la fel de mare cu cel al uciderii, sau al sinuciderii chiar) este o realitate şi asta o cunosc toţi cei care au avut curajul să recunoască această stare de lucruri şi s-au întors, mai apoi, prin pocăinţă.

Vreau să vă povestesc câteva experienţe sau mici revelaţii care mi-au schimbat pentru totdeauna viaţa, nemaifiind în stare să mă mint nici dacă ţineam neapărat.

În dimineaţa în care a plecat prietenul meu şi am rămas singură, am privit la icoana Mântuitorului, şi am căzut în genunchi aproape trasă de o putere din mine şi de chemarea lui Dumnezeu, de vocea Lui din conştiinţa mea care era mai vie ca niciodată. Am început atunci să plâng cu isterie, pentru că până în acel moment eu ignorasem (voit, deşi ştiam "în teorie") faptul că ceea ce voi face este păcat - iar acum simţeam o mare durere pentru că a trebuit să cad, ca să simt şi să înţeleg că este adevărat.

Şi cel mai mult mă durea pentru că atunci am conştientizat că L-am rănit cel mai mult pe Dumnezeu, prin neascultare şi dorindu-mi să mă răzbun astfel pe El pentru că m-a lăsat să sufăr un an de zile... "Trezirea" a avut loc şi atunci când mi-am dat seama că nu m-am răzbunat deloc pe El, ci toată răzbunarea s-a răsfrânt în cele din urmă numai asupra mea... pentru că mi-am dorit acest lucru, iar acum că l-am săvârşit, urma să-l trăiesc până la capăt, cu toate consecinţele şi pentru toată viaţa.

Intensitatea adevărului din aceste descoperiri a crescut atunci când, înainte să am eu intenţia să-I cer iertare pentru grozăvia pe care mi-am dat seama că am făcut-o, Domnul mi-a arătat că El deja m-a iertat - odată pentru totdeauna!!! - atunci când a murit pe Cruce pentru mine, şi pentru toţi oamenii.

Asta a fost cel mai dureros pentru mine, când am aflat infinita milă a lui Dumnezeu, faţă de infinita răutate şi nebunie a noastră. Mai urma numai să-mi port şi eu crucea, şi să-mi duc canonul pe care ştiam că o să-l primesc ca tratament pentru diminuarea efectelor raului. În acel moment, în care nu mi s-a descoperit numai, ci Însuşi glasul Domnului mi-a spus toate acestea - în conştiinţa mea, străpunsă de puterea Adevărului - am conştientizat prezenţa unei puteri satanice - Satana însuşi, îndrăznesc să cred şi să mărturisesc - pe care l-am auzit (nu cu urechile trupeşti, vă daţi seama) râzând, cu o satisfacţie demonică, de căderea mea! Şi atunci mi-am dat seama că mă biruise şi ca satisfacţia infinită a lui, în acel moment, era că m-a putut îndepărta pentru o bună perioadă de timp, de Sfântul Trup şi Sânge al Domnului - pe care recunosc că înainte de a cădea în acest păcat, nu L-am preţuit atunci când mă împărtăşeam de El.

Bineînţeles, a urmat că am ajuns iarăşi la scaunul spovedaniei, am primit canon, şi am suportat tot ce-a urmat - "plata" păcatului, cu vârf şi îndesat... Şi prin asta nu mă refer că mi s-a întâmplat cine ştie ce - vreo pedeapsă, cum s-ar aştepta credincioşii "populari" - dar realitatea a ceea ce trăiam a fost atât de dureroasă, încât nu mai era nevoie să "plătesc" prin vreun necaz.

Acum mă împărtăşesc din nou, şi mă vindec cu fiecare părticică din Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului, a Cărui putere mi-a redat şi schimbat viaţa. Un prieten bun mi-a spus că, după roadele consecinţelor faptelor noastre, se va dovedi dacă fapta aceea a fost spre folosul nostru. Bineînţeles, că dacă ar fi să mai iau odată o asemenea decizie, nu aş repeta greşeala pentru care mi-am spart capul, la propriu, de câte ori mi l-am dat de pereţi. Dar, vă mărturisesc că, pentru ceea ce am cunoscut şi ştiu acum - cu preţul a ceea ce am trăit, adică iadul - mă bucur că Dumnezeu m-a făcut să-L cunosc mai mult, şi mi-a devenit mai apropiat, abia după ce am "muşcat" din iad... cu poftă şi nebunia cu care şi Eva a muşcat, în neştiinţa ei, din fructul oprit. Sper să nu smintesc pe nimeni, dar uneori mă "bucur" pentru că am căzut, deoarece, dintre consecinţe, una a fost şi cunoaşterea lui Dumnezeu prin Bunătatea şi Mila Lui nemăsurate, dăruite în aceste condiţii.

Iar în prezent, celor care m-ar putea compătimi, şi nu numai, le pot mărturisi cu mâna pe inimă, că acum am ajuns să mă pot bucura mult mai mult şi mai în adevăr, decât m-aş putea întrista, pentru că bucuria iertării primite de la domnul este mai puternică şi infinit mai mare decât tristeţea şi deznădejdea cunoscute prin păcat!

Tuturor care au trecut prin cele ce am trăit eu, băieţi şi fete, le mulţumesc pentru onestitatea de a privi lucrurile în faţă, şi pentru curajul de a cere iertare Domnului, şi de a se întoarce, prin pocăinţă, la Iubirea Lui necondiţionată! Poate, cu adevărat, cum spunea cineva, "s-ar părea că lui Dumnezeu îi plac mult oamenii ăştia păcătoşi, dar păcătoşi, nu aşa! Cu căldiceii nu se prea împacă..." Asta nu înseamnă, nicicum, să fiţi păcătoşi ca să simţiţi Iubirea Domnului.

Vă doresc tuturor să aveţi şansa vieţii la propriu, de a sta în faţa duhovnicului, de a auzi glasul plin de Nemăsurata Milă a Domnului, şi de a plânge în faţa acestei blândeţi nemăsurate şi de neînchipuit şi a iubirii sale (şi a paradoxului de a fi primiţi cu Iubire pentru păcatele de moarte), care vă va face să vă stea mintea-n loc la propriu, şi vă va câştiga inimile, oricât de multe păcate aţi fi făcut. Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi!

Rugaţi-vă şi pt mine, păcătoasa - Cristiana, 21 de ani!

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa! Amin!

Sursă: Ortodoxia Tinerilor