Arhim. Epifanie Theodoropulos
Aş vrea să vă relatez
un episod din viaţa Sfântului Amvrósie, episcopul Milanului, un remarcabil
părinte al Bisericii. El este, bineînţeles, din Apus, dar este şi al nostru,
pentru că este sfânt, vieţuind înainte de Schismă. Romano-catolicii îl au şi
ei. Sfântul acesta a trăit în secolul al IV-lea, fiind comandant militar. Când a
murit episcopul Milanului, poporul s’a adunat pentru alegerea succesorului.
Episcopii erau dezbinaţi între ei, unii îl voiau pe X, alţii pe Y. Au apărut
tulburări în cetate din pricină că nu se ştia cine va fi urmaşul la scaunul
episcopal al Milanului. În aceste condiţii, i s’a adus la cunoştinţă situaţia
creată lui Amvrósie, conducătorul militar al Milanului, cerându-i-se să
restabilească ordinea. Amvrósie nu fusese încă botezat, fiind doar catehumen –
însă toată lumea, întreaga cetate îl admira, îl iubea şi îl preţuia, pentru că
era un om de o rară virtute: drept, îngăduitor, cu multă dragoste faţă de oameni.
Conducea într’un mod ireproşabil, fapt pentru care a reuşit să câştige o mare
preţuire din partea poporului.
Când a ajuns la locul
în care erau adunaţi Creştinii, s’a început să se strige, mai întâi de către un
mic grup de oameni, iar apoi de către întreaga mulţime: „Îl vrem episcop pe
Amvrósie!” Atât de mare a fost presiunea poporului, încât episcopii s’au supus
acestei cereri şi au hotărât să-l aleagă episcop pe catehumen – ceea ce s’a şi
înfăptuit.
Bineînţeles, mai
întâi l-au botezat, a urmat apoi hirotonia lui ca diacon, preot şi mai apoi ca
episcop. A preluat astfel episcopia Milanului, pe care a păstorit-o cu dragoste
de Dumnezeu.
Voiam să amintesc un
episod din viaţa Sfântului Amvrósie. Vă citez, aşadar, un fragment din viaţa
lui, menţionat de istoricul bisericesc Theodorit.
În oraşul Thessalonic a avut
loc la un moment dat o răzmeriţă, fiind ucişi câţiva conducători ai oraşului.
Împărat la acea vreme era Theodosie, despre care trebuie spus că era un om credincios.
Însă şi astfel de oameni pot fi câteodată prinşi în acţiuni brutale şi
criminale, clipe la care diavolul îşi aduce şi el contribuţia sa. Împăratul
Theodosie s’a mâniat grozav când a aflat de uciderea conducătorilor săi. Nu a
încercat să-şi domolească în nici un fel, prin frâul raţiunii, imboldul dat de
mânie, ne spune istoricul Theodorit.
Şi-a dat frâu liber
urii, hotărând în această stare pedeapsa pe care urma s’o aplice. Şi iată,
mânia nebunească ce pusese stăpânire pe sufletul împăratului a hotărât în chip
nedrept ca toţi locuitorii oraşului să moară de sabie, cei nevinovaţi împreună
cu cei vinovaţi.
Când, după puţină
vreme, împăratul a vizitat Milanul şi a dorit după obicei să intre în sfânta
biserică, episcopul Milanului, Amvrósie, care aflase între timp de nenorocirea
şi suferinţa petrecută la Thessalonic, l-a întâmpinat în afara bisericii şi l-a
oprit să intre într’însa cu următoarele cuvinte:
„Împărate, după cum se vede,
nu simţi răul uriaş pe care l-ai săvârşit. Nici măcar după trecerea mâniei nu
ai înţeles crima pe care ai înfăptuit-o. Se pare că puterea stăpânirii tale te
orbeşte într’atât încât nu mai ai conştiinţa păcatului. Trebuie să ştii însă că
firea omenească este muritoare şi schimbătoare, şi că strămoşul nostru al
tuturora este pământul; din el am fost zidiţi şi în el ne vom întoarce,
întrucât trupul va fi dat pământului. Să nu nesocoteşti, aşadar, slăbiciunea
trupului, orbit fiind de strălucirea mantiei împărăteşti care acoperă acest
trup muritor.
O, împărate, ele nu sânt decât principii ale aceleaşi naturi,
având aceeaşi slujire! Oamenii din jurul tău
sânt apropiaţii tăi, asemenea ţie slujitori ai Domnului, pe care-i cârmuieşti
şi cărora le eşti împărat. Unul este Stăpânul şi Împăratul tuturor, Cel ce a
făcut cosmosul. Cu ce ochi te poţi uita, dar, la biserica Stăpânului şi
Domnului nostru obştesc?
Cu ce picioare, dar,
vei călca lespezile ei sfinte? Cum vei putea primi cu mâini pe care încă se mai
află sângele omorurilor nedrepte Preasfântul Trup al Stăpânului? Cum vei
apropia de gura ta Cinstitul Sânge, după ce ai vărsat atât de mult sânge în
chip samavolnic, din pricina mâniei? Pleacă de aici şi să nu îndrăzneşti să
adaogi la întâia fărădelege o a doua. Îţi este de ajuns o crimă. Nu te porni
s’o faci şi pe a doua, cu nevrednicie intrând în Biserică!”
Ştiţi ce fel de
împăraţi erau în acea vreme? Nu erau conducători după Constituţie, ci monarhi
absoluţi. Admiraţi, aşadar, îndrăzneala episcopului!
Şi Sfântul a urmat:
„Să te supui acestei epitimii (canon de pocăinţă) a mea, pe care Dumnezeu,
Stăpânul tuturor, o încuviinţează din ceruri! Pedeapsa aceasta ce ţi-o impun
este terapeutică, pentru sănătatea ta sufletească. Te vei tămădui dacă primeşti
această pedeapsă rânduită de mine. Te vei curăţa de păcatul tău.”
Împăratul s’a supus
acestor cuvinte. Fusese educat în duhul legii dumnezeieşti. Ştia bine care erau
drepturile împăraţilor şi cele ale episcopilor. Ştia că episcopul avea dreptul
să-l oprească a intra în biserică. Împăratul s’a întors la palat, cu lacrimi şi
suspine. După trecerea a opt luni, răstimp în care i s’a interzis intrarea în
biserică, a sosit praznicul Naşterii Mântuitorului. Împăratul a rămas închis în
palat, jelindu-se şi plângând.
În ce ne priveşte pe noi, atunci când duhovnicul
ne impune o mică pedeapsă, reacţionăm adesea egoist, zicând: „N’o să mai calc
pe la acest părinte! Este prea aspru, m’a pus să ţin post şi mi-a spus să nu mă
împărtăşesc atâtea zile! Sau mi-a zis să fac cutare lucru!”
Împăratul din vremea
aceea, Theodosie, s’a supus însă fără crâcnire pedepsei episcopului. A rămas
închis în palat vreme de opt luni, neîndrăznind să mai calce în Biserică. Să
ţinem cont că în cazul de faţă este vorba de însuşi împăratul.
Întâlnesc deseori la
spovedanie oameni care îmi spun: „Părinte, sânt mulţi ani de când nu m’am mai
spovedit.” „Câţi, copilul meu?” „20,” zice unul, „30,” răspunde altul. „Ştiţi,”
mi-a spus careva, „odată m’am dus la un părinte şi mi-a dat un canon aspru,
apoi nu m’am mai dus la el.” I s’a rânduit un canon aspru, şi el a crezut că,
nemaiparticipând la Sfintele Taine ale Bisericii, se va răzbuna pe părinte sau
pe Sfânta Euharistie sau pe Spovedanie.
Când nobilul Rufin,
un prieten apropiat şi sfetnic, l-a văzut pe împărat că suspină şi varsă
lacrimi, l-a întrebat care sânt pricinile acestei supărări. La această
întrebare, împăratul a suspinat şi a plâns cu şi mai multă putere, spunându-i:
„Ah, Rufin, ţi-e uşor să vorbeşti pentru că nu simţi greutatea şi obida mea.
Suspin însă şi mă vaiet, pentru că mă gândesc la nenorocirea mea. Sfântul naos,
iată, este deschis până şi robilor şi cerşetorilor; toţi pot intra în el fără
teamă, pentru a cere milostivirea Domnului lor. Mie, însă, nu doar naosul îmi
este de neatins, ci chiar şi cerul mi-a fost închis! Căci îmi vin în minte
cuvintele Domnului, care a spus Apostolilor: Oricâte veţi lega pre pământ, vor
fi legate în cer. /Mat. 18:18/ Cât timp, aşadar, m’a legat episcopul, cred cu
tărie că sânt legat şi la Dumnezeu, iar cerul este închis pentru mine.”
Atunci, Rufin i-a
spus: „Mă voi grăbi, dacă vrei, să-l înduplec cu rugăminţi pe episcop să
dezlege canonul ce ţi l-a dat. Să-ţi îngăduie, dar, să intri în Biserică pentru
a prăznui Naşterea Domnului, la care, după cum spui, atât cerşetorii cât şi
robii iau parte.”
Împăratul i-a
răspuns: „Nu poate fi înduplecat. Ştiu că hotărârea episcopului Amvrósie
împotriva mea este dreaptă. Nici nu poate fi vorba ca acesta să încalce legea
lui Dumnezeu, din sfială sau teamă de stăpânirea împărătească.”
Întrucât Rufinos a
tot stăruit să meargă ca să-l înduplece pe arhiereu, în cele din urmă împăratul
i-a îngăduit s’o facă cât mai iute. A fost chiar convins că intervenţia lui
Rufinos va avea sorţi de izbândă şi-l va îndupleca pe Amvrósie să-i ridice până
la urmă pedeapsa.
Împăratul, aşadar,
s’a înveştmântat, a ieşit din palat şi s’a îndreptat spre biserică. Când Rufin a ajuns la
biserică, Amvrósie, care nu intrase încă să liturghisească, l-a văzut şi i-a
zis: „Te întreci în neruşinare cu câinii! Deşi porţi şi tu răspundere pentru
fărădelegea împăratului, pentru că ai fost printre cei ce l-au sfătuit să o
săvârşească, nici nu roşeşti, nici nu ţi-e frică, chiar dacă te-ai întors cu
atâta turbare împotriva chipului dumnezeiesc, împotriva oamenilor pe care i-aţi
omorât – împăratul, împreună cu tine şi cu alţii.”
Rufinos l-a rugat cu
mare stăruinţă pe Amvrósie să cedeze şi să nu mai fie atât de intransigent,
întrucât împăratul putea sosi din clipă în clipă la biserică. Atunci marele
Amvrósie, cuprins fiind de râvnă dumnezeiască, i-a spus: „Rufin, îţi spun încă
de pe acum că-l voi împiedica să păşească în biserică. Dacă pofteşte să
preschimbe stăpânirea sa în tiranie şi să nesocotească legile dumnezeieşti,
atunci voi suferi de bunăvoie moartea.”
Rufinos, auzind aşa
ceva, s’a înspăimântat. Se gândea în sinea sa: „Acum ce va fi, când va sosi
împăratul?” S’a grăbit să trimită de îndată un sol la împărat, ca să-l înştiinţeze
că Amvrósie rămâne neclintit în hotărârea de a nu-i îngădui intrarea în
biserică, chiar cu riscul de a pătimi moartea. Împăratul, primind vestea pe
drum, pe când se afla în mijlocul pieţii, a răspuns: „Acum nu mai are
însemnătate; de vreme ce m’am pornit la drum, mă voi supune dojenilor
episcopului. Mă voi smeri încă o dată!” Când a ajuns în apropierea bisericii, nu
a intrat în naos, ci într’o clădire pentru vizitatori – la secretariatul bisericii,
am spune astăzi. Aici se afla însuşi arhiereul. Văzândul, împăratul l-a rugat
fierbinte să-l dezlege. Ierarhul a socotit însă tiranică sosirea împăratului în
acel loc, spunându-i că în felul acesta se împotriveşte lui Dumnezeu şi încalcă
legile Lui.
Împăratul i-a
răspuns: „Nu mă port cu necuviinţă faţă de legile pe care Dumnezeu şi Biserica
le-a rânduit. Nici nu doresc să intru în dumnezeiescul lăcaş călcând legea,
însă cer de la tine să mă dezlegi şi să cugeţi la iubirea de oameni a
Stăpânului tuturor. Să nu-mi închizi uşa pe care Domnul o deschide tuturor celor
ce se pocăiesc. Doar atât te rog, să-mi deschizi uşa. De unul singur nu
îndrăznesc să intru în biserică!” Gândiţi-vă de ce smerenie a dat dovadă
împăratul!
Sfântul Amvrósie a
replicat: „Care este pocăinţa pentru marea fărădelege pe care ai făcut-o? Cu ce
leacuri ai tămăduit rănile greu de vindecat? Unde este pocăinţa ta, în ce
constă ea şi care este lucrarea ei?”
Împăratul a răspuns:
„Al tău este a arăta chipul pocăinţei şi a da leacuri de vindecare, iar al meu
este a primi ceea ce îmi dai.”
Atunci, dumnezeiescul
Amvrósie i-a spus: „Întrucât ţi-ai îngăduit să osândeşti la mânie, iar
hotărârea a venit nu dintr’o judecată raţională, ci din turbare, să dai pentru
aceasta o lege care să prevadă aşa: Hotărârile luate la mânie nu vor fi
valabile şi vor rămâne neîndeplinite un răstimp de 30 de zile.” (Pe vremea
aceea, împăratul hotăra în toate – şi când era vorba de condamnări la moarte
ori în alte situaţii). „Ele nu vor avea putere executivă înainte să treacă o
lună, aşteptând judecata liniştită a raţiunii. În răstimpul acestei luni, vei avea
puterea să judeci la rece, nu la înfierbântare, dacă oamenii pe care i-ai
osândit sânt vrednici sau nu a fi pedepsiţi. Şi, dacă sânt vrednici de aşa
ceva, îţi vei păstra hotărârea de la început. Dar dacă nu sânt vrednici de
pedeapsă, vei abroga hotărârea cea dintâi, neducându-o la îndeplinire – altfel
decât s’a întâmplat în Thessalonic.”
Împăratul a primit
propunerea lui Amvrósie şi a dat poruncă să se scrie acea lege chiar în acea
clipă, acolo unde se găseau. „Scrieţi acum,” le-a spus logofeţilor, „această
lege, ca s’o iscălesc.” Legea a fost scrisă, a semnat-o şi-a pecetluit-o cu
inelul său, spunând că hotărârile de condamnare la moarte pe care le va lua de
atunci încolo vor rămâne suspendate vreme de o lună.
După aceasta,
Amvrósie l-a dezlegat. Binecredinciosul împărat a căpătat astfel curaj şi a
intrat în sfântul lăcaş. Acolo l-a rugat pe Domnul şi Stăpânul tuturor, nu
stând în picioare, ci în genunchi, cu faţa la pământ, după cuvintele Dreptului
David: „Lipitu-s’a de pământ sufletul meu, viază-mă dupre cuvântul tău.” /Ps.
118:25/
Pocăinţa îi era atât
de mare, încât, căzând jos, s’a făcut una cu pământul, trăgându-şi părul de
durere şi bătându-şi fruntea, iar cu lacrimi stropind lespezile bisericii, Îl
ruga pe Dumnezeu să-i dăruiască iertare pentru cele săvârşite.
Istoricul spune mai
departe: „Cu o aşa de mare virtute a strălucit arhiereul şi împăratul!” Eu îi
admir pe amândoi, pe arhiereu pentru curaj şi pe împărat pentru ascultare. Pe
arhiereu, aşadar, pentru râvna fierbinte aplicată chiar şi în cazul
împăratului, iar pe cel din urmă pentru că nu a încălcat legea dumnezeiască. Pe
împăratul îl admir pentru puterea şi bărbăţia credinţei, pentru că a primit legarea
episcopului şi pentru că s’a pocăit într’atât până la a cădea la pământ şi a
striga: „Lipitu-s’a de pământ sufletul meu, viază-mă dupre cuvântul tău.”
Fragment din cartea Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm
Cartea este disponibilă în format PDF aici.
0 comments:
Trimiteți un comentariu