APOSTOLUL
FAPTE 5, 12-20;
În zilele acelea,
prin mâinile apostolilor se făceau semne şi minuni multe în popor; şi erau
toţi, într-un cuget, în pridvorul lui Solomon. Şi nimeni dintre ceilalţi nu
cuteza să se alipească de ei, dar poporul îi lăuda. Şi din ce în ce mai mult se
adăugau cei ce credeau în Domnul, mulţime de bărbaţi şi de femei, încât scoteau
pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi, ca, venind Petru,
măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei. Şi se aduna şi mulţimea din
cetăţile dimprejurul Ierusalimului, aducând bolnavi şi bântuiţi de duhuri
necurate, şi toţi se vindecau. Şi sculându-se arhiereul şi toţi cei împreună cu
el - cei din neamul saducheilor - s-au umplut de pizmă. Şi au pus mâna pe
apostoli şi i-au aruncat în temniţa obştească. Iar un înger al Domnului, în
timpul nopţii, a deschis uşile temniţei şi, scoţându-i, le-a zis: Mergeţi şi
staţi drept şi, grăiţi poporului în templu toate cuvintele Vieţii acesteia.
EVANGHELIA
IOAN 20, 19-31
În ziua cea dintâi a
săptămânii, când s-a înserat şi uşile fiind încuiate, acolo unde erau ucenicii
adunaţi de frica iudeilor, a venit Iisus, a stat în mijloc şi le-a zis: pace
vouă! Şi, după acest cuvânt, le-a arătat lor mâinile şi coasta Sa. Deci s-au
bucurat ucenicii, văzând că este Domnul. Atunci le-a zis Iisus iarăşi: pace
vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi grăind
acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta
păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi. Însă Toma,
unul din cei doisprezece, numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci
i-au spus lui ceilalţi ucenici: am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: dacă nu
voi vedea în palmele Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în
semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede! După
opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, în casă, şi Toma împreună cu ei.
Şi a venit Iisus, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijloc şi le-a zis: pace
vouă! Apoi a zis lui Toma: adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna
ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios. Şi a răspuns
Toma, şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iar Iisus I-a zis: pentru că
M-ai văzut, Tomo, ai crezut; fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut. Iisus a
făcut înaintea ucenicilor Săi şi alte minuni multe, care nu s-au scris în
cartea aceasta; iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristos,
Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, viaţă să aveţi în numele Lui.
*
Pr. Nicolae Steinhardt:
Ca şi alte momente de
seamă ale Noului Testament, acel din prima duminică de după Paşti pune problema
credinţei, despre care se cuvine să ne reamintim că a crede nu se confundă cu a
vedea, a constata. Greşeala aceasta fundamentală au săvârşit-o fariseii,
saducheii, bătrânii şi cărturarii care, pe Golgota, exclamau: „Hristos, regele
lui Israel, să Se coboare de pe Cruce, ca să vedem şi să credem” (Marcu 15,
3â). Dacă vezi, nu-ţi mai rămâne decât să înregistrezi, să constaţi şi să te supui.
Dar credinţa tocmai aceasta nu e. Ci, dimpotrivă, „încredinţarea celor
nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei. 11, 1). A crede
înseamnă îndeosebi a crede de necrezutul. De aceea îi şi spune Domnul lui Toma:
„Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”. Credinţa stă dincolo de limitele
minţii omeneşti şi implică o încredere totală a credinciosului în cele ce
crede, (încrederea o putem considera a fi ipostaza intimă, viscerală,
irefragabilă a credinţei). De această lipsă de încredere totală, ilogică,
nepăsătoare de evidenţe (ori şi potrivnică lor) au dat dovadă Apostolii. I-a
copleşit realitatea, i-au descumpănit aparenţele.
Şi totuşi, Domnul le
face pe voie, lui Toma şi celorlalţi ucenici ai Săi: le dovedeşte învierea Sa
pe cale materială, aşa precum a voit Toma; li se supune, le face pe plac, aduce
probe pur empirice: mănâncă, le arată mâinile şi picioarele Sale, îi pofteşte
să-L pipăie, să-şi pună mâna în coasta Lui. Dacă-i aşa, înseamnă că Toma şi
ceilalţi apostoli erau scuzaţi, că Domnul le-a înţeles nedumerirea, că Şi-a dat
seama că nu se putea să nu fi fost biruiţi de prea evidentul caracter definitiv
şi iremediabil al răstignirii, îngăduinţa, complezenţa lui Hristos adeveresc că
apostolii, omeneşte vorbind, nu puteau reacţiona altfel decât prin deznădejde,
urmare a înjositoarei ucideri a învăţătorului lor.
Invierea, mister care
depăşeşte şi sfărâmă înţelegerea omenească, presupune o credinţă în stare a
transcende totul, a trece dincolo de limitele minţii omeneşti, a sesiza ori
bănui că ea nu este din lumea aceasta, că stabileşte o legătură directă cu
Dumnezeu, a realiza că prin credinţă în ce este de necrezut intrăm – aşa cum
enunţa marele nostru Mircea Eliade – în relaţie cu misterele din urmă ale
creaţiei şi cu lucrările necreate ale lui Dumnezeu.
In ziua Invierii, în
prima zi de Paşti, creştinul are parte de o părtăşanie cu ceea ce se află
dincolo de fruntariile înţelegerii omeneşti. Pentru oarecare vreme izbuteşte a
nu mai fi nici el „din lumea aceasta”. în Duminica Tomei însă revenim cu toţii
la nivelul minţii omeneşti. Hristos însuşi recurge la dovezi materiale, brute,
simpliste, potrivite vrerii lui Toma, adică ale făpturii: îşi arată mâinile şi
picioarele şi coasta, cere de mâncare ca să demonstreze că nu este duh.
Da, se revine cu
desăvârşire la nivelul minţii omeneşti. S-a zis cu săptămâna harică, luminată
şi supralumească de după înviere. Zilele acelea parcă luminate de lumina
necreată au trecut. Hristos din nou Se smereşte, Se umileşte printr-o nouă
chenoză. După chenoza întrupării,într-o sărmană ţărişoară învinsă şi cotropită,
în modesta familie a unui dulgher dintr-un neînsemnat orăşel de provincie
desconsiderată, a morţii şi anume a morţii în cumplite chinuri pe lemn
blestemat, acum, în duminica Tomei, se smereşte consimţind să Se supună
aducerii de probe materiale, ca orice om suspectat a nu spune adevărul şi silit
a-şi dovedi buna credinţă prin irezistibile probe concrete. Ceea ce şi face în
această ultimă chenoză a Sa. Citeşte mai mult...
*
P.F. Daniel:
În Duminica Tomii
aducem mulţumire lui Dumnezeu mai ales pentru darul credinţei. Dumnezeu
dăruieşte tuturor oamenilor acest dar, pentru că "Dumnezeu doreşte ca tot
omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" (I Timotei 2,
4). De fapt, omul creat după chipul lui Dumnezeu (cf. Facere 1, 26) poartă în
sine posibilitatea sau începutul legăturii sale cu Dumnezeu, o legătură
personală, inteligenta şi iubitoare sau afectivă. Din păcate, nu toţi oamenii
cultivă acest dar al legăturii lor personale cu Dumnezeu, Făcătorul cerului, al
pământului şi al omului.
Mulţi oameni nu-şi mai pun întrebarea: cine a făcut
cerul şi pământul, soarele şi luna, aerul şi apă, fără de care viaţa nu ar fi
posibilă, ci se comportă în lume, în creaţia lui Dumnezeu, ca şi când Dumnezeu
nu ar exista. Dacă nu credem în Dumnezeu sau nu vrem să comunicăm cu Dumnezeu,
aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu există. Însă cei care cred în Dumnezeu,
Făcătorul cerului şi al pământului, şi intră în legătură cu El prin rugăciune
şi prin fapte bune, aceia primesc încă din lumea aceasta în arvuna bucuria cea
negrăită şi preaslăvită a credinţei lucrătoare prin iubire. Totuşi, plinătatea
acestei bucurii o primeşte omul credincios numai după învierea de obşte, când
şi trupul său va participa la bucuria veşnică a sufletului său unit cu Dumnezeu
prin har. Citeşte
mai mult...
*
I.P.S. Bartolomeu
Anania:
De două mii de ani ne
purtăm prin lume cu Toma de mână şi nu ştim prea bine de ce i se spunea
Geamănul şi prea târziu ne dăm seama că-i suntem deopotrivă. Frate de credinţă
şi îndoială, de înfrigurări şi aşteptare, de cutremur şi îngenunchere, el
rămâne obsesia noastră perpetua şi întruparea neputinţei noastre de a accepta
Bucuria dintr-odată şi fără echivoc. Există nu numai o dramă a Patimilor, ci şi
una – mai puternică – a Învierii, şi ea se consuma, totodată, în sufletul lui
Toma. În trei trepte se consuma, toate ale lui Toma: el afla şi nu-i vine să
creadă; vede şi încă se îndoieşte; se înfrânge şi biruie. Nuanţele sunt
revelatorii. Toma nu e necredincios prin structura, ci mai degrabă ipostaza
omului care exclamă: e prea frumos ca să fie adevărat!
El nu e un împietrit,
cum devenise – de pildă – Iuda. El nu refuza să creadă; el e doar copleşit de
obiectul credinţei lui virtuale. Fenomenul Învierii i se pare colosal. Poate că
e singurul dintre ucenici care intuieşte implicaţiile ei cosmice. Toma ştie că
adevărul trebuie să existe în sine, dar îl imploră să-i devină certitudine,
adică adevărul lui, personal. Cei zece îi spun: am văzut pe Domnul. El nu le
pune la îndoială spusele, ci doar putinţa ochilor lor de a nu se fi înşelat. De
aceea, el se hotărăşte să facă apel la simţul tactil, cel mai material dintre
cele cinci. Aceasta, în ipoteza că Domnul i se va arăta şi lui. Toma îl vede pe
Domnul. Şi totuşi, se îndoieşte de adevărul Lui. Nu se încrede în simţul
văzului. El ştie ce poate fi o vedenie, o halucinaţie, o iluzie optică, o
sugestie în masă.
Prevăzuse impasul,
era pregătit. Nici nu era el întâiul şovăielnic. Oare Petru nu se îndoise de
cel ce umblă pe ape? Oare acelaşi Petru nu se îndoise de dumnezeirea Celui
stâlcit în bătăi? Oare Maria Magdalena nu i se plângea Grădinarului că i se
furase Stăpânul din mormânt? Toma şedea în faţa lui Iisus cu povara – adânc
omenească – a tuturor îndoielilor Vechiului şi Noului Testament. Îndoiala e
jumătatea drumului dintre credinţa şi necredinţa, şi poate duce ori la una ori
la cealaltă. Împietritul [în schimb, nota noastră] refuza deopotrivă şi
adevărul şi certitudinea. El nu solicită miracolul, iar când acesta se produce
totuşi şi-i oferă evidenta, el va exclamă: cu domnul demonilor îi scoate pe
demoni.
Toma e un
necredincios numai prin aceea că, bântuit de îndoială, are nesăbuirea de a
solicita minunea sensibilă. El nu cunoaşte credinţa pură şi încă nu a învăţat
că minunea demonstrativă e argumentul vulgar al lui Dumnezeu pentru spiritele
vulgare. Este el un spirit inferior? Până la acest prag cel puţin, aşa se
arată. Dar Domnul îl cunoaşte mai bine pe Toma şi, înainte ca acesta să-şi fi
rostit cererea, întinde palmele spre el, îi oferă urmele cuielor şi urma
sulitei şi… Aici e minunea! Nu ni se spune că Toma ar fi ajuns să atingă cu
degetele rănile Domnului. Gestul însuşi al lui Iisus de a i se supune sensibil
îi sfărâma îndoială şi-l prăbuşeşte în genunchi. El nu se poate încovoia la
treapta spiritului de jos. E un biruitor lăuntric: rănile Domnului sunt şi ale
lui Toma, Domnul este şi al lui Toma. Citeşte
mai mult...
0 comments:
Trimiteți un comentariu