Arhim. Melchisedec Velnic - Cuvinte la Duminica Femeilor Mironosiţe

Arhim. Melchisedec Velnic - Stareţul Mănăstirii Putna

Foto: Ioana Rusnac

Arhim. Melchisedec Velnic

Predică la Duminica Femeilor Mironosiţe
19 mai 2013

Hristos a înviat!

Aşa cum prea bine cunoaşteţi şi aţi auzit şi din cântări, în Duminica aceasta pomenim pe femeile mironosiţe, cele care nu s-au înfricoşat de nimic, care au alergat dis-de-dimineaţă la mormânt să ungă cu miresme trupul Domnului  Hristos.

Ne punem o întrebare: De ce nu s-au înfricoşat ele, căci în cuvântul său părintele ne-a făcut să credem, printre altele, că parcă femeia are şi ea anumite neputinţe, o anumită temere. Teama dispare, dragii mei, atunci când credem şi ne încredem. Când noi credem în Dumnezeu şi ne încredem în purtarea Lui de grijă dispare teama. Pentru că femeile mironosiţe credeau în Iisus Hristos, în puterea Lui, ele au mers la mormânt, chiar dacă poate erau stăpânite de o oarecare teamă. Și Hristos ne-a întâmpinat cu acelaşi cuvânt şi ne-a spus: „Nu vă temeţi, mergeţi şi spuneţi că Domnul a înviat”.

În ziua de astăzi pomenim pe femeia mironosiţă, pe femeia creştină. Avem în biserica noastră exemple nenumărate. Înaintea tuturor e Fecioara Maria şi apoi femeile mironosiţe care s-au grăbit la mormânt, apoi avem atâtea femei creştine, mame deosebite care au ştiut să îşi crească pruncii lor în frica de Dumnezeu. Să ne amintim de mama sfântului Ioan Gură de Aur, de mama sfântului Vasile cel Mare, de Antuza, de Monica - mama fericitului Augustin, de atâtea şi atâtea mame creştine care au ştiut să se sacrifice şi să îşi crească copiii lor în frică de Dumnezeu. 

Am spus în noaptea de Sfintele Paşti că femeia este viaţă, Eva înseamnă viaţă şi femeia este dătătoare de viaţă şi născătoare de viaţă şi împărtăşeşte din darurile pe care Dumnezeu i le-a dat, atât timp cât ea stă sub călăuza, sub mână atotlucrătoare a lui Dumnezeu. Adică atât timp cât ea rămâne într-o anumită cuminţenie şi ascultare de Dumnezeu şi de poruncile Lui şi petrece în această cuminţenie şi frică de Dumnezeu. Atunci ea este născătoare şi dătătoare de viaţă. Şi nădăjduiesc, cu darul lui Dumnezeu, că în Biserica noastră vor fi tot mai multe creştine. Căci dacă se va vorbi despre şi dacă se doreşte o regenerare a unei societăţi e nevoie mai întâi de mame adevărate, de mame care să se jertfească, mame care dea viaţă, să nască, mame care să crească pe pruncii lor să le dea o educaţie aleasă, sfântă, bună, dreaptă, aşa cum poate şi noi la rândul nostru am primit.

Dragii mei, am mărturisit şi mărturisim cu toţii credinţa noastră în Dumnezeu, am mărturisit şi mărturisim cu toţii prin faptele noastre crezul nostru. Un cuvânt de la părinţi spune că din fapte se vede credinţa omului. Dacă noi ne vom sili cât vom putea, după a noastră putere, vom fi plăcuţi lui Dumnezeu şi ne vom face şi noi nişte martori ai învierii.

Am amintit şi în Săptămâna Luminată că vom avea în faţa ochilor noştri pe toţi martorii învierii. Iată, astăzi, vedem pe femeile mironosiţe sunt nişte martore ale Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Nu doresc nimic altceva neamului nostru şi neamului nostru creştinesc decât să avem cu adevărat mame creştine, mame care să se jertfească, mame care să îşi crească pe pruncii lor în frică de Dumnezeu, să avem femei mironosițe. O femeie este mironosiţă, în sensul duhovnicesc, atunci când împleteşte darurile pe care i le-a dat Dumnezeu cu un alt dar, darul cuvântului. Căci prima rugăciune fiecare dintre noi am învăţat-o de la mama, primii paşi i-am învăţat tot de la mama, primul gângurit şi primele cuvinte tot de la ea.

Să ne dea Bunul Dumnezeu astfel de mame creştine care să mărturisească dragostea lor faţă de viaţă. Am spus că o mamă şi o femeie cu adevărat creştină este o martoră a învierii şi se face o mironosiţă atunci când se pune pe deplin în slujba vieţii şi a cuvântului Lui Dumnezeu. De fapt, cuvântul este viaţă.

Dragii mei, zilele acestea la mănăstirea Putna am comemorat şi ne-am adus aminte cum în urmă cu şapte ani a venit şi s-a aşezat în pământul Putnei trupul neînsufleţit al Maicii Benedicta. O purtătoare de mir, o mironosiţă a culturii şi spiritualităţii româneşti. Cea care nu i-a fost teamă să vorbească despre valoarea sufletului poporului românesc, cea care nu s-a înfricoşat să le dea studenţilor la bibliografie Sfântă Scriptură, cea care a ştiut să preţuiască şi să iubească valorile.

A fost un colocviu aici la noi, al şaptelea, care a vorbit despre model şi despre formarea modelului şi despre modelele din viaţa noastră creştină, despre modelele din şcolile noastre. Ea a fost o mare profesoară, aşa este şi numită. Am spus că a fost o mironosiţă, nu eu am numit-o prima dată, ci Patriarhul Teoctist, în cuvântul său pe care l-a adresat acum şapte ani – l-a trimis şi a fost citit în incinta mănăstirii la înmormântarea sa. Nădăjduim, cu darul lui Dumnezeu, că fiecare se va sârgui pe cât îi este în putere să urmeze pilda vieţii ei. O cunoscătoare a adevărului, şi nu numai că l-a cunoscut, ci a trăit adevărul în intensitatea lui şi a ştiut că să trăiască frumos şi să aibă un sfârşit frumos. Senină, veselă şi, cum am mărturisit şi altă dată, nu am văzut trup neînsufleţit mai vesel, mai zâmbitor şi cu ochii aproape deschişi, care privea înălţimea cerului spre care se îndreptase. Dar ca să fii vesel şi să mori frumos trebuie să trăieşti frumos.

Felicităm pe toate mamele creştine, pe toate mamele care îşi îndeplinesc rolul lor de femei mironosiţe şi rugăm pe Bunul Dumnezeu ca să le dea sănătate şi putere. Iar dacă cineva nu se simte pe calea aceasta a femeilor mironosiţe să se grăbească să îşi ia mirul, să-şi ia coşul cu mir şi să se grăbească pe urmele lui Hristos. Coşul cu mir nu e nimic altceva decât fapta cea bună pe care ea trebuie să o lucreze, bună mireasmă pe care trebuie să o împrăştie în jur, mireasma cea duhovnicească, mireasma faptelor bune pe care trebuie să o răspândească.

Mireasma, coşul maicii Benedicta a fost binecuvântat şi umplut cu acele cuvinte lucrătoare care veneau din adânc şi care au înviorat inimile şi despre care ea mărturisea că i-a dat Dumnezeu darul de a forma suflete. Ca să formezi suflete nu-i un lucru puţin, este un dar de la Dumnezeu, însă pentru aceasta trebuie să ai coşul bogat. Talantul tău trebuie să îl înmulţeşti, darul ce ţi l-a dat Dumnezeu să nu îl îngropi, ci să îl pui în slujba adevărului, a frumosului, a celor ce sunt veşnice.

*

Predică la Duminica a treia după Paşti

29 aprilie 2012

Hristos a inviat!

Preacuvioşi părinţi şi fraţi, iubiţi credincioşi, preacucernici părinţi,

Iată-ne, cu darul lui Dumnezeu, în această duminică, a treia după Sfintele Paşti, numită Duminica Mironosiţelor.

Iubiţii mei, în această zi se cuvine să mulţumim Preabunului Dumnezeu că, iată, ne-a ajutat, ne-a învrednicit, să participăm cu toţii la Sfânta Liturghie şi să ne facem părtaşi la bucuria mironosiţelor. Şi Dumnezeu a rânduit ca astăzi să fie în mijlocul nostru, ca şi anul trecut, ca şi acum doi ani, - şi nu mai ştiu acum trei ani -, corul de la Parohia Lunca, judeţul Neamţ, Vânători, Lunca. Ei şi-au luat titlul „Vânătorii lui Ştefan cel Mare”, dar ei nu vor să vâneze lucruri omeneşti, ci ei vor să vâneze împărăţia lui Dumnezeu, să vâneze şi să moştenească împărăţia cerurilor. De aceea s-a străduit, s-au pregătit şi au venit în mijlocul nostru, alături de părintele profesor Constantin Cojocaru, cel care acum este la pensie, care ne-a fost şi nouă profesor în anii de şcoală, în anii de seminar. Mulţumim corului, părintelui profesor, tuturor acestor membrii care au ştiut să se pregătească şi să vină şi să cânte în această duminică aici, în mijlocul nostru şi îi aşteptăm [...]

Aseară pune părintele profesor o întrebare: Dar dacă la anul eu n-oi mai fi, corul o mai veni? Dar zic: corul să vină şi să veniţi şi Sfinţia voastră. Nu ştim, într-adevăr, zilele sunt în mâna lui Dumnezeu, pot să fiu eu plecat, poate fi oricare altul dintre noi plecat, important este să fim împăcaţi cu Dumnezeu, aşa cum frumos a încheiat cuvântul său părintele Horia Nicolae Preoteasa, paroh la Biserica Sfântul Gheorghe de la Fundeni – acolo el îşi desfăşoară activitatea printre bolnavi şi este un sprijinitor şi colaborator al Patriarhiei pe probleme sociale. Îi mulţumim pentru cuvântul pe care l-a adresat! Frumos el a spus încheind cuvântul său: să fim în Biserică! Şi aşa este! Este cel mai important lucru: să fii găsit în Biserică, să te găsească sfârşitul în Biserică şi să te simţi în Biserică. A fi în Biserică nu este un lucru puţin; este un lucru foarte important şi am să accentuez: a fi în Biserică înseamnă a fi în comuniune, a fi în legătură strânsă, a fi în duh de dragoste, a fi împăcat cu toată lumea, a fi în duhul lui Hristos, în duhul acela jertfelnic, în duhul pricinuitor de dragoste şi de împăcare cu Dumnezeu care aduce unirea cu Dumnezeu. Ei bine, dacă suntem în Biserică avem absolut de toate!

În această duminică se cuvine să felicităm pe toate femeile, pe toate creştinele, care se străduiesc să meargă pe urmele femeilor mironosiţe! Îmi amintesc primul cuvânt pe care l-a rânduit Preabunul Dumnezeu în anii de şcoală ca să îl ţin; a fost în parohia părintelui  Constantin Cojocaru şi chiar în Duminica Mironosiţelor. Chiar atunci, spre sfârşitul anului al patrulea de seminar, pregătisem un cuvânt despre femeile mironosiţe: ce înseamnă a fi femeie mironosiţă. Şi am adus câteva exemple de femei mironosiţe: de Emilia, de Monica, de Antuza, femei vestite, mame ale sfinţilor, ale sfântului Vasile cel Mare – Emilia, Antuza şi Monica – ale sfinţilor Ioan Gură de Aur şi Ambrozie. Şi părintele profesor îmi spune la sfârşit: „Dacă ştiam că ai să vorbeşti astăzi despre femeile mironosiţe anunţam ca să fie toate femeile astăzi la biserică şi să audă cum trebuie să fie”. Îmi amintesc cu drag de momentul acesta; era acum vreo 29 de ani în urmă, în 1983.

Bunul Dumnezeu să răsplătescă tuturor! Felicităm pe toate acele creştine, acele mame care ştiu să se jertfească! Ei bine, dacă avem nevoie de ceva în societatea noastră bântuită de multe ispite şi încercări, cred că prima dată avem nevoie de mame cu adevărat creştine, de mame care să ştie să crească şi să hrăneacă duhovniceşte, nu numai cu laptele matern, cu sânul pe care i l-a dat Dumnezeu, ci să hrănească cu acele cuvinte pe care şi ele la rândul lor le-au primit de la mamele lor. Acele cuvinte aşezate, echilibrate, care au o rădăcină sănătoasă până la Maica Sfântă, căci Maica Sfântă s-a făcut cea dintâi mamă şi este mama noastră a tuturor.

Pe lângă faptul acesta, că le felicităm pe toate mamele creştine şi, în mod deosebit, pe acelea care sunt pe lângă biserici, corurile de femei – şi, vedeţi dumneavoastră, dacă ne uităm aici mai atent sunt mai multe femei decât bărbaţi – şi ele sunt mironosiţe într-un anume fel, slujind Biserica, liturghisind împreună cu slujitorii Sfântului Altar; căci dacă noi liturghisim în Sfântul Altar, ele, femeile, ştiu să dea răspunsul cuviincios, răspunsul cuvenit la ceea ce rosteşte preotul în Sfântul Altar, răspunsul care trebuie să vină din partea credincioşilor, al celor din biserică, să se alăture. Apoi felicităm pe acele femei care ştiu să se îngrijească de Casa Domnului, fie cu un bănuţ, fie că au pus o floare, fie că au scuturat un covor, fie că au făcut ceva. Ei bine, şi a acelor este o osteneală de mironosiţă şi pe acestea trebuie să le avem în vedere în ziua de astăzi.

Aş vrea, în încheiere, să tragem o concluzie a tot ceea ce a fost frumos. Să fim găsiţi în Biserică şi să fim în Casa lui Dumnezeu. Şi e un cuvânt în Psalmi: „Aleg a fi lepădat în Casa lui Dumnezeu, decât a locui în locaşurile păcătoşilor!” – adică să fiu chiar ultimul om, cel mai păcătos, cel mai netrebnic, plin de tot felul de păcate, dar să fiu în Casa lui Dumnezeu; lepădat acolo, uitat de toţi, dar să fiu în Casa lui Dumnezeu. Şi apoi să fie așa cum frumos a cântat Corul „Vânătorii lui Ştefan cel Mare”: „să faci, o, Iisuse, din inima mea o harpă divină, să cânţi Tu în ea!” Foarte frumos! Şi apoi, să nu uităm că Iisus stă la poarta inimii şi bate şi, dacă noi deschidem, El vine. Aţi văzut dumneavoastră, este o icoană, un tablou pios, în care Iisus stă şi bate la o uşa, dar uşa repsectivă nu are clanţă, nu are mâner pe dinafară, ci doar pe dinăuntru. Adică noi suntem aceia care deschidem uşa lui Iisus ca El să pătrundă şi să rămână în casa inimii noastre. Cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu, Preabunului Iisus, Cel înviat, este tocmai inima noastră în care El, Dumnezeu Atotputernicul, poate să fie încăput şi Îl putem primi în inima noastră şi El creează, face unitate întru toate cele ale noastre şi, în mod deosebit, între minte şi inimă.

Dumnezeu să ne dea tutror sănătate, putere, râvnă şi dragoste şi să nu uităm că în această perioadă, şi nu numai, trebuie să fim nişte mărturisitori ai Învierii lui Hristos precum femeile mironosiţe! Să alergăm şi noi, să-L căutăm şi noi şi să ne alipim de El şi să fim cu El şi să se încălzească inima noastră percum a femeilor mironosiţe, precum a lui Luca şi a lui Cleopa pe drumul Emausului, când inima lor ardea pe cale şi nu ştiau de ce: de prezenţa lui Iisus! Această prezenţă o dorim dumneavoastră tuturor, celor care sunteţi prezenţi şi mă auziţi şi tuturor creştinelor din bisericile noastre, femeilor din Corul „Vânătorii lui Ştefan cel Mare”, părintelui profesor, maicii preotese care este aici în mijlocul corului, care întotdeauna a fost o distinsă preoteasă, o cunoaştem încă de atunci cum frumos a activat şi şi-a pus toată isteţimea în slujirea lui Dumnezeu – şi nu este singura, sunt destule maici preotese care înţeleg că misiunea lor, viaţa lor este lângă părintele şi trebuie să se jertfească pentru Biserică alături de părintele. Aşa a înţeles şi maica preoteasă a părintelui Constantin să fie alături de el.

Tuturor, încă o dată, sănătate, putere, râvnă şi dragoste şi întărire în credinţa noastră cea sfântă şi să fim găsiţi în Biserică! La Mulţi Ani! Hristos a înviat!