APOSTOLUL
I
TESALONICENI 5, 14-23
Fraţilor, vă rugăm: dojeniţi pe cei fără de rânduială,
îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi
îndelung-răbdători faţă de toţi. Luaţi seama să nu răsplătească cineva cuiva
răul cu rău, ci totdeauna să urmaţi cele bune unul faţă de altul şi faţă de
toţi. Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate,
căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi. Duhul
să nu-l stingeţi. Proorociile să nu le dispreţuiţi. Toate să le încercaţi;
ţineţi ce este bine; feriţi-vă de orice înfăţişare a răului. Însuşi Dumnezeul
păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul,
şi trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus
Hristos.
EVANGHELIA
LUCA 17, 3-10
Zis-a Domnul: luaţi aminte de voi înşivă:
dacă-ţi va greşi fratele tău, dojeneşte-l şi, dacă el se va pocăi, iartă-l. Şi
chiar dacă îţi va greşi de şapte ori într-o zi, şi de şapte ori se va întoarce
la tine, zicând: îmi pare rău, tu să-l ierţi. Atunci apostolii au zis către
Domnul: dă-ne mai multă credinţă. Iar Domnul a răspuns: dacă aţi avea credinţă
cât un grăunte de muştar, aţi zice dudului acestuia: dezrădăcinează-te şi te
sădeşte în mare, şi el va-r asculta. Şi cine dintre voi, având un servitor la
arat sau la păscut oile, îi va zice când vine acasă de la câmp: treci şi şezi
la masă? Oare, nu-i va zicemai degrabă: pregăteşte-mi ceva ca să cinez şi,
încingându-te, slujeşte-mă până ce voi mânca şi voi bea eu; după aceea vei
mânca şi vei bea şi tu? Va mulţumi el, oare, servitorului aceluia pentru că a făcut ce i
s-a poruncit? Cred că nu. Aşa şi voi, când veţi face toate ce vi s-a poruncit,
să ziceţi: slujitori nevrednici suntem, pentru că n-am făcut decât ceea ce eram
datori să facem.
Sf. Ioan Gură de Aur:
Primul motiv pentru care şi cei cucernici sunt cercetaţi
de suferinţă este, pentru că ei să nu se înalţe pentru faptele cele bune şi
pentru meritele lor, al doilea pentru a vedea că şi sfinţii şi cei cucernici
sunt oameni neputincioşi şi atunci când cineva vă sfătuieşte să-i urmaţi,
bunăoară pe Petru şi Pavel să nu puteţi zice că aceia ar fi dobândit cu totul
altă fire şi nu pot fi urmaţi. Pătimirile lor arată ca şi ei au fost oameni ca
şi noi.
A treia pricină este că puterea lui Dumnezeu să se arate
tare întru slăbiciune şi să
biruiască chiar cătuşele şi aşa să se înmulţească slava lui Dumnezeu!
Al patrulea, pentru că răbdarea celor cucernici, cu atât
mai dovedită să fie şi să se arate că ei nu pentru plată au slujit lui
Dumnezeu, ci chiar şi în mijlocul nenorocirii ei au arătat cea mai mare
dragoste către Dânsul.
A cincea pricină este că toţi cei căzuţi în nenorocire,
la privirea celor cucernici şi a suferinţelor lor să poată afla mângâiere şi
îmbărbătare.
A şasea pricină este că noi să gândim la înviere şi la
nemurire, când noi vedem pe un om drept plin de fapte bune, care petrece viaţa
sa cea pământească în nenumărate trude şi nevrând suntem siliţi a gândi la
judecata cea de apoi. Căci dacă oamenii nu lasă fără plată şi fără rasplătire pe
cei ce poartă greutăţi, pentru ei, cu cât mai mult Dumnezeu va răsplăti pe
aceia care atât de mult au răbdat pentru El. Dacă Dumnezeu vrea aşa, atunci la
sfârşitul acestei vieţi trebuie să vină alta în care ei să-şi ia răsplată
pentru pătimirile lor de pe pământ, în sfârşit al şaptelea motiv este că cei
cucernici prin necazuri mai mult se adeveresc şi se fac vrednici de o
răsplătire mai mare. Citeşte mai mult...
*
Sf. Teofan Zăvorâtul:
În primul rând, pocăiţi-vă. Aduceţi-vă aminte că în viaţa
duhovnicească nimic nu se poate face fără pocăinţă. Orice ar căuta cineva,
început a toate să fìe pocăinţă. Fără temelie nu se poate construi casă şi fără
desţelenirea câmpului nu se poate nici semăna, nici sădi pe el: nici în
căutările noastre duhovniceşti nu se poate întreprinde nimic fără pocăinţă
-orice am face fără ea este în zadar. Aşadar mai întâi de toate pocăiţi-vă,
adică plângeţi tot răul pe care l-aţi făcut şi luaţi hotărârea de a face de
acum înainte numai ceea ce place lui Dumnezeu. Asta va fi acelaşi lucru cu
întoarcerea privirilor şi a întregului trup pe calea spre întâmpinarea Domnului
ai primul pas pe această cale.
După aceea, păzind mereu neschimbat simţământul
pocăinţei, rânduiţi-vă un asemenea fel de viaţă şi de purtare, încât la orice
pas sau la orice mişcare să Îl aveţi dinainte întipărit în luarea voastră
aminte pe Domnul şi Mântuitorul nostru. Citeşte mai mult...
*
IPS Teofan:
Şi ce s-a întâmplat de fapt? Fecioara Maria aşează în
braţele bătrânului Simeon pe Dumnezeiescul Prunc. Acesta încărcat de ani,
doborât de bătrâneţe, dar plin de Duhul Sfânt, simte, cunoaşte, şi i se
descoperă că are în braţele sale pe Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Şi atunci
bătrânul Simeon rosteşte câteva cuvinte de o adâncime şi cuprindere cu totul
deosebite. Spune bătrânul Simeon: “Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după
cuvântul Tău, în pace“. De ce cere să fie slobozit? Spune el mai departe: “că
au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor
popoarelor“. Să fie slobozit, el cere, pentru că l-a văzut pe Dumnezeu, l-a
văzut pe Iisus Hristos, şi vede împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu făcute
încă înainte de întemeierea lumii. Şi cine este aceasta mântuire? Spune el mai
departe: “lumină spre descoperirea neamurilor“. Aceasta este mântuirea, Acesta
este Hristos: “lumină, spre descoperirea neamurilor“, şi continuă bătrânul: “şi
slavă poporului Tău, Israel“. Slavă poporului tău Israel, cel vechi, care doar
în parte l-a recunoscut pe Iisus Hristos ca Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat, şi slavă poporului celui drept credincios, adică Israelul cel nou,
poporul lui Dumnezeu botezat în numele Sfintei Treimi.[…]
Bătrânul Simeon avându-L pe Prunc în braţe, după ce spune
că “Acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora” adăugă: ”iar El va fi
semn de împotriviri“. Ştia, prooroc fiind, descoperindu-i-se de câte Dumnezeu,
că Pruncul Hristos Domnul va naşte împotriviri, căci vor fi oameni din vremea
lui Irod până în vremea persecuţiilor din veacul nostru, şi mai ales din veacul
trecut, vor fi oameni, vor fi sisteme, vor fi ideologii, care se vor împotrivi
până la sânge ca omenirea să creadă şi să se regăsească în legătură cu Domnul
Iisus Hristos. “Ca semn care va naşte împotriviri“, spune bătrânul Simeon, iar
apoi, având-o în faţă pe Sfânta Fecioară Maria, spune: “iar prin sufletul tău,
sabie va trece“, anticipând dreptul Simeon, suferinţa care avea să definească
întreaga existenţă umană a Maicii Domnului, de la naşterea Pruncului în Betleem
până la răstignirea Domnului pe Golgota. Şi, în acelaşi timp, prooroceşte
bătrânul Simeon, despre sabia care va fi prezentă tot timpul în inima
credinciosului care încearcă să meargă pe calea cea strâmtă, căci atunci când
te apropii de Dumnezeu, spune un Sfânt Părinte, “pregăteşte-te de ispită”, căci
noi, spune dumnezeiescul Apostol Pavel: “nu ne împărtăşim doar de slava lui
Hristos, ci suntem părtaşi şi pătimirii şi răstignirii Sale“. Citeşte mai mult...
*
Pr.
Nicolae Steinhardt:
Cu
totul proprie Noului Legământ este desigur şi taina Crucii care înseamnă
jertfă, suferinţă şi asumare a vinovăţiei. Hristos Se jertfeşte pentru noi şi
nevinovat, neprihănit fiind - ia asupra-Şi păcatele lumii. Hristos Se întrupează
pentru a cunoaşte nemijlocit condiţia omenească; nu prin relatări şi informaţii
indirecte (prin reportaje) ci prin experienţa personală, existenţială. Şi de ce, de bună voie, se da Domnul, crucii şi
suferinţei? Tocmai pentru că suferinţa este caracteristică
definitorie - cu adevărat definitorie - a omului, trăsătura cu totul specifică
a condiţiei umane. Creştinismul, spunea Simone Weil - care s-a apropiat atât de
mult de Hristos fără a face însă pasul final - nu ne dă un mijloc miraculos de
a scăpa de suferinţă, dar ne dă mijlocul de a folosi în mod miraculos suferinţa (de a o preface, adică, în mijloc de cunoaştere - cum spune Dostoievski - de
mântuire şi de iubire).
Suferinţa,
Hristos a ţinut să o cunoască în formă ei totală şi cumplită - şi însoţită de
batjocură şi deznădejde, condimentele necesare oricărei suferinţe reale -
tocmai pentru a da întrupării Sale un caracter autentic, de bună credinţă,
serios şi nesuperficial. Pe ea a socotit-o a fi ce, ne este irecuzabil propriu
şi prin ea, aşadar, a înţeles că e de datoria Sa a trece.
Creştinismul
nu este numai Lege, dreptate (să nu uităm vorba paradoxală dar şi zguduitoare a
Sfântului Isaac Sirul: să nu huliţi spunând că Dumnezeu e drept. Un Dumnezeu
drept nu L-ar fi trimis pe Cel Nevinovat să piară pe cruce pentru mântuirea
păcătoşilor) ori: "tariag" (cele 613 comandamente pozitive şi
negative în care Talmudul rezuma raporturile dintre om şi dumnezeire;
împlinirea lor neabătută chezăşuieşte indubitabil izbăvirea săvârşitorului).
Creştinismul e mai ales acestea trei: duh, foc, dragoste, tustrele elemente
vădit "dinamice" şi subtile.
De
aceea, fraţi creştini, nu-i de ajuns creştinului să meargă duminica şi în
zilele de sărbătoare la biserică, să aprindă una ori câteva lumânări, să se
închine la icoane şi, eventual, să bată una ori mai multe metanii. Bune sunt
acestea toate şi frumoase. Dar cred că nu-s destul. Creştinismul nu-i numai
slujbă, cult şi ritual. Creştinismul înseamnă trăire creştină liberă, zi de zi,
ceas de ceas, clipa de clipă. Domnul nu a venit pe pământ spre a întemeia o
nouă religie ci pentru a ne da un nou mod de viaţă, a ne chema la induhovnicire
şi îndumnezeire. Hristos S-a pogorât din cer şi S-a făcut om ca noi să ne putem
înălţa deasupra condiţiei noastre animalice şi trupeşti, să ne putem
îndumnezei. Hristos ne cheamă chiar deasupra deasuprelor Vechiului Legământ, întru
împlinirea vocaţiei noastre spirituale şi cosmice. Citeşte mai mult...
0 comments:
Trimiteți un comentariu