Fragment:
Nu am fost şi nu sunt un erou dar s-a întâmplat să am
această experienţă de şase ani de termniţă, şase ani pe care i-am executat din
douăzeci şi cinci. Nu este vorba numai de experienţa mea, eu vorbesc de
experienţa tuturor sau a imensei majorităţi care ne găseam în închisoare cu
diferite condamnări, cei mai mulţi cu condamnări foarte foarte grele şi într-un
regim comunist care se instalase bine la putere şi care făgăduia să domnească
la infinit. Ştim aceasta pentru că toţi eram căzuţi în apatie şi nu mai
aşteptam mântuirea decât de la Dumnezeu prin cine ştie ce minune. Minunea a venit în Decembrie 89 dar ne-a luat
prin surprindere şi trebuie să recunoaştem că nu eram pregătiţi pentru ea şi nu
suntem nici astăzi pregătiţi pentru această libertate pe care ne-a dăruit-o
Dumnezeu, pentru că nu ştim cum să o folosim.
Odată intrat în acest sistem (n.n. comunist) cu o
condamnare foarte grea şi înconjurat de oameni care te urăsc este foarte greu
să crezi că te vei mai elibera, aşa încât te vezi părăsit, izolat, umilit,
neputincios, dar să ştiţi că se simţea şi mai neputincios insul care a trecut prin
torturi la capătul cărora trebuia să dea o semnătură care de fapt îl condamna
formal pentru ca justiţia să aibă îndreptăţirea de a pronunţa o sentinţă. Atunci
este sentimentul total de neputinţă, pentru că şi rezistenţa fizică are totuşi
un capăt. Atunci într-adevăr te simţi foarte mic, foarte limitat şi nu-ţi mai
rămâne decât credinţa şi rugăciunea. De aceea toţi deţinuţii politici care au
trecut timp de peste patruzeci de ani prin închisorile politice au trăit
această experienţă totală a credinţei şi a rugăciunii ca fiind singurul izvor
de putere.
Ce înseamnă puterea? Puterea de a exista şi fizic şi
moral. Aşa cum Rodica Baţiu-Ichim ştiind că este condamnată la moarte se ruga
lui Dumnezeu nu să o vindece, ci să-i dea timp ca să mai crească copilul cel
mic, un deţinut politic nu se ruga să fie eliberat, ci să-l ţină Dumnezeu la
limita de jos a existenţei şi a sănătăţii, să-i ţină sufletul sănătos ca să
poată avea o viaţă duhovnicească în acea izolare în care se găsea. Din acest
motiv Administraţia se înverşuna să împiedice pe cât este cu putinţă această
rezistenţă a deţinutului. Nu era vorba de rezistenţa fizică pentru că te
obişnuieşti şi cu foamea, ani de zile ai senzaţia că nu eşti sătul, dar nu are
importanţă că ai ajuns de la 80 de kg la 40, important este cum îţi este
sufletul.
Dacă comunismul ateu a încercat o armă împotriva
distrugerii omului, nu a fost vorba despre distrugerea fizică, ci despre
eroziune morală şi de aici lupta împotriva religiei şi a culturii – cele două
valori interioare ale omului. Oamenii în închisoare se salvau prin aceste două
lucruri: prin religie, exprimată de credinţă şi rugăciune, dar şi prin
cultură, însă pentru aceasta îţi trebuie nişte instrumente minime.
În închisoare se învăţa teologie şi trebuie să ştiţi că
marii noştri teologi patronau adevărate catedre de teologie prin închisorile
prin care treceau. Se învăţau rugăciuni, modalitatea de a spune o rugăciune şi
de a o trăi. În condiţiile acestea de detenţie nu se mai pune problema locului
în care să te rogi, pentru că nu aveai decât celula, însă este adevărat că acesta era
singurul loc în care Administraţia nu te putea controla. Te controla asupra
mâncării, asupra ţinutei, a frigului, dar nu putea să-ţi controleze gândurile
şi sufletul tău. Era interzisă cu desăvârşire rugăciunea în comun, mai cu seamă
în celulele în care se afla un preot. I se punea în vedere că nu are voie să
săvârşească slujbe, iar dacă acestea aveau loc se făceau în secret şi cu
riscuri mari.
Era dificil să stea cineva la colţul celulei şi să-şi
facă rugăciunile, de aceea locul cel mai propice era în pat, cu pătura trasă pe
piept, cu mâinile strânse sub pătură, cu faţa în sus. Aşa îşi făcea omul
rugăciunile de dimineaţă şi de seară, pentru că în pat nu aveai voie să stai
decât în timpul orelor de somn, ziua trebuia să stai ori în picioare ori pe
marginea patului, nu aveai voie să te sprijini de perete, aceasta se pedepsea,
dar nimeni nu te împiedica să te rogi plimbându-te sau în timp ce stăteai pe
marginea patului. Deţinuţii dintr-o celulă propuneau şi admiteau ore de tăcere
ca să se poată ruga şi spuneau „ceasul acesta va fi pentru rugăciune”, iar
fiecare închidea ochii şi se ruga în tăcere. Rugăciunea era cu desăvârşire
interioară şi îl simţeai pe Dumnezeu mai aproape iar ziua ţi se părea mai
uşoară. (...)
0 comments:
Trimiteți un comentariu