Părintele Sofronie Saharov
„Întru
început era Cuvântul, şi Cuvântul era către Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul…
toate printr’însul s’au făcut” (1 Ioan, 1 şi 3).
Limba
omenească are menirea să exprime realitatea diferitelor planuri: există planul
vieţii – al necesităţilor vieţii; există planul apropiat de el şi cu toate
acestea deosebit prin simţăminte şi patimi sufleteşti primitive; există limba
demagogiei politice; există limba ştiinţifică, filosofică, poetică; în sfârşit,
cea mai înaltă decât toate, limba Dumnezeieştii Descoperiri, a rugăciunii, a
theologiei şi a altor raporturi dintre Dumnezeu şi oameni – limba Liturgică.
Cunoştinţa abstractă despre existenţă are rădăcini metafizice; aici se referă
ştiinţa, filosofia şi, mai întâi de toate, cunoştinţa de Dumnezeu. Cuvintele,
care exprimă mai sus citatele genuri ale cunoştinţelor, precum şi Numele
Dumnezeieşti purced din sfera intelectuală, metafizică. În acelaşi timp lor le
este propriu să provoace în minte sau în inimă diferite reacţii şi în acest
sens ele apar ca nişte „reflexe condiţionate”, care poartă caracterul
nemijlocit, automat.
În
faţa oricărei limbi se pune problema de a’l introduce pe ascultător sau cititor
în acel domeniu de care aparţine limba dată. Ţinând seama de energia cuvintelor
„condiţional reflexive”, noi trebuie să dăm, în chip deosebit, mai multă
atenţie graiului liturgic, care e chemat să nască în minţi şi în inimile celor
ce se roagă simţirea unei alte lumi, mai înalte. Aceasta se dobândeşte prin
prezenţa numelor şi concepţiilor care aparţin exclusiv planului Dumnezeiesc; şi
de asemenea prin utilizarea unei mici cantităţi de forme specifice de expresie.
Slavii
sunt dăruiţi de pronie cu o limbă binecuvântată, care a servit de veacuri
pentru slujbele bisericeşti, Sfintelor Scripturi şi rugăciunii şi niciodată
nevoilor inferioare ale vieţii, nici chiar literaturii bisericeşti. Noi suntem
categoric încredinţaţi de necesitatea întrebuinţării acestei limbi în slujbele
bisericeşti; nu este deloc nevoie să se înlocuiască cu limba de toate zilele,
ceea ce va scădea inevitabil nivelul duhovnicesc şi, prin aceasta, va pricinui
o pagubă considerabilă. Nu’şi au locul argumentele că, chipurile, pentru mulţi
oameni contemporani limba veche bisericească este neînţeleasă, şi chiar oamenii
cu ştiinţă de carte, ba chiar şi pentru oamenii învăţaţi. Pentru astfel de
oameni a stăpâni o cantitate minimă de cuvinte neîntrebuinţate în viaţa de
toate zilele este o treabă de câteva ceasuri.
Toţi
fără excepţie cheltuiesc uriaşe sforţări pentru însuşirea unei complicate
terminologii din felurite domenii ştiinţifice sau din cunoştinţele tehnice,
politice, juridice sau din ştiinţele sociale; din limba filosofică sau poetică,
şi alte asemenea. Pentru ce să silim Biserica să’şi piardă limba, care este
necesară pentru exprimarea formelor proprii de theologie înaltă sau de trăiri
duhovniceşti?
Toţi
cei ce doresc sincer să se împărtăşească de cultura de veacuri a Duhului, lesne
vor găsi posibilitatea să se
familiarizeze cu nepreţuita comoară a graiului sfinţit bisericesc, care în chip
uimitor corespunde cu marile taine ale dumnezeieştilor slujbe. Puţinele
particularităţi ale acestui grai uşurează osteneala de a ne lepăda de pătimaşele
griji: „toată grija cea lumească acum să o lepădăm”. Dacă în timpul săvârşirii
sfintei Liturghii am fi folosit graiul nostru cel de toate zilele, atunci acest
grai ar fi născut în sufletele şi minţile celor de faţă reacţiile planului
inferior al existenţei noastre fizice. Cuvântul omenesc este chipul Cuvântului
Tatălui Cel mai înainte de veci. „Cu Cuvântul Domnului cerurile s’au întărit…
El au zis, şi s’au făcut” (Ps. 32, 6 şi 9). Şi cuvântul nostru posedă o putere
ziditoare. „Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veci” (Is. 40, 8). Şi
cuvântul nostru atinge vecinicia, dacă este spus pe căile voii Lui. Prin
chemarea Numelor Dumnezeieşti se săvârşesc Tainele Bisericii, inclusiv
prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului.
Cuvintele
Liturghiei şi în general ale rugăciunilor nu sunt în fond numai omeneşti, ci şi
date de Sus. Limba bisericească se referă la sfera Existenţei Dumnezeieşti; ea
trebuie să exprime Descoperirea Duhului şi vederile mentale născute de el. Prin
auzirea cuvântului lui Dumnezeu (cf. Rom. 10, 17) se însufleţeşte omul spre
credinţă, „carea a biruit lumea” (1 Ioan 5, 4; Thes. 2, 13).
Fragment din cartea: „Mistica vederii lui Dumnezeu” –Arhimandritul Sofronie („A’l vedea pe Dumnezeu precum este”), pp.
300-302
Sursă: Blog - Sfântul Munte Athos
0 comments:
Trimiteți un comentariu