Vreţi să deveniţi neatrăgătoare? Urmaţi sfaturile revistelor la modă (IV)

Soția recalcitrantă – e foc în casă

Sminteala opusă înțelepciunii și extravaganța merg mână în mână cu încăpățânarea. Și nici nu poate fi altfel, întrucât omul smintit care trăiește cu capul în nori pune, mai presus de orice, dorințele lui imediate. Este de la sine înțeles că nu rareori acesta intră în contradicție cu dorințele, planurile și ideile celorlalți oameni. Apare conflictul. Emoțiile care influențează omul smintit, mult mai puternice decât judecata, se aprind și mai tare. Obiectul poftit pare și mai dorit. Când își atinge scopul, individul smintit se împotrivește cu forțe îndoite celor ce-i stau în cale. Și dacă ei (de exemplu părinții) dau înapoi în fața presiunii – și de cele mai multe ori aşa se şi întâmplă fiindcă pe oamenii normali îi lasă nervii în astfel de lupte, - copilul înţelege destul de repede că încăpăţânarea este bună întrucât îţi aduce victorie. Şi acest lucru i se fixează eficient în caracterul său. Dacă nu-i convine ceva – copilul se manifestă şi adulţii cedează, dând neputincioși din mână.

Blândeţea, caracterul conciliant, încă din vremuri străvechi, au fost considerate cele mai importante calităţi feminine, la multe popoare. «Soţia îndărătnică – este foc în casă» ne-a avertizat înţelepciunea populară. Adică răul cel mai cumplit care se poate întâmpla într-o gospodărie. Arde casa – n-o să avem acoperiş deasupra capului; ard hambarele – familia va fi înfometată de moarte.

Shakespeare, confirmând că «dacă toţi cei care au neveste îndărătnice ar fi ajuns la disperare, atunci a zecea parte din omenire s-ar fi spânzurat», a considerat această temă atât de necesară că i-a închinat cunoscuta lui comedie «Îmblânzirea scorpiei». Socoteala lui a fost adevărată: au trecut aproape patru secole şi comedia sa face parte dintre cele mai cunoscute, cele mai jucate, cele mai iubite de public.

Pe bărbatul îndărătnic, care bineînţeles că nu e zahăr, opinia publică nu-l judecă aşa cum face cu o femeie arţăgoasă. Dimpotrivă, şi în acest caz pretenţiile se îndreaptă tot spre soţie: că nu a găsit calea de abordare, n-a fost în stare să cedeze.

Soţia lui Socrate, Xantipa, din vremurile antice, este o întruchipare a soţiei încăpăţânate, arţăgoase. Iar smerenia de care a dat dovadă soţul ei i-a făcut pe contemporani să explice acest lucru prin natura minţii lui deosebite, filosofice. Altul ar fi arătat de mult cine este stăpân în casă, după care, chipurile, ea şi-ar fi venit în fire (idee care apare mai târziu la Shakespeare), iar bărbatul înţelept s-ar fi lăudat, convingându-se pe sine şi pe ceilalţi că dacă poate să se descurce cu o soţie îndărătnică, atunci se poate descurca uşor cu oricine. De fapt n-ar trebui să ne mirăm dacă la cererea feministelor comedia lui Shakespeare ar fi interzisă, mai devreme sau mai târziu, în Occident. Prea contrazice ideile egalităţii.

Este un fapt împlinit că, în virtutea apărării drepturilor feminine, caracterul conciliant încetează treptat să mai fie perceput ca o însuşire feminină pozitivă. Majoritatea divorţurilor în societatea contemporană «civilizată» au loc la iniţiativa soţiilor. Acest lucru nu este altceva decât o dovadă clară că multe soţii s-au dezvăţat să rabde. Femeile, după natura lor, sunt mai emoţionale şi educarea răbdării pentru ele este foarte importantă. La mânie, cuprinsă de sentimente, femeia ofensată săvârşeşte fapte pe care le poate regreta toată viaţa. Răbdarea, fiind dintotdeauna caracteristica cea mai importantă a femeii, este ceea ce o reţine de la impulsivitate şi nesăbuinţă. Acum corul sfătuitorilor – rude şi prieteni – bine organizat cântă cu totul altceva: «Cât poţi să rabzi?! Ia-l la goană! Viaţa este una, grăbeşte-te, altfel îţi pierzi şansa!» În final, de fapt, oricum trebuie să rabzi: să rabzi povara educării copiilor rămaşi fără tată; dificultatea caracterului noului soţ sau singurătatea feminină care, cât ai fi de curajoasă, ţi se pune în gât ca un nod. Cu alte cuvinte, aceasta din urmă este mai amară decât toate, dar nu mai poţi să întorci timpul înapoi.

Deci răbdarea, smerenia şi blândeţea femeii cucernice se îmbină organic cu neîngăduirea răului.

«Facem zgomot, frate, facem zgomot...»

Există încă o trăsătură cultivată cu succes în cultura contemporană şi este normal ca ea să se manifeste tot mai vizibil în comportamentul oamenilor care iubesc această cultură. N. G. Hramova o defineşte ca «gălăgie» (manifestare cu voce tunătoare). Pe de o parte aceasta este o manifestare demonstrativă; tinerii trebuie să-şi facă simţită prezenţa vorbind tare. Pe de altă parte, vorbitul tare (mai ales împreună cu sminteala şi îndărătnicia) de cele mai multe ori duce la scandal – o situaţie puţin agreată, totuşi nu atât de blamată în societatea contemporană precum era înainte când cultura înaltă n-a fost diminuată într-atât, ci, dimpotrivă, era reper chiar şi pentru cei care, datorită situaţiei materiale şi poziţiei sociale, nu aveau acces la această cultură.

Epoca actuală a adus chipuri noi care să fie imitate de tineret. Fetele au crezut că este «cool» nu numai să fumezi, dar să şi înjuri tare de mamă, să faci gesturi obscene, să te îmbeţi până nu mai ştii de tine, să arăţi «trecută prin multe». Acum, chipurile, vremurile s-au schimbat, dar exacerbarea năravurilor este atât de mare că sunt percepute ca o nouă conduită.

Fetele gălăgioase, fără jenă, pentru care înjurătura de mamă nu este înjurătură, ci un vocabular normal, pot fi eleve de învăţământ tehnic profesional sau studente ale universităţilor prestigioase. În aparenţă (cel puţin până la o anumită vârstă, până când viciul nu li se vede pe faţă) ele pot să aibă aspectul unor fete drăguţe, chiar inteligente. În această privinţă, probabil, se arată influenţa postmodernismului cu amestecarea susului şi josului, cu combinarea lucrurilor necombinabile.

Multe femei discută în amănunt în auzul tuturor (chiar la televizor ca să nu mai vorbim de forumurile de pe internet şi de reţelele de comunicare) despre trăirile lor strict interioare, intime. La multe reprezentante ale sexului frumos nu s-a manifestat deloc francheţea feminină, care s-a transformat adesea în lipsă de tact. Articolele din jurnale şi reviste, transmisiunile tv şi radio, care au băgat în cap oamenilor că nu trebuie să fie nimic interzis, şi-au îndeplinit scopul. Fericirea aceasta nu a adus nimic bun, deşi adepţii deschiderii ne-au asigurat că toate relele noastre – vin de la lipsa deschiderii. În acest timp, feminitatea a scăzut vizibil. Atât de mult, încât multe mame ridică nedumerite din sprânceană atunci când ascultă sfatul sfântului episcop Teofan Zăvorâtul: «Pe fată trebuie s-o înveţi ... de fiecare dată, cum să rupă răul, explică-i că nu e bine, - şi adaugă faptul că bărbaţii nu fac altceva decât să vorbească: uite-o şi pe fata asta care nu e mai presus decât un bărbat». Aceste mame se comportă chiar ele masculinizat şi nu văd nimic rău în asta.

«Tandreţea adevărată nu poate fi confundată cu nimic şi ea este tăcută», a scris Ana Ahmatova. Tot aşa şi taina adevăratei feminităţi este tăcută, adâncă, tainică. Aceasta nu este, în niciun caz, taina femeii-vampe şi cu atât mai mult a variantei ei contemporane, vulgarizată dincolo de poate, primitivizată.

O, mult lăudată Maică!

Este timpul să punem punctul pe «i», concretizând, în fine, acel ideal feminin care nu poate fi schimbat de nimeni, oricât s-ar strădui. Acest ideal – Maica Domnului, Pururea Fericita şi Neprihănita Fecioară Maria. Din fericire, au ajuns până la noi înfăţişările chipului Ei făcute de Sf. Evanghelist Luca, precum şi povestirile despre felul cum a fost Ea când a trăit pe pământul nostru păcătos. «Ea a fost fecioară nu numai cu trupul, dar şi cu duhul, ne spune Sfântul Ambrozie Mediolanski. Inima Ei a fost plină de smerenie; Ea a fost înţeleaptă în vorbe, în discuţii nu a fost iute; citea mult; la lucru era vioaie, în conversaţie neprihănită, ca şi cum ar fi vorbit întotdeauna cu Dumnezeu şi nu cu oamenii. Ea nu a jignit pe nimeni – dimpotrivă, le-a dorit la toţi binele; nu a dispreţuit pe nimeni, nici pe cel mai amărât om; n-a râs de nimeni; în toate a văzut binele. Din gura Ei au ieşit numai vorbe de bine, iar în faptele Ei s-au văzut modestia şi fecioria. Aspectul Ei arăta desăvârşirea interioară, exprimând bunătate şi milă».

În Istoricii bisericii, Epifanie şi Nichifor Kallist, O descriu pe Maica Domnului în felul următor: «Ea îndeplinea fiecare lucru întotdeauna cu blândeţe. Vorbea puţin, numai când era necesar şi numai de bine şi cuvintele Ei erau dulci; asculta cu atenţie pe alții şi le dădea atenţia cuvenită. În conversaţiile Ei propunea fiecăruia numai ce era necesar şi cuviincios; niciodată nu a râs şi nu S-a tulburat. Comportarea Ei a fost blândă şi fără mânie. Nu era în Ea niciun fel de mândrie, ci numai simplitate neprefăcută; nu era în Ea niciun fel de gingăşie exagerată, ci în toate o smerenie desăvârşită. Straiele Ei erau simple şi necolorate, fapt dovedit de Acoperământul Ei care se păstrează şi astăzi. Într-un cuvânt, în toate faptele Sale a strălucit dumnezeieşte bunătatea Ei preabogată».

Bineînţeles că nimeni dintre noi nu este în stare să atingă nivelul de desăvârşire pe care l-a atins Maica Domnului. Acest lucru a fost posibil o singură dată, când Ei I-a fost hărăzit să devină Chivotul însufleţit în care S-a zămislit Însuşi Dumnezeu. Cunoscând idealul, noi, cel puţin, înţelegem către ce trebuie să tindem. Și, dacă încercăm să ne convingem că trebuie să căutăm altceva, conştiinţa ne demască.

Mai este ceva care ne ajută să nu ne abatem din cale – icoanele Ei şi rugăciunile către Ea. Recunoscând denumirile icoanelor şi descifrând textul rugăciunii, femeile au parte de orientările necesare. «Mângâietoarea», «Îmblânzitoarea inimilor rele», «Zidul neclintit», «Ocrotitoarea», «Înduioşătoarea», «Miluitoarea», «Dătătoarea de minte», «Econoama» («Îngrijitoarea casei») – aceste denumiri sunt un îndreptar asupra a ceea ce trebuie să fie mama pentru copii ei.

(Puteţi citi aici partea  I, aici partea  a II a, aici partea a III a)  

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Nicoleta Macovei

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Părintele Rafail Noica: Omul nu caută păcatul / Sensul vieții (11)

foto: Pit Zsac (Ortphoto)

Tot omul caută adevărul, caută viaţa de unde vine şi unde este destinat să meargă. Îndrăznesc să mai aduc aici un alt cuvînt al părintelui meu duhovnic: niciun om nu vrea să păcătuiească. M-au uimit atunci fiindcă eu ştiu că toţi vrem să păcătuim, dar îi interzis. Nu-i adevărat! Omul nu caută păcatul. Păcatul în general este o deformare, n-are fiinţă în sine, nu există fiindcă Dumnezeu nu l-a făcut şi ce n-a făcut Dumnezeu nu există.

Ce este păcatul „este o deformare, şi vă dau ca pildă lucrul acesta ce mi s-a lămurit într-o zi: mă gîndeam ce este murdăria. Să luăm bălegarul. În grajd este bălegarul. Rău nu face, dar cînd va trebui să-l cureţi, să-l scoţi de acolo. Pe cîmpul meu unde o să semăn grîu este aur, dar pe covorul meu în salon , acolo îmi este murdărie. Murdăria nu e ce este, ci unde este”. La fel şi cu păcatul, dragoste este nu ce este dragoste. Dumnezeu este dragoste şi zicea un părinte, Dionisie de la Muntele Athos un bătrîn român îmbunătăţit care mai trăieşte, de trei ori am vizitat astă vară Muntele Athos, de trei ori a zis la mai mulţi în mai multe contexte acest cuvînt: „fraţilor, păziţi dragostea că dragostea este de la Dumnezeu. Bineînţeles că este de la Dumnezeu pentru că este Dumnezeu. Deci omul chipul şi asemămarea lui Dumnezeu ce va fi dacă nu dragoste, şi dacă dragostea în om piere, dragoste va căuta, şi dacă nu va găsi în Duh şi Adevăr, ca să reluăm cuvîntul Mîntuitorului, în deznădejdea şi întunericul lui, o va găsi într-un fel strîmt şi tot va trebui să aibă o dragoste. Dacă nu există dragoste dumnezeiască în om va curvi, dar i se va părea lui într-o măsură că asta-i dragoste, se va dezamăgi, poate îşi va reveni ca fiul risipitor şi se va întoarce şi va căuta adevărul, dar poate că nu Doamne fereşte”.

Omul nu poate fără dragoste pentru că nu poate fără tot ce este cuvînt de la Dumnezeu. Dumnezeu nu ne dă porunci care, cum zice apostolul, ne sunt grele, îngreuitoare. Dumnezeu cînd ne porunceşte ne arată ceea ce suntem noi ori că suntem şi nu conştientizăm, ori că trebuie să devenim. Ori, degradarea dragostei aşa este. În întunericul păcatului omul nu ştie, dar tînjeşte, însetează după ceea ce este adevărul şi neştiind caută aiurea.

Sursă: Sfântul Siluan Athonitul

24 septembrie- prăznuirea Sfântului Siluan Athonitul: „Despre facerea binelui și despre mijloacele rele"

Cea de-a doua poruncă, cea a iubirii de aproapele, era în ochii stareţului piatra de încercare ce îngăduie verificarea corectitudinii căii noastre spre Dumnezeu.. De asemenea, pentru a distinge binele de rău, criteriul sigur nu este atât scopul pe care-l avem în vedere, oricât de sfânt şi sublim ar părea el, cât mijloacele alese pentru atingerea acestui scop.

Numai Dumnezeu e absolut. Răul nu este o realitate care-şi are propria fiinţă, ci e o rezistenţă a creaturii libere faţă de Cel ce este Fiinţa propriu-zisă, Dumnezeu. El nu poate fi, aşadar, absolut, şi de aceea răul în stare pură nu există şi nici nu poate exista.

Răul se înfăţişează întotdeauna şi în mod inevitabil amestecat cu un element dintr-o căutare formal pozitivă, şi prin această latură îl seduce pe om. Răul încearcă să-i prezinte omului aspectul său pozitiv drept un scop atât de important, încât pentru atingerea lui toate mijloacele sunt permise.

În existenţa sa pământeană, omul nu poate atige Binele absolut. În toate întreprinderile omeneşti există un anumit gerad de nedesăvârşire. Prezenţa nedesăvârşirii în binele omenesc, pe de o parte, şi inevitabila prezenţă a unui pretext bun în rău, pe de altă parte, fac extrem de anevoioasă deosebirea dintre bine şi rău.

Stareţul credea că răul lucrează mereu prin viclenie ascunzându-se sub aparenţa binelui, dar că binele n-are nevoie de rău pentru a se realiza.De aceea, unde se recurge la mijloace rele- răutate, minciună, violenţă, etc. – acolo începe un tărâm străin de Duhul lui Hristos. Binele nu poate fi atins prin mijloace rele şi scopul nu justifică mijloacele. „Un bine dobândit prin mijloace rele nu este bine.” Aceasta este învăţătura pe care ne-au lăsat-o Apostolii şi Sfinţii Părinţi. Dacă nu arareori binele triumfă şi prin prezenţa sa corectează răul, ar fi greşit să credem că binele ar fi rezultatul răului. Lucrul e cu neputinţă. Dar acolo unde intervine puterea lui Dumnezeu, ea tămăduieşte totul, căci Dumnezeu e plinătate de viaţă şi scoate viaţa din nimic.

(Fragment din Arhimandritul Sofronie „Viaţa şi învăţăturile stareţului Siluan Athonitul”, editura Deisis, Sibiu, 2004)

Întâmpinarea Domnului

APOSTOLUL

I TESALONICENI 5, 14-23

Fraţilor, vă rugăm: dojeniţi pe cei fără de rânduială, îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi îndelung-răbdători faţă de toţi. Luaţi seama să nu răsplătească cineva cuiva răul cu rău, ci totdeauna să urmaţi cele bune unul faţă de altul şi faţă de toţi. Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi. Duhul să nu-l stingeţi. Proorociile să nu le dispreţuiţi. Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine; feriţi-vă de orice înfăţişare a răului. Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos.

EVANGHELIA

LUCA 17, 3-10

Zis-a Domnul: luaţi aminte de voi înşivă: dacă-ţi va greşi fratele tău, dojeneşte-l şi, dacă el se va pocăi, iartă-l. Şi chiar dacă îţi va greşi de şapte ori într-o zi, şi de şapte ori se va întoarce la tine, zicând: îmi pare rău, tu să-l ierţi. Atunci apostolii au zis către Domnul: dă-ne mai multă credinţă. Iar Domnul a răspuns: dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice dudului acestuia: dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare, şi el va-r asculta. Şi cine dintre voi, având un servitor la arat sau la păscut oile, îi va zice când vine acasă de la câmp: treci şi şezi la masă? Oare, nu-i va zicemai degrabă: pregăteşte-mi ceva ca să cinez şi, încingându-te, slujeşte-mă până ce voi mânca şi voi bea eu; după aceea vei mânca şi vei bea şi tu? Va mulţumi el, oare, servitorului aceluia pentru că a făcut ce i s-a poruncit? Cred că nu. Aşa şi voi, când veţi face toate ce vi s-a poruncit, să ziceţi: slujitori nevrednici suntem, pentru că n-am făcut decât ceea ce eram datori să facem.

Sf. Ioan Gură de Aur:

Primul motiv pentru care şi cei cucernici sunt cercetaţi de suferinţă este, pentru că ei să nu se înalţe pentru faptele cele bune şi pentru meritele lor, al doilea pentru a vedea că şi sfinţii şi cei cucernici sunt oameni neputincioşi şi atunci când cineva vă sfătuieşte să-i urmaţi, bunăoară pe Petru şi Pavel să nu puteţi zice că aceia ar fi dobândit cu totul altă fire şi nu pot fi urmaţi. Pătimirile lor arată ca şi ei au fost oameni ca şi noi.

A treia pricină este că puterea lui Dumnezeu să se arate tare întru slăbiciune şi să biruiască chiar cătuşele şi aşa să se înmulţească slava lui Dumnezeu!

Al patrulea, pentru că răbdarea celor cucernici, cu atât mai dovedită să fie şi să se arate că ei nu pentru plată au slujit lui Dumnezeu, ci chiar şi în mijlocul nenorocirii ei au arătat cea mai mare dragoste către Dânsul.

A cincea pricină este că toţi cei căzuţi în nenorocire, la privirea celor cucernici şi a suferinţelor lor să poată afla mângâiere şi îmbărbătare.

A şasea pricină este că noi să gândim la înviere şi la nemurire, când noi vedem pe un om drept plin de fapte bune, care petrece viaţa sa cea pământească în nenumărate trude şi nevrând suntem siliţi a gândi la judecata cea de apoi. Căci dacă oamenii nu lasă fără plată şi fără rasplătire pe cei ce poartă greutăţi, pentru ei, cu cât mai mult Dumnezeu va răsplăti pe aceia care atât de mult au răbdat pentru El. Dacă Dumnezeu vrea aşa, atunci la sfârşitul acestei vieţi trebuie să vină alta în care ei să-şi ia răsplată pentru pătimirile lor de pe pământ, în sfârşit al şaptelea motiv este că cei cucernici prin necazuri mai mult se adeveresc şi se fac vrednici de o răsplătire mai mare. Citeşte mai mult...

*

Sf. Teofan Zăvorâtul:

În primul rând, pocăiţi-vă. Aduceţi-vă aminte că în viaţa duhovnicească nimic nu se poate face fără pocăinţă. Orice ar căuta cineva, început a toate să fìe pocăinţă. Fără temelie nu se poate construi casă şi fără desţelenirea câmpului nu se poate nici semăna, nici sădi pe el: nici în căutările noastre duhovniceşti nu se poate întreprinde nimic fără pocăinţă -orice am face fără ea este în zadar. Aşadar mai întâi de toate pocăiţi-vă, adică plângeţi tot răul pe care l-aţi făcut şi luaţi hotărârea de a face de acum înainte numai ceea ce place lui Dumnezeu. Asta va fi acelaşi lucru cu întoarcerea privirilor şi a întregului trup pe calea spre întâmpinarea Domnului ai primul pas pe această cale.

După aceea, păzind mereu neschimbat simţământul pocăinţei, rânduiţi-vă un asemenea fel de viaţă şi de purtare, încât la orice pas sau la orice mişcare să Îl aveţi dinainte întipărit în luarea voastră aminte pe Domnul şi Mântuitorul nostru. Citeşte mai mult...

*

IPS Teofan:

Şi ce s-a întâmplat de fapt? Fecioara Maria aşează în braţele bătrânului Simeon pe Dumnezeiescul Prunc. Acesta încărcat de ani, doborât de bătrâneţe, dar plin de Duhul Sfânt, simte, cunoaşte, şi i se descoperă că are în braţele sale pe Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Şi atunci bătrânul Simeon rosteşte câteva cuvinte de o adâncime şi cuprindere cu totul deosebite. Spune bătrânul Simeon: “Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace“. De ce cere să fie slobozit? Spune el mai departe: “că au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor“. Să fie slobozit, el cere, pentru că l-a văzut pe Dumnezeu, l-a văzut pe Iisus Hristos, şi vede împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu făcute încă înainte de întemeierea lumii. Şi cine este aceasta mântuire? Spune el mai departe: “lumină spre descoperirea neamurilor“. Aceasta este mântuirea, Acesta este Hristos: “lumină, spre descoperirea neamurilor“, şi continuă bătrânul: “şi slavă poporului Tău, Israel“. Slavă poporului tău Israel, cel vechi, care doar în parte l-a recunoscut pe Iisus Hristos ca Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, şi slavă poporului celui drept credincios, adică Israelul cel nou, poporul lui Dumnezeu botezat în numele Sfintei Treimi.[…]

Bătrânul Simeon avându-L pe Prunc în braţe, după ce spune că “Acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora” adăugă: ”iar El va fi semn de împotriviri“. Ştia, prooroc fiind, descoperindu-i-se de câte Dumnezeu, că Pruncul Hristos Domnul va naşte împotriviri, căci vor fi oameni din vremea lui Irod până în vremea persecuţiilor din veacul nostru, şi mai ales din veacul trecut, vor fi oameni, vor fi sisteme, vor fi ideologii, care se vor împotrivi până la sânge ca omenirea să creadă şi să se regăsească în legătură cu Domnul Iisus Hristos. “Ca semn care va naşte împotriviri“, spune bătrânul Simeon, iar apoi, având-o în faţă pe Sfânta Fecioară Maria, spune: “iar prin sufletul tău, sabie va trece“, anticipând dreptul Simeon, suferinţa care avea să definească întreaga existenţă umană a Maicii Domnului, de la naşterea Pruncului în Betleem până la răstignirea Domnului pe Golgota. Şi, în acelaşi timp, prooroceşte bătrânul Simeon, despre sabia care va fi prezentă tot timpul în inima credinciosului care încearcă să meargă pe calea cea strâmtă, căci atunci când te apropii de Dumnezeu, spune un Sfânt Părinte, “pregăteşte-te de ispită”, căci noi, spune dumnezeiescul Apostol Pavel: “nu ne împărtăşim doar de slava lui Hristos, ci suntem părtaşi şi pătimirii şi răstignirii Sale“. Citeşte mai mult...

*

Pr. Nicolae Steinhardt:

Cu totul proprie Noului Legământ este desigur şi taina Crucii care înseamnă jertfă, suferinţă şi asumare a vinovăţiei. Hristos Se jertfeşte pentru noi şi nevinovat, neprihănit fiind - ia asupra-Şi păcatele lumii. Hristos Se întrupează pentru a cunoaşte nemijlocit condiţia omenească; nu prin relatări şi informaţii indirecte (prin reportaje) ci prin experienţa personală, existenţială. Şi de ce, de bună voie, se da Domnul, crucii şi suferinţei? Tocmai pentru că suferinţa este caracteristică definitorie - cu adevărat definitorie - a omului, trăsătura cu totul specifică a condiţiei umane. Creştinismul, spunea Simone Weil - care s-a apropiat atât de mult de Hristos fără a face însă pasul final - nu ne dă un mijloc miraculos de a scăpa de suferinţă, dar ne dă mijlocul de a folosi în mod miraculos suferinţa (de a o preface, adică, în mijloc de cunoaştere - cum spune Dostoievski - de mântuire şi de iubire).

Suferinţa, Hristos a ţinut să o cunoască în formă ei totală şi cumplită - şi însoţită de batjocură şi deznădejde, condimentele necesare oricărei suferinţe reale - tocmai pentru a da întrupării Sale un caracter autentic, de bună credinţă, serios şi nesuperficial. Pe ea a socotit-o a fi ce, ne este irecuzabil propriu şi prin ea, aşadar, a înţeles că e de datoria Sa a trece.

Creştinismul nu este numai Lege, dreptate (să nu uităm vorba paradoxală dar şi zguduitoare a Sfântului Isaac Sirul: să nu huliţi spunând că Dumnezeu e drept. Un Dumnezeu drept nu L-ar fi trimis pe Cel Nevinovat să piară pe cruce pentru mântuirea păcătoşilor) ori: "tariag" (cele 613 comandamente pozitive şi negative în care Talmudul rezuma raporturile dintre om şi dumnezeire; împlinirea lor neabătută chezăşuieşte indubitabil izbăvirea săvârşitorului). Creştinismul e mai ales acestea trei: duh, foc, dragoste, tustrele elemente vădit "dinamice" şi subtile.

De aceea, fraţi creştini, nu-i de ajuns creştinului să meargă duminica şi în zilele de sărbătoare la biserică, să aprindă una ori câteva lumânări, să se închine la icoane şi, eventual, să bată una ori mai multe metanii. Bune sunt acestea toate şi frumoase. Dar cred că nu-s destul. Creştinismul nu-i numai slujbă, cult şi ritual. Creştinismul înseamnă trăire creştină liberă, zi de zi, ceas de ceas, clipa de clipă. Domnul nu a venit pe pământ spre a întemeia o nouă religie ci pentru a ne da un nou mod de viaţă, a ne chema la induhovnicire şi îndumnezeire. Hristos S-a pogorât din cer şi S-a făcut om ca noi să ne putem înălţa deasupra condiţiei noastre animalice şi trupeşti, să ne putem îndumnezei. Hristos ne cheamă chiar deasupra deasuprelor Vechiului Legământ, întru împlinirea vocaţiei noastre spirituale şi cosmice. Citeşte mai mult...

Cuvinte către tineri (X) - Părintele Dionisie Ignat despre rolul şi chemarea tinerilor

Părintele Dionisie Ignat, duhovnicul român de la Sfântul Munte Athos, a arătat o grijă deosebită faţă de tinerii care veneau des la el pentru a primi sfaturi şi cuvinte pline de folos şi de putere duhovnicească. Bătrânul Dionisie a ştiut că începutul bun pe care un tânăr îl pune vieţii lui este garanţia că acesta va deveni om plăcut lui Dumnezeu, de aceea insista ca tinerii să nu se înstrăineze de Biserică şi de învăţăturile ei. Pentru cuviosul Dionisie căsătoria şi călugăria sunt încercări care descoperă adevăratul caracter al omului.

Dacă tineretul se ocupă cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi cu povăţuirile Bisericii, totdeauna este câştigat. Trebuie să faci ceea ce te luminează Dumnezeu, ceea ce ştii ca om şi creştin şi ai auzit de la părinţi şi de la fraţi. E bine să citeşti Sfintele Cărţi. Aşa te înarmezi, te întăreşti, pentru că omul îşi are neputinţele lui”, spunea cuviosul Dionisie.

Firea omului cunoaşte care-i binele şi care-i răul

Bătrânul mai arăta că tinerii care se apropie de Biserică trebuie să se comporte oarecum ca şi monahii care îmbracă haina călugăriei, pentru că şi unii, şi ceilalţi pot fi descurajaţi foarte uşor de la primele încercări ale credinţei, şi mai ales ale răbdării. “Prima dată să aibă smerita cugetare. Pe toţi cei din jurul tău să-i socoteşti că sunt mai buni, mai apropiaţi de Dumnezeu ca tine. Pe duhovnic să-l asculţi ca şi cum ţi-ar vorbi Însuşi Dumnezeu, pentru că nu există duhovnic care să te înveţe răul. Totdeauna el o să te povăţuiască să te depărtezi de cele rele şi să te apropii de cele bune. Ăsta-i începutul. Să citim Sfintele Cărţi, învăţăturile Bisericii, fiindcă dacă nu citim învăţăturile Sfinţilor Părinţi, nu-i aşa, de multe ori greşeşte omul fără să ştie. Dar oricât ar fi, firea omului cunoaşte care-i binele şi care-i răul. Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi după asemănarea Lui, vasăzică nu a făcut ceva rău, a făcut bine. Acuma, după firea ta cea omenească dată de Dumnezeu, dacă te osârduieşti să fii aproape de Dumnezeu, de-acuma singur vezi: “Lucrul ăsta nu-i bun. Uite, am spus minciuna aceea, dar nu-i bine. Uite, l-am urât pe acela că a făcut o faptă bună, nu-i bine”. De la sine, de-acuma, încearcă să te conformezi. Dar, ca să fim mai siguri, să citim scrierile Sfinţilor Părinţi, poveţele Bisericii, că acelea-s hotarul nostru. Da. Şi ca tânăr, să păzeşti cu sfinţenie curăţenia sufletească şi trupească, pentru că nimic spurcat şi necurat nu va intra întru Împărăţia cerurilor.”

Două cărări prin care se capătă veşnicia

Tineri care veneau la părintele Dionisie îi cereau sfaturi în privinţa căii pe care ar trebui să o urmeze în viaţă. Mulţi îi spuneau că nu ştiu dacă să îmbrace haina monahală, căci simţeau o oarecare chemare către vieţuirea în mănăstire, sau să urmeze calea căsătoriei. Părintele Dionisie de multe ori arăta că fiecare om urmează calea pe care este chemat de Dumnezeu, şi ar trebui să aibă răbdare foarte mare şi insistenţă în rugăciune pentru a avea o anumită certitudine şi încredinţare de sus. Celor care se arătau a avea vocaţie de călugărie le spunea să nu se grăbească, ci să încerce o anumită perioadă de timp dacă pot duce viaţa monahală. “De aceea, vedeţi că Bunul Părinte ceresc a lăsat pentru fiecare creştin două cărări de mântuire, două cărări pentru a căpăta veşnicia. Una este căsătoria, pentru a aduce copii în lume şi a-i creşte în frica lui Dumnezeu, cealaltă este viaţa monahală. Acestea două sunt cele mai sigure feluri de vieţuire. Fiecare, după cum îl luminează Sfântul Duh, îşi alege ori una, ori alta, dar să ştii că şi una, şi alta au ispite multe. Ispitele, dacă ai răbdare şi blândeţe, le poţi trece toate. Nunta şi călugăria sunt două Taine bisericeşti lăsate de Bunul Dumnezeu. Alege singur: de vrei să te faci călugăr? Du-te şi încearcă trei ani de zile, şi dacă te împaci şi crezi că o să poţi reuşi, ia asupra ta îngereasca schimă şi cu Dumnezeu înainte, cu răbdare! Iar dacă după trei ani de zile nu te împaci, ai socotit că “am încercat, n-am să pot să fiu călugăr”, te duci şi te căsătoreşti. Dar să nu crezi că nu o să fie ispite, şi într-una, şi într-alta. Aşa că ne trebuieşte răbdare, ca să putem trece peste toate ispitele cele mici şi mari. Numai aşa putem trece, după cuvântul proorocului: “Smeritu-m-am şi m-am mântuit”.”

Dacă tânărul este creştin bun, de la sine este şi om la locul lui

Părintele Dionisie spunea că tinerii trebuie să se poarte creştineşte înainte de căsătorie pentru că, având experienţa unei limitări şi înfrânări, pot privi cu responsabilitate şi cu seriozitate spre problemele vieţii de familie. “Relaţiile să fie creştineşti, adică cei doi tineri care vor să se căsătorească să se iubească în aşa fel încât fecioria lor să fie nepătată. Ş-atunci să ştii, când te vei duce la Biserică şi fecioria este nepătată, harul Sfântului Duh te întăreşte ca să rămâi până la sfârşit omul lui Dumnezeu. Dacă eşti destrăbălat înainte de a te duce la biserică, cu greu te mai îndrepţi. Şi oricât te-ai îndrepta, eşti aşa, ca o căruţă hodorogită şi îndreptată. De aceea trebuie mare băgare de seamă a părinţilor la tineret, pentru că datoria părinţilor nu-i atât de a aduce om în lume, cât de a-l face să fie om. Şi fiindcă credinţa noastră este atât de curată. Dacă tânărul este creştin bun, de la sine este şi om la locul lui. Nu poate să fie un creştin bun şi un om rău, nu se poate. Credinţa noastră nu ne învaţă altceva şi nu ne povăţuieşte altceva decât numai şi numai a petrece în lumea aceasta trecătoare şi înşelătoare bine şi a câştiga veşnicia cu ajutorul lui Dumnezeu, lucrând cele ce ne-a dat Dumnezeu.”

Cu răbdarea bărbatului, o aduci ca să fie cea mai bună fiinţă

În relaţia de familie, părintele Dionisie spunea că armonia şi buna înţelegere depind de firea şi de comportamentul bărbatului. “Prima dată trebuie să se respecte unul pe altul. Bineînţeles, bărbatul este capul familiei, nu-i aşa? Singur ţi-ai ales persoana lângă care vrei să trăieşti toată viaţa şi acum se poate întâmpla de multe ori că ea nu mai e aşa cum ai cunoscut-o la început; a devenit nervoasă, a devenit ocărâtoare. Trebuie să faci răbdare, fiindcă doar cu răbdarea bărbatului şi cu sfătuirea vorbelor bune o aduci ca să fie cea mai bună fiinţă, chiar să fie ea cât de nelalocul ei. Pentru că, scrie Sfânta Carte, “cel ce va scoate din nevrednic vrednic, ca gura lui Hristos se va chema”. Nu numai că, după ce ai atras-o către bine şi te-a ascultat, poţi să trăieşti o viaţă bună, dar ai şi plată de la Dumnezeu.”

Un articol de Marius Nedelcu

Sursă: Tineretul Ortodox