Expoziţia Cruci de piatră
În noi totul e
spoială, totul e lustru fără bază.
Eminescu: Epigonii
Ştiinţa de carte este
incontestabil absolut necesară tuturor, nu mai încape îndoială. Ea singură însă
nu e de ajuns pentru a da educaţia sau cultura în înţelesul adevărat al
cuvântului. Pe lângă spirit trebuie îngrijit şi sufletul. Întrucât cel ce va
şti să citească şi să scrie nu se va simţi legat de pământul patriei sale şi
prin alte legături sufleteşti, nu ne vom putea bizui pe statornicia
sentimentelor sale. Neavând nimic sfânt în cugetul său, ţăranul, fie el chiar
absolvent al şcolii primare, într-un moment de orbire va da uitării şi patria
şi pe frate şi chiar avutul său propriu. Se va simţi străin într-o ţară
indiferentă, cât timp printr-o educaţie serioasă nu i se va fi lămurit rostul
său pe acest petic de pământ şi nu i se va fi insuflat o adevărată iubire
pentru ogorul şi neamul său. Asemenea sentimente trebuie deci redeşteptate în
sufletul său.
MŢR, Interior
Respectul tradiţiei este
incontestabil unul din elementele cele mai puternice pentru educarea morală a
popoarelor. La ţăranul nostru tradiţia religiei strămoşeşti împlinea în parte
acest rol în educaţia sentimentală. Cu slăbirea credinţei, ţăranul de azi şi-a
pierdut însă multe din însuşirile sufleteşti ale părinţilor săi. De vom putea
pe baza credinţei să reînviem şi celelalte sentimente bune ale poporului român
de odinioară, nu e loc de cercetat aici. Voi insista numai asupra unui singur
factor, de care va trebui să se ţină seamă în îndrumarea viitoare a maselor. Şi
anume asupra educaţiei artistice a poporului, care trebuie să capete un loc de
seamă în programul nostru cultural. Arta, considerată nu ca o cerinţă a
luxului, ci ca o îndeletnicire productivă şi recreativă în acelaşi timp,
dovedeşte întotdeauna o bună stare sufletească precum şi prosperarea materială
a unui popor. Şi, dacă luptăm pe cale de reforme economice să redăm ţăranului
un trai mai omenos şi mai îmbelşugat, trebuie neapărat să-i uşurăm şi reluarea
ocupaţiilor artistice ale strămoşilor săi. Căci un belşug mai mare şi o artă
mai frumoasă a avut ţăranul nostru din generaţiile trecute.
Dovezile indiscutabile ni le
produc tocmai rămăşiţele artistice ce mai găsim. Frumoasele şi numeroasele
mănăstiri şi biserici presărate pe întregul pământ românesc ne mărturisesc
credinţa, sentimentul de patrie şi totodată şi simţul artistic al voievozilor
şi boierilor; iar sculpturile şi ţesăturile naţionale ne dau dovadă a artei şi
a bogăţiei plugarului de odinioară. Căci desigur că nu-l trage inima să-şi
înflorească poarta şi tinda casei, sau să-şi împodobească pereţii căminului cu
velinţe alese şi scumpe pe cel ce n-are un ceaun de mămăligă. Cultivarea artei
merge paralel cu prosperitatea materială. Să redobândim pe aceasta din urmă şi
în mod firesc va renaşte şi cea dintâi. Cu siguranţă că atunci când ţăranul nu
va mai duce grija zilei de mâine şi nu va mai fi aşa de greu apăsat de
condiţiile muncii sale, atunci va reînvia în chip firesc şi poezia şi arta
populară, acum date uitării.
Oricare ar fi însă soarta
reformelor sociale plănuite, şi deci implicit şi a viitorului artei noastre
populare, o misiune avem de împlinit. Trebuie neapărat să salvăm rămăşiţele ce
se mai pot găsi din arta de odinioară. Fie chiar numai ca document al unor
vremi mai bune şi al unor însuşiri sufleteşti mai înalte, pe care le-a avut, şi
desigur că le mai are încă, poporul român. Prin asemenea probe, mai mult decât
prin vorbe, vom putea dovedi gradul nostru de cultură. Astfel numai am putea
înfiera pe răuvoitorii care, judecându-ne după un moment de cumplită rătăcire,
s-au grăbit să ne trateze de „semisălbatici“, contestându-ne dreptul de naţie
civilizată. Datoria de a culege aceste testimonii ale trecutului trebuie să o
împlinim, chiar dacă printr-o orbire momentană nu am fi cu toţii convinşi de
însemnătatea lor artistică sau culturală. Să ne ferim de blestemul generaţiilor
viitoare, care nu ne-ar ierta greşeala de a nu fi salvat la timp asemenea
rămăşiţe. Căci nepăsarea de azi nu se va mai putea îndrepta mâine: obiectele
dispărute sau distruse nu se mai regăsesc. Ele sunt pierdute pe vecie şi cu ele
dispar atâtea titluri ale omeniei noastre.
E vreme, cred, ca, după
încercările ruşinoase prin care am trecut, să ne desmeticim puţin şi,
reculegându-ne, să căutăm să îndreptăm greşelile comise. Acum, ori niciodată,
mai este vreme să înfiinţăm acel muzeu naţional, în care să se oglindească în
mod demn trecutul artistic şi cultural al poporului românesc. Mândria naţională
nu ar trebui să ne îngăduie să rămânem, mai ales în această privinţă, într-o
vădită inferioritate faţă chiar şi de vecinii noştri mai tineri şi mai puţini
la număr decât cele douăsprezece milioane de români. Chiar fraţii noştri de
peste Carpaţi, cu toate greutăţile ce-i strâng, au reuşit să ne întreacă.
Sibiul, Clujul şi Cernăuţii, de pildă, au muzeele lor cu mult încă înainte de
Capitala Regatului Român. Aci, cu toate acestea, ar trebui să se înalţe acest
adevărat templu al românismului.
Prin porturile şi obiectele
lor uzuale să se vadă cel puţin reunite la un loc ramurile răzleţe ale
românilor de prin Macedonia, Bosnia, Serbia, Ungaria, Moravia, Bucovina şi
Basarabia. Alături de variatele costume ale judeţelor din ţară, această
adunare, fie chiar numai de veştminte, ar putea totuşi să ne lase să întrezărim
puterea ce am reprezenta, de s-ar realiza vreodată întrunirea numeroaselor
populaţii româneşti, azi atât de împrăştiate. Dar nu pentru evocarea unor
asemenea utopii, ci în vederea unor scopuri cu mult mai practice şi imediate ar
trebui înfiinţat acest muzeu. El ar fi casa de educaţie a sentimentelor
naţionale şi în acelaşi timp depozitul izvoadelor artei pământene. Prin el ar
învăţa generaţiile tinere să aprecieze şi să iubească trecutul; prin el ar afla
gospodarul de la ţară mijloacele atât de simple şi totuşi atât de apreciabile
prin care bătrânii ştiau să-şi îmblânzească traiul şi să-şi desfete ochiul;
prin el, în sfârşit, s-ar face educaţia artistică a întregului popor. Săteanul
va fi mândru văzând considerarea deosebită ce se dă produsului mâinilor sale,
iar târgoveţul va fi uimit descoperind asemenea însuşiri fratelui său de la
ţară. Măgulirea primului şi mulţumirea celuilalt ar contribui desigur la
apropierea lor şi poate chiar la iubirea reciprocă.
În afară de asemenea
consideraţii de ordin moral, să se ia în seamă mai ales însă avantajele
economice ce ar rezulta din renaşterea industriilor naţionale pe urma modelelor
din muzeu. Toate aceste argumente, pe scurt numai enunţate aci, vor fi oare în
stare să ne deştepte din amorţeala în care ne perpetuăm? Şi, în momentul în
care ne încumetăm să prefacem starea economică a ţăranului, fi-vom în stare să
realizăm cel puţin această mică operă din domeniul preocupărilor culturale?
Dacă nu din sentimentul de datorie faţă de contemporanii noştri, cel puţin din
respect faţă de trecutul nostru, ar trebui să ne executăm.
În
mintea ţăranului mai ales, căci de el trebuie să ne îngrijim în primul rând, se
vor naşte, sunt sigur, mai curând idei de ordin moral sau patriotic din
contemplarea unei icoane străbune sau a portretului ctitoricesc al lui Tudor
Vladimirescu, de pildă, decât în faţa tigrului sfâşiindu-şi prada. Un muzeu de
etnografie şi artă românească însă, oricum ar fi el înjghebat, va avea
totdeauna un caracter propriu, o originalitate a sa, prin natura colecţiilor
chiar. În nici un caz el nu poate suferi comparaţia cu alte instituţii străine
decât întrucât priveşte instalarea; căci din punct de vedere al conţinutului el
este fără termen de asemănare, fiind unic în felul său. De aceea numai un
asemenea muzeu poate da nota caracteristică a poporului nostru, arătând gradul
său de cultură.
Fragmente din „Viaţa
românească“ - ianuarie 1908
Al. Tzigara-Samurcaş,
Muzeografie românească, Bucureşti, 1936
Sursă: Muzeul
Ţăranului Român
1 comments:
Foarte interesant articol!
Trimiteți un comentariu