Raiul, la 25 de km de comunism

Liviu Rebreanu spune că tradiţia adevărată este o merinde sufletească. Iată că astăzi sunt oameni care vor să o smulgă din sufletul acestui popor. Este ca şi cum ai smulge o inimă din pieptul unei mame: ucigător, dureros şi condamnabil, la fel cum este şi decizia actualului director al MŢR, Virgil Niţulescu. Nu se poate să spulberi pur şi simplu tradiţia şi spiritualitatea românească fără să ţii seama de profilul instituţiei pe care o conduci, de faptul că ea nu reprezintă viziunile tale personale, ci trecutul unui popor pe care n-ai dreptul să-l calci în picioare. Societatea civilă n-ar trebui să rămână indiferentă, ci să ceară demisia directorului MŢR.

Adrian G. Romila

în memoria Aglaiei

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul copilăriei mele și la casa bunicii, mă-ntorc în fantasma cea frumos călătoare și limpede ca cristalul, în care se oglindește cu mâhnire un Rai pierdut pentru totdeauna. Zăvorât într-o crisalidă a imaginației și păzit cu sabie de foc, el stă ca o efigie prețioasă, înfiptă în inima tuturor amintirilor mele.

Cei ce nu au avut privilegiul unei copilării la țară, n-au cum să înțeleagă asta. Azi e greu să mai găsești asemenea nostalgii desuete, când timpul puber e ucis, în mare parte, în fața realităților explozive de dincolo de ecranele computerelor. Doar cine mai are bunici la țară mai poate experimenta copilăria paradisiacă, în vacanțe, dar ”țara” nu mai e cea de dinainte de 1989 (la care eu vreau să mă refer), și nici copiii nu mai sunt aceiași. O uriașă mutație de paradigmă s-a produs în ultimele decade moderne, astfel încât orizontul copiilor și al adolescenților a devenit o excrescență mobilă a virtualităților compuse din pixeli și informații rapide. Cu avantaje și costuri aferente. Lor ruralul nu le mai spune nimic, decât, eventual, negativ: un loc al plictisului gol, din care lipsesc beneficiile interconectărilor în rețea și pulsațiile vieții mondene.

Vacanțele socialiste erau lungi, iar alternativele puține. Cu două ore de televizor și un singur canal, acerb controlat ideologic, nu aveai cum și de ce să fii legat de ecran. Cinematograful, ieșitul pe afară, cu cheia legată de gât, miuța printre blocuri cenușii și spații betonate, un schimb de timbre și de alte felurite colecții personale exotice (reviste Pif și Rahan, surprize de chewing gum, jucării străine) se numărau printre opțiunile timpului liber. Cei mai mulți dintre noi făceam parte din proaspăta generație născută pe asfalt din părinți rurali, care gustaseră maleficiile colectivizării și nu mai aveau de ce rămâne în satul natal. Veniseră la oraș, să se alăture armatei internaționale de muncitori și intelectuali, înfrățiți cu țăranii întru construirea paradisului profețit de Marx, Engels și Lenin. Corolarele ideologice ceaușiste se adăugaseră, astfel încât ne născuseră pe noi, progenituri ale viitorului, înrolate în organizații paramilitare (șoimi, la grădiniță, pionieri la școală, uteciști, la liceu) care să ducă pe noi culmi ale progresului statul național, unitar și multilateral dezvoltat. Deocamdată, înmatriculați pe mâneca uniformei, visam printre mărețele realizări urbane, evadând cum puteam. Și cea mai la-ndemână evadare era la țară, la bunici, încercând să refacem rădăcinile frânte ale părinților noștri prin lungi stadii de vacanță, vara și iarna.

Satul bunicii mele materne (bunicul murise, într-o stupidă confruntare vindicativă, când eu aveam trei ani) era azvârlit între dealuri înverzite și păduri pitice, la 25 de kilometri de orașul unde comunismul se decanta în esențe ridicole. Aproape toate vacanțele școlare le petreceam acolo, rupt de zgomotul și claustrarea din apartamentul îngust, de cozile la alimentele pe cartelă, de economia la lumină și apă caldă, de omniprezența lui Big Brother față de care trebuia să ai grijă ce vorbești, ce gândești și ce iubești. Nevoile elementare trebuiau transferate în locul unde ele puteau fi satisfăcute fără grija de-a nu găsi materiile prime și de a comanda afecte inexistente. Mergeam cu autobuzul, cursă regulată, trecând prin alte și alte sate, părăsind asfaltul, urcând și coborând pe drumuri prunduite, înguste și prăfuite, ca un parcurs sinuos, cu obstacole și opriri, o mică aventură premergătoare întrării în Paradis. Și exact asta mă aștepta la capăt. 

Casa bunicii, cu ferestre mici, cerdac, bucătărie de vară, beci, pod, șură și alte dependințe se prelungea cu o imensă grădină, cu livadă, cu alte curți, cu dealuri colorate în fâșii verzi, maro și galbene, întrerupte de căpițe ca niște tumuli, cu o zare promițătoare, terminată în sinusoida cețoasă a munților. Memoria fostelor vremuri se mai conserva încă în ritmul cotidian al oamenilor, în felul cum vorbeau și judecau, în cântărirea existenței în funcție de muncile agricole, în credința discretă, în simplitatea și directețea opțiunilor, în amintirile despre război. Sigur că erau și aici semne ale ”căderii”, se strângeau cote, se treiera cu uriașe combine, se muncea ”la ceapeu”, se mergea la muncă în fabricile de la oraș, se cumpărau produse de la unicul magazin universal (numit, antihiat, ”coperativă”), se măsurau pământurile după lungimi secrete, de dinainte de colectivizare, dar toate astea nu puteau umbri bucuria existenței într-o libertate pe care nu o găseai la oraș. Multe lucruri te ajutau să respiri o încetineală paradisiacă și ea se adăuga unei liniști moldave ancestrale, ce contabiliza melancolii.

Era, în primul rând, proximitatea naturii — a pământului, a cerului, a apei, a copacilor și a animalelor, parfumul zmeurei altoite, a merelor domnești și a fânului uscat, foșnetul tandru al vântului prin iarbă, hămăitul câinilor, mirosul focului aprins sub plită, dimineața, adânca liniște a nopții, cu luminițele caselor împrăștiate ca mărgăritarele sub bolta spuzită. Apoi, ceea ce făceam noi, toată ziua, adică joaca și poznele, căci bunica știa că nu te poți bucura de un peisaj dacă ești o parte a lui, dacă îl epuizezi în muncă și ești dependent de el. Nu prea ne punea să facem mare lucru, deși treburi erau cu duiumul, ca-n orice gospodărie țărănească ce supraviețuiește cu vacă, păsări, porc, porumb, trifoi și straturi cu legume. 

Eram, deci, liberi să ne bucurăm de priveliștea fiecărei zile, pe care-o puteam programa cum voiam, strecurându-ne printre îndatoriri minore (să culegem nu știu ce, să tăiem lemne, să cărăm una-alta, să aducem vaca de la păscut, să ajutăm pe undeva). Exuberanța excursiilor silvane în căutarea fragilor, a murelor și a ciupercilor, pescuitul de pești și raci, devastatul pomilor vecini, ascunsa prin poduri și cotloane tainice, mâncatul la masa de sub vie, dormitul la grămadă, în paturi mici, iubitul pisicilor, trasul cu arcul și praștia, mersul ”de rând” cu vacile satului — iată câteva stații în satul edenic, pitit între coline, departe de carcasele din beton, cu zeci de geamuri, de țevi, de fire, de îndemnuri mobilizatoare și de convenții absurde.

Iarna drumurile până în sat se înzăpezeau, adesea, și nu se mai putea pleca sau intra. Vacanța de iarnă însemna, atunci, mai multă lipsă de la școală: săniuș, căldură în sobă, miros de cozonac, de turtă cu julfă, de tochitură, de colaci, peisaj alb, imens, pe care să-ți lași urmele de ființă primordială. Clădirile-reper ale spațiului, școala ce servea de cămin pentru nunți, și bisericuța ca o bijuterie de lemn se-mbrăcau în pacea indescriptibilă a altor timpuri, mai intensă în pădurile de mesteceni și de pini din împrejurimi. Aplecată asupra războiului de țesut, bunica alcătuia, cu suveica, fir lângă fir, covorul sau păretariul pe care modelele policolore tradiționale contraziceau tăcut omniprezența fundalului roșu, lozincard, cu secera pusă peste ciocan.

Remitizată acum, bunica mea avea trăsăturile unei umanități arhaice, necorupte de brutalitățile istoriei și de drama unei văduvii timpurii. Un chip frumos, neted, ivit luminos de sub broboada permanentă, nestricat de brazdele frunții, care marcau o viață fără răgazuri contemplative și care lăsau să se vadă puțin din părul albit, strâns în coadă lungă, ascunsă. Fusese măritată de foarte tânără cu un bărbat matur, înstărit și trecut prin război (luptase dincolo de Prut, împotriva rușilor, și fusese rănit; amintirea bunicului e atât de vagă, încât nu l-aș putea mitiza decât într-o poveste), crescuse patru copii, ținuse aproape singură de mici câțiva nepoți neliniștiți și menținea, cu eforturi de neînțeles pentru noi, o gospodărie altădată mai prosperă. Puținătatea trupului ei era compensată de înțelepciunea simplă, de tăcerile semnificative și de puterea interioară. Răspundea la întrebări după câteva secunde de gândire, mergea oriunde fără să se grăbească, era iertătoare, ospitalieră și lipsită de visuri deșarte. De altfel, nu depășise decât foarte rar granița gardului curții și rar venea la oraș, se resemnase cu singurătatea (în afara vacanțelor era aproape singură), cu universul casnic și cu grijile mărunte. 

Se supăra greu, dar când o mîniam, se descărca pe noi cu imprecații filozofice ca ”mânca-v-ar moartea” sau ”m-am hrănit de voi”. La ”desenezi” spunea ”desemnezi” (în zilele ploioase, nevoiți să stăm înăuntru, umpleam caiete cu desene în creion), zicea ”mă-ta” și ”tat-tu”, rostea la culcare ”Tatăl Nostru” cu șoaptă auzită, gătea excelent, era cumplit de harnică, nu văzuse niciodată marea și nu înțelegea ”cum de-i atâta apă acolo”. Asculta cu sfințenie la radio știrile de la ore fixe, și la patru dimineața, când se trezea, și la nouă seara, când se pregătea de somn, și adesea căuta ”Vocea Americii” sau ”Europa liberă”, pentru perspective mai proaspete (televizor avusese, cândva, dar se stricase). Făcea o mămăligă tare, aurie și bună, un borș incomparabil de gustos și o chisăliță de cireșe cum nu s-a văzut. Știa că jocurile cu fete ”sunt periculoase”, ne privea mirată când ne vedea cu pisica în pat (mâța e mâță, trebuie să stea afară) și, când o întrebam cum îl cheamă pe câine, raspundea, sec, ”câine, cum să-l cheme?”. Duminicile se parfuma cu apă de colonie și îmbrăca hainele bune, apoi ne lua și pe noi la biserică, să o ajutăm să ducă tava de colivă din grâu fiert, ornat cu bomboane, cu cercuri făcute cu gura de pahar și cu o cruce din cacao, obținută cu matriță de carton. Îi stătea la fel de bine în hainele de lucru, într-o bluză simplă, cu fustă și șorț, în gumari, cu baticul legat sub bărbie, mulgând vaca, strângând balega, întorcând paiele, prășind porumbul sau aducând un braț de lemne. 

Mirosul ei specific (deloc neplăcut) nu se simțea la țară, dar inunda apartamentul când ne făcea câte o vizită, la oraș, să-și vadă fetele sau să ne aducă sacoșe încărcate ochi cu de toate. Aprecia studiile, școala, adică (deși ea absolvise doar șapte clase), avea respect față de orășeanul sadea, dar nu înțelegea cum am putea trăi fără roadele pământului (îi replicam că se găsește totul la magazin) și de ce trebuie să mergem în concediu ”undeva” (la mare, la munte, în vreo excursie organizată), să cheltuim aiurea, când aveam la ea, pe lângă casă, tot ce ne doream pentru o vacanță. A muncit până la moarte, cu ardoare, iar moartea a găsit-o la fel de frumoasă, chiar dacă mai împuținată la trup. Fusese pusă într-un sicriu care-i era mare, cu baticul bun legat sub bărbie, pantofii curați și costumul de ocazie, sub privirile mele înlăcrimate (aveam treizeci de ani, eram căsătorit și deja tată), veghind-o pentru ultima oară în odaia de oaspeți unde ținea lada ei de zestre, șifonierul vechi și borcanele cu dulcețuri. Am ascultat-o în taină pe sora ei mai mică șoptindu-i la ureche, când erau numai ele două, la priveghi, un bocet vechi, în care bunica se reașeza firesc în materia lumii paradisiace de unde nu plecase niciodată (”vai, săracele mânuță / de-acum n-or face trebuță / ci s-or face burenuță / vai, săracele picioare / de-acum n-oi umbla cu ele / și s-or face burenele / vai, săracii ochișori / cum or crește pomișori / vai, sărace degețele / cum s-or face floricele…”).

Raiul din vacanțele copilăriei mele nu l-am părăsit fiindcă am crescut ori fiindcă s-au schimbat vremurile (sigur, și de asta!), ci fiindcă nu-l puteam concepe fără bunica. Simpla ei prezență umplea totul de sens și dădea coerență unui spațiu cu risipă de frumusețe și de bucurie. Am priceput asta când nu am mai sesizat contrastul dintre el și spațiul urban, în care mă întorceam după săptămâni de libertate sezonieră. Înainte, în numai 25 de kilometri, străbăteam drumul descendent dintre Paradis și lume. Luminile, grijile și zgomotele orașului comunist mă izbeau violent și măreau contrastul față de locul din care veneam. Privind dinspre unul spre celălalt, era ”altceva”. După căderea comunismului și moartea bunicii, acest contrast a dispărut. Orașul arăta altfel, puteam respira în voie, eliberat de constrângerile dictaturii, dar satul bunicii urmase și el acest ”altfel”. Timpurile și locurile deveniseră, deci, analoage, or Raiul e Rai tocmai fiindcă e ”altceva” decât oricare loc.

Am revenit, după aceea, în satul bunicii, cu varii ocazii, de multe ori. Acolo, în casa rece, nu mai stă nimeni, acum. Raiul copilăriei mele s-a așezat ostentativ între lucrurile esențiale care mi s-au întâmplat. La 25 de kilometri de orașul natal, regăsesc un loc ca oricare altul, poate un pic cam izolat. De când bunica s-a mutat în cimitirul smerit de la marginea câmpului, am căzut definitiv în lume. Nu mai e comunism și am semnal la mobil.

Sursă:   Lapunkt.ro