Lucian Boia: Un istoric la modă

Alex Ştefănescu

Sunt la modă cărţile unui istoric, Lucian Boia, care de mai mulţi ani se ocupă de demitologizarea istoriei României. Acţiunea sa pare necesară, dar, în realitate nu are obiect. Forme de mitologizare a istoriei găsim doar în discursurile unor primari, la diverse aniversări, şi în discuţiile dintre pasagerii care călătoresc în acelaşi compartiment de tren.

Cu asemenea utilizatori ai limbii de lemn postcomuniste şi cu asemenea naivi, care taie frunză la câini ca să le treacă timpul mai repede, polemizează Lucian Boia? Aceştia sunt adversarii săi de idei? Nu cunosc niciun caz de istoric serios care să idealizeze istoria României. Toţi se remarcă prin spirit ştiinţific şi printr-o înţelegere realistă a trecutului. Chiar şi oameni ca mine, care nu sunt istorici, dar au o anumită experienţă a muncii intelectuale, nu fac greşeala să creadă că presupusa civilizaţie dacică era superioară celei romane sau că Ştefan cel Mare era un sfânt.

Şi atunci? De ce investeşte Lucian Boia atât de multă energie în combaterea unor presupuse reprezentări teatral-eroice ale istoriei României? Vrea să cureţe istoria de reziduurile propagandei comuniste? Dar asta s-a făcut repede, imediat după 1989. Şi apoi, chiar înainte de 1989, nimeni – în afară de oamenii lipsiţi de orice pregătire − nu lua în serios versiunea oficială referitoare la diferite evenimente din trecutul ţării.

Acţiunea lui Lucian Boia este cu atât mai greu de înţeles cu cât merge dincolo de scopul declarat. După ce demitologizează, istoricul minimalizează şi defăimează. Şi aceasta într-un stil monoton-obiectiv, lipsit de strălucire, tocmai pentru a da impresia de ştiinţă. Expresia „a sări peste cal” este foarte potrivită în cazul lui. Putem să ni-l imaginăm pe călăreţul care, vrând să încalece calul, îşi ia un avânt prea mare şi sare peste el. Scena ne face să râdem, este de un comic irezistibil, dar dacă avem de a face nu cu un călăreţ, ci cu istoric influent, cu cărţi publicate la edituri de mare prestigiu, care sare dincolo de adevărul istoric, nu prea ne mai vine să ne amuzăm.

Nu se poate şti cu precizie de ce s-a angajat Lucian Boia în această acţiune efervescent-distructivă. În ceea ce mă priveşte, cred că este vorba de dorinţa adolescentină (simţită la aproape 70 de ani) de a atrage atenţia asupra sa. Este greu să mai descoperi azi, ca Schliemann, vestigiile legendarei cetăţi Troia. Mult mai la îndemână – dacă nu ai reţineri de ordin moral sau sentimental – este să minimalizezi ceea ce merită respectat.

Mii de intelectuali frustraţi, de la Sabin Gherman care a exclamat cu ani în urmă „M-am săturat de România” şi până la Mircea Badea, care îşi numeşte ţara, în bătaie de joc, „Românica”, formează publicul relativ numeros care jubilează la apariţia cărţilor lui Lucian Boia.

Cea mai recentă dintre ele − şi cea mai tendenţioasă – are un titlu care ar putea fi folosit ca material didactic la o lecţie despre discriminare: De ce este România altfel? Autorul ţine să explice, într-un prolog, că nu este vorba de un „altfel” inocent, care poate fi aplicat oricărei ţări, ci de un altfel de „altfel”:

„Ţările şi naţiunile sunt diferite. România intră şi ea, fireşte, în acest joc al asemănărilor şi deosebirilor. Nu cumva este totuşi şi mai diferită? Cu alte cuvinte, nu se situează oare mai «excentric», sub tot felul de aspecte, în raport cu ceea ce ar fi o medie sau o relativă normalitate europeană?”

Urmează o trecere în revistă a dovezilor că românii sunt mai prejos decât alţii. Cu alte cuvinte că sunt „altfel” în sensul peiorativ al cuvântului.

Autorul denunţă, întâi, „întârzierea” în care ne aflăm în comparaţie cu celelalte ţări europene. El aminteşte, printre altele, că în Occident s-a înfiinţat universităţi cu cinci sute de ani înaintea celor din România. Întârzierea poate conta însă în descrierea, nu în evaluarea culturii unui popor. Mai mult decât atât, întârzierea poate fi chiar, în unele privinţe, avantajoasă, dând posibilitatea de a evita greşelile altora, de a renunţa la ceea ce s-ar putea numi o birocraţie a culturii şi de a lua totul de la zero, cu entuziasmul specific începutului. E frumos să întreţii o casă veche, dar şi mai frumos să te muţi într-o casă nouă, neaducând cu tine lucruri uzate şi nefolositoare. Civilizaţia americană este cel mai bun exemplu în această privinţă.

Altă remarcă este aceea că aproape tot ce s-a făcut bun în România se datorează unor străini; istoricul enumeră edificii, monumente, instituţii de învăţământ, bănci, spitale etc. şi indică numele alogenilor care le-au creat. Această evidenţă strictă a naţionalităţii fiecărei personalităţi este uşor înfricoşătoare. Şi este şi nerelevantă, întrucât tot ce s-a realizat în România, indiferent de către cine, este la urma urmelor românesc, pentru că a satisfăcut o exigenţă naţională şi s-a integrat într-o atmosferă a locului.

În cartea sa, care este mai mult un rechizitoriu decât un studiu, Lucian Boia incriminează multe alte defecte ale românilor, printre care apatia, lipsa lor de reacţie chiar şi la ceea ce nu le convine. Ar trebui spus însă că peste tot în lume marea majoritate a populaţiei rămâne inertă când se petrece ceva revoltător. Aşa au rămas francezii în timpul ocupaţiei germane, ruşii în timpul regimului comunist etc. Mare dreptate avea Adrian Cioroianu când spunea – exasperat şi el de negativismul multor intelectuali − că „românii nu sunt cel mai rău popor din lume”.

Eu cred chiar că resemnarea românilor, lipsa lor de reacţie la diverse pierderi este şi o expresie indirectă a vitalităţii lor. Un popor fără vlagă nu cedează nimic, nu face nicio concesie şi nu tace atunci când i se ia ceva. Dar un popor cu multă viaţă în el, talentat şi capabil, cum este în mod evident poporul român acceptă nepăsător să piardă. De ce? Pentru că are de unde.

Nu vreau să mai întârzii prea mult asupra acestei cărţi, care este nu numai falsă, ci şi antipatică, prin tacticoasa mulţumire de sine cu care autorul descrie dezastrul (inventat de el). Dar nu pot să trec sub tăcere opacitatea de care dă el dovadă când încearcă să redimensioneze importanţa operei lui Eminescu:

„Fapt e că şi Eminescu este un «occidentalizat» având drept sursă de căpetenie poezia şi filosofia germană. Originalitatea lui europeană, ca poet romantic, este relativă şi discutabilă. Eminescu i-a cucerit pe români prin uluitoarea muzicalitate a poeziilor sale. În traducere, această misterioasă calitate se pierde şi nu este de mirare că Eminescu, ca «produs de export», este aproape inexistent. Nici el nu a spart cadrele şi nu are cum să fie receptat printre cei mai reprezentativi poeţi ai lumii.”

Numai unii profesori de română mediocri mai susţin că valoarea poeziei lui Eminescu constă în muzicalitatea ei. Marele nostru poet a inventat o nouă situare a omului în lume, o nouă sensibilitate, care n-au decât o legătură vagă şi nesemnificativă cu romantismul german. Preia mecanic idei din manualele şcolare cine afirmă că Eminescu foloseşte drept sursă principală poezia şi filosofia germană. Gândirea sa valorifică multe alte surse (de la cultura latină şi până la aceea indiană), ca şi creaţia populară românească („poveşti şi doine, ghicitori, eresuri”) pe care o cunoştea ceva mai bine decât Lucian Boia.

Dacă tot trăim într-o vreme tolerantă, când oricine poate exclama, fără nicio reţinere, în spaţiul public, „M-am săturat de România!”, vreau să exclam şi eu, Alex. Ştefănescu, în faţa cititorilor mei. „M-am săturat de cei care s-au săturat de România!”.

Sursă: Adevărul.ro