Duminica a XXXII-a după Rusalii (a lui Zaheu)

APOSTOLUL

I TIMOTEI 4, 9-15

Fiule Timotei, vrednic de credinţă este acest cuvânt şi vrednic de toată primirea, fiindcă pentru aceasta ne şi ostenim şi suntem ocărâţi şi ne luptăm, căci ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu, Care este Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor. Acestea să le porunceşti şi să-i înveţi. Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale ci, fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia. Până voi veni eu, ia aminte la citit, la îndemnat, la învăţătură. Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor. Cugetă la acestea, ţine-te de acestea, ca propăşirea ta să fie vădită tuturor.

EVANGHELIA

LUCA 19, 1-10

În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon şi iată un om bogat cu numele Zaheu, care era mai mare peste vameşi, căuta să vadă cine este Iisus; dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Atunci, alergând înainte, s-a suit într-un dud, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Dar când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, l-a văzut şi a zis către el: Zaheu, grăbeşte-te şi dă-te jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Şi el, grăbindu-se, s-a coborât şi L-a primit cu bucurie. Când au văzut aceasta, toţi cârteau şi ziceau: a intrat să găzduiască la un păcătos. Dar Zaheu, stând în faţa Domnului, I-a spus: iată jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Iar Iisus a grăit către el: astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi el este fiul lui Avraam. Fiindcă Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.

*

Pr. Nicolae Steinhardt:

Puterea lui Hristos se vădeşte mai ales prin învierea celor vii, prin trecerea lor de la întuneric, robie, deznădejde şi păcătoşenie, la libertate, lumină şi bucurie: „Fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi dimpreună cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat în cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit” (Coloseni 3, 9-10).

Nu vindecarea slăbănogilor, muţilor, surzilor, gârbovilor, leproşilor, orbilor, muribunzilor; nu înmulţirea pâinilor, umblatul pe mare, tămăduirea demonizaţilor şi nici chiar învierea morţilor.

Minunea cea mare şi fără seamăn aceasta este: prefacerea totală a omului, săvârşită atât în vremea cât a trăit El pe pământ cât şi după înălţarea Sa la cer, de-a lungul veacurilor, prin şirul practic infinit de mucenici, sfinţi, convertiţi şi transfiguraţi.

Este metanoia, pe care am numit-o: totala dezintegrare a omului păcătos şi imediata lui metamorfozare în subiect de jertfă. Iată cea mai uluitoare minune a Domnului, neîntrecută, care pe toate celelalte le lasă în urmă şi le pune în umbră, oricât de cutremurătoare ar fi şi ele. Dar metanoia, pentru cine ştie ce este viaţa şi cunoaşte firea omenească, se arată cu mult deasupra frângerii legilor naturale de către Mântuitorul. Căci legile naturii sunt deterministe, cauzale şi pasive şi se supun Făcătorului lor, pe când fiinţa înzestrată cu darul gândirii şi conştiinţei este liberă şi, pentru a-i determina schimbarea, divinitatea însăşi are de înfruntat dreptul de liberă alegere dăruit omului. De data aceasta, ea nu porunceşte, scurt, ci numai acţionează pe calea harului îndrumător.

Prin cuvântul-putere al lui Hristos (în filosofia profană Alfred Fouillee a conceput idei-forţe), omul cel vechi moare, se naşte un om nou, viu întru Domnul, un om scos din robia păcatului şi de sub stăpânirea satanei, cumpănit de alte coordonate psihice şi etice. N-a intervenit vreun element material, nimic faptic, nici o acţiune a celor de pe ţărmul creaţiunii: misterul e deplin şi se produce între cer şi pământ, în acel spaţiu magnetic dintre cei doi electrozi cosmici supraîncărcaţi, în zona transdetectabilă de dincolo de orice coerciţiune şi silire, consecinţa fiind că insul îşi impune sieşi un mod de viaţă, o scară de valori şi o trezvie a cugetului.

El poate spune acum: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. La loc cu păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-ne-a pe căile dreptăţii pentru numele Lui” (Psalmul 22, 1-3), sau poate conjuga la timpul prezent: „Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curaţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi” (Psalmul 50, 8).

Puterea Domnului de a replămădi omul vechi şi de a făuri dintr-însul o fiinţă nouă s-a dovedit şi la chemarea lui Levi-Matei (un vameş şi el), a lui Saul-Pavel pe drumul Damascului, a Mariei-Magdalena (sau a femeii ori femeilor păcătoase), a tâlharului celui bun de pe cruce. Citeşte mai mult...

*

PF Daniel:

În Sfintele Evanghelii, Mântuitorul Hristos atrage atenţia asupra faptului că omul nu trebuie să-şi pună nădejdea în bogăţiile pământeşti trecătoare: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură“ (Matei 6, 19-20). De asemenea, El arată cum, din cauza bogăţiei, omul poate pierde viaţa veşnică: „Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăţia lui Dumnezeu“ (Luca 18, 24-25). Pe soţii Anania şi Safira, Dumnezeu i-a pedepsit cu moarte prin mustrarea lor de către Sfântul Apostol Petru, pentru că puseseră deoparte, pe ascuns, bunuri pe care le făgăduiseră comunităţii (cf. Faptele Apostolilor 5, 1-10).

Totuşi, Domnul Iisus Hristos nu condamnă bogăţia în sine, ci El condamnă transformarea grijii omului pentru traiul zilnic în preocupare excesivă sau chiar exclusivă a vieţii. El condamnă atitudinea pătimaşă sau egoistă a oamenilor lacomi care adună bogăţii de dragul de a aduna, găsindu-şi în această atitudine pătimaşă sensul vieţii lor. Aceştia trăiesc cu obsesia de-a aduna fără a dărui şi celor care trăiesc în lipsuri şi nevoi. Deci, Hristos Domnul mustră pe oameni când uită că Dumnezeu Care le-a dăruit bogăţia este milostiv şi doreşte ca şi bogaţii să fie milostivi cu cei săraci. Adesea, prisosul bogaţilor devine lipsa sau necesarul săracilor, aşa cum constată Sfântul Vasile cel Mare. Oamenii obsedaţi de câştig material nelimitat uită că vor muri şi că tot ceea ce au adunat va rămâne altora, că nu iau cu ei nimic după moarte.

Când Hristos Domnul spune: nu vă îngrijiţi de mâncare, de băutură şi de îmbrăcăminte(cf. Matei 6, 31), aceasta înseamnă că omul nu trebuie să reducă viaţa sa la aspectul ei pur biologic, material şi trecător. Grija pentru mâncare, băutură şi îmbrăcăminte nu trebuie să paralizeze viaţa lui spirituală printr-o preocupare obsesivă de bunurile materiale, ci omul trebuie să poarte grijă mai întâi de sufletul cel nemuritor, adică să caute viaţa cea veşnică netrecătoare, care este comuniunea de iubire a omului cu Dumnezeu, Izvorul vieţii. Citeşte mai mult...

*

IPS Bartolomeu:

Hristos când intră în casa unui păcătos intră cu un anumit scop. El ştie că este bolnav sufleteşte şi că trebuie să-l vindece iar Zaheu intuieşte această întenţie a lui Dumnezeu şi i-o ia înainte spunându-i: „Doamne, averea mea o voi da săracilor şi dacă am năpăstuit pe cineva îi voi da de patru ori mai mult”. Era deja o dovadă de recunoaştere a vinovăţiei sale şi în acelaşi timp era gata pentru un act reparator. Acest act a fost primit de Iisus şi de Cerurile care s-au deschis faţă de acest fiu al lui Avraam care era chemat şi el la mântuire împreună cu toţi ceilalţi. Ascultă mai mult...

*

Arhim. Melchisedec Velnic:

Bucuria lui Dumnezeu este pocăinţa, întoarcerea şi smerenia noastră. Dacă nu ştim să ne întoarcem către El nici bucuria lui Dumnezeu nu săvârşim, dar nici noi nu căpătăm bucuria, pacea şi aşezarea aceea lăuntrică de care avem atâta nevoie, pentru că toate frământările prin care trecem nu sunt decât o lipsă a echilibrului lăuntric, o lipsă a căutării şi a agăţării noastre de Dumnezeu. Aş spune că Zaheu a ştiut să se agaţe de Dumnezeu. S-a urcat acolo sus şi nu L-a lăsat să treacă, a căutat spre El, a făcut semn spunând: „Doamne, să ştii că eu sunt aici, nu mă lăsa!” Ei bine, sufleteşte, duhovniceşte această strigare către Dumnezeu înseamnă a lăsa preocupările de fiecare zi şi seara să-ţi aduci aminte şi să strigi către Dumnezeu, iar atunci când îl vei chema pe Dumnezeu înlăuntrul tău, El va veni negreşit. Ascultă mai mult...