Povestea stâncii

Părintele Arsenie Boca

Un om dormea în coliba lui, când dintr-o dată, într-o noapte, camera s-a umplut de Lumină şi i-a apărut Dumnezeu.

Domnul i-a cerut să facă o muncă pentru el şi i-a arătat o stâncă mare din faţa colibei. I-a explicat că va trebui să împingă piatra zilnic, cu toate puterile sale, ceea ce omul a şi făcut. Mulţi ani a muncit din greu, de la răsărit până la apusul soarelui, împingea din toate puterile, cu umerii proptiţi pe suprafaţa masivă şi rece a stâncii de neclinitit.

În fiecare noapte bărbatul se întorcea trist şi istovit în coliba lui, simţind că întreaga zi a irosit-o degeaba. Tocmai când bărbatul era mai descurajat, „adversarul” a decis să-şi facă apariţia în gândurile plicitisite ale acestuia:

- De atâta timp împingi piatra şi ea nici nu s-a clintit.

Aşa încât omul a rămas cu impresia că sarcina lui este imposibil de realizat şi că toată munca lui va fi un eşec. Aceste idei l-au deprimat şi descurajat pe bărbat.

„Adversarul” i-a spus:

- De ce te distrugi singur pentru asta? Petrece-ţi timpul făcând doar un efort minim şi te vei simţi mai bine. Bărbatul ostenit tocmai aşa îşi propusese să facă, dar înainte de asta a decis să se roage şi să-i spună păsul lui Domnului.

- Doamne, a spus, am muncit mult şi greu pentru Tine, adunându-mi toate puterile să fac ceea ce mi-ai cerut. Acuma, după atâta timp, nu am reuşit să mişc piatra nici cu jumătate de milimetru. Cu ce am greşit? De ce am eşuat?

Domnul i-a răspuns înţelegător:

- Prietene, când ţi-am cerut să-mi slujeşti şi tu ai acceptat, ţi-am spus că sarcina ta era să împingi cu toate puterile în stâncă, ceea ce ai şi făcut. Niciodată nu am spus că aştept ca tu să o mişti. Sarcina ta era doar să împingi. Şi acum vii la Mine obosit spunând că ai eşuat. Dar chiar asta e realitatea? Priveşte la tine... Braţele îţi sunt puternice şi musculoase, spatele e vânjos şi bronzat, mâinile îţi sunt bătătorite de atâta apăsare, picioarele ţi-au devenit solide şi puternice. Te-ai dezvoltat mult şi capacităţile tale sunt peste ce te-ai fi putut aştepta să ai.

 

Adevărat, nu ai mişcat stânca. Dar vocaţia ta a fost să mă asculţi şi să împingi, ca să-ţi pui la încercare credinţa şi încrederea în înţelepciunea Mea. Ceea ce ai şi făcut. Acum Eu, prietene, voi muta stânca. 

Câteodată, când auzim cuvântul lui Dumnezeu, avem tendinţa să ne folosim gândirea pentru a descifra ce vrea El, când, de obicei, El nu ne cere decât simplă ascultare şi încredere în El. Cu toate că noi credem că prin credinţă mutăm munţii, de fapt tot Dumnezeu este cel care îi mută din loc.

„Dumnezeu nu ne cere minuni. Pe acelea le face El.”