APOSTOLUL
II
TIMOTEI, 3, 10-15;
Fiule Timotei, tu însă mi-ai
urmat în învăţătură, în purtare, în năzuinţă, în credinţă, în
îndelungă-răbdare, în dragoste, în stăruinţă, în prigonirile şi suferinţele
care mi s-au făcut în Antiohia, în Iconiu, în Listra; câte prigoniri am
răbdat!, şi din toate m-a izbăvit Domnul. Şi toţi care voiesc să trăiască
cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi. Iar oamenii răi şi amăgitori vor
merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi. Tu însă
rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la
cine le-ai învăţat, şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care
pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus.
EVANGHELIA
LUCA
18, 10-14;
Zis-a Domnul pilda aceasta:
doi oameni s-au dus în templu ca să se roage: unul era fariseu şi altul vameş.
Fariseul, stând drept, se ruga în sine astfel: Dumnezeule, îţi mulţumesc pentru
că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi şi desfrânaţi, sau ca acest vameş.
Postesc de două ori pe săptămână şi dau zeciuială din toate câte câştig. Iar
vameşul, stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice spre cer, ci
îşi bătea pieptul său şi zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. Vă
spun vouă că acesta s-a pogorât mai îndreptat la casa sa, decât acela; pentru
că oricine se înalţă pe sine se va smeri; iar cel care se smereşte pe sine se
va înălţa.
*
Sf.
Nicolae Velimirovici:
Pentru omul care îşi dă
seama şi recunoaşte prăpastia în care l-a aruncat păcatul, nu este cu putinţă
să coboare mai jos. Păcatul, întotdeauna ne poate arunca în prăpastia pieirii,
care este mai adâncă decât ne putem închipui. Sfântul Macarie cel Mare spune:
“Omul smerit nu cade niciodată. Aflându-se deja mai jos decât ceilalţi, unde
mai poate cădea? Semeţia este mare umilire, dar umilirea este o mare înălţare,
cinste şi demnitate”. (Omilia 19).
Pe scurt: omul care face
precum vameşul, este înălţat. Cel dintâi (fariseul) nu se poate vindeca, pentru
că el nu poate vedea că este bolnav; cel de al doilea (vameşul) este bolnavul
care se afla pe calea vindecării, pentru că el şi-a recunoscut boală, s-a
aşezat sub ascultarea Domnului şi a luat leacul. Cel dintâi este ca şi copacul
acela neted, înalt, care este putred pe dinăuntru şi nu este de folos
gospodarului; cel de-al doilea este ca şi copacul acela cioturos şi urât, pe
care îl prelucrează gospodarul, face bârna pentru acoperiş şi îl duce în casă.
*
Mitropolitul Antonie de Suroj:
Chiar şi în faţa celei mai întunecate, celei mai
fioroase situaţii Dumnezeu ne poate spune:
exact aici trebuie să aduci lumină, în această zonă a urii trebuie să
aduci dragoste, în acest haos trebuie să faci armonie; sau: locul tău este
acolo unde voinţa satanică acţionează cel mai distructiv, mai hotărât... În
acest sens, părinţii Bisericii priveau situaţiile în care se aflau ca act al
voinţei lui Dumnezeu, nu în sensul că Dumnezeu ar fi înrăutăţit în mod
intenţionat situaţia, ci că anume acolo era locul lor.
Împăcarera interioară cu
circumstanţele nu înseamnă că trebuie
să-i considerăm pe toţi cei din jurul nostu ca fiind oameni buni, ci că locul nostru
este printre ei pentru a le aduce ceva.
Cum privim la faptul că
Dumnezeu ne trimite într-o situaţie sau alta? Cu împăcare lăuntrică sau cu
protest, sau selectiv?
« Nu vreau asta, vreau alta
– de ce m-ai trimis aici? Eu vreau
bine, trebuie să mă trimiţi într-o atmosferă unde să roiască doar oameni buni,
care să mă inspire, să mă ajute, să mă poarte pe braţe ; de ce mă trimiţi acolo unde totul e beznă, totul e rău, totul
e lipsă de armonie?»
E reacţia noastră obişnuită
şi este un indiciu al faptului că reacţia noastră nu este una smerită. Iar când spun « smerită » nu am în vedere
sentimentul împăcării cu înfrângerea: “Ce să faci, cu Dumnezeu nu te pui, mă
voi smeri...”. Nu sentimentul înfrângerii, ci smerenia activă, împăcarea
activă, lumea interioară activă fac din noi soli şi apostoli, oameni trimişi în
lumea întunecoasă, grea şi amară, care ştiu că acolo le este locul firesc şi
acolo vor agonisi harul. Citeşte
mai mult…
*
Pr.
Alexander Schmemann:
Cum poate deveni cineva
smerit? Răspunsul, pentru un creştin, este simplu; contemplându-L pe Hristos,
smerenia divină întrupata, Cel prin Care Dumnezeu a descoperit, o dată pentru
totdeauna, slava Sa că smerenie şi smerenia Sa că slava. “Astăzi” a spus
Hristos în noaptea supremei Sale smerenii, “Fiul Omului se preaslăveşte şi
Dumnezeu Se preaslăveşte în El“. Smerenia se învaţă contemplându-l pe Hristos,
Care a spus: “Învăţaţi de la Mine, pentru că sunt blând şi smerit cu inima“. În
cele din urmă smerenia se învaţă măsurând totul prin El, raportând totul la El.
Fără Hristos, adevărata smerenie este imposibilă, pe când cu fariseul religia
însăşi devine un act de mândrie al realizărilor umane, o altă formă de mărire
de sine fariseica.
Perioada de post începe,
astfel, printr-o căutare, o rugăciune de smerenie, care este începutul
adevăratei pocăinţe. Pentru că pocăinţă, mai presus de orice, este o
reîntoarcere la adevărata rânduială a lucrurilor, refacerea vederii limpezi
asupra lucrurilor divine. Ea este înrădăcinată în smerenie şi smerenia –
dumnezeiască şi minunată smerenie – este rodul şi sfârşitul pocăinţei. Citeşte
mai mult…
*
Pr.
Petroniu Tănase:
Oare nu este semn al vremii
noastre această
zbuciumare, frământare, istovire, căutare şi neurastenizare a omului? Doctorii
prescriu tuturor bolnavilor odihnă şi linişte. S-au făcut "case de
odihnă" şi "staţiuni de odihnă" pentru oameni neurastenizaţi;
s-au inventat metode de odihnire,
de relaxare încât
parafrazând cuvântul avvei
Dorotei, "omul de azi, mai
mult decât orice, are nevoie de odihnă! De ce nu o găseşte? "Învăţaţi-o de
la Mine cel smerit, ne îndeamnă Domnul, şi veţi avea odihnă sufletelor voastre
.". Prea încrezător în puterile sale, prea lăudăros cu isprăvile sale,
omul a uitat, a pierdut calea cea mai bună a smereniei, s-a înstrăinat de
izvorul a tot binele şi nu mai are odihnă. Dar sufletul omenesc nu-şi poate
găsi odihna, fără numai în Dumnezeu (Fer. A.ugustin).
Smerenia însă ne aşază
dintr-odată în starea firească a existenţei noastre. Ea nu este o virtute
printre celelalte, care să se adauge la viaţa noastră duhovnicească, ci este o
aşezare fundamentală a omului, care se vede în prezenţa lui Dumnezeu, îi
recunoaşte atotputernicia, se uimeşte în fata măreţiei Lui, apoi îşi vede
micimea şi nemernicia să şi recunoaşte smerit că tot ceea ce are şi însăşi
existenţa lui, este un dar al negrăitei iubiri şi milostiviri dumnezeieşti, fără de care nu poate face
nimic.
Începutul înnoirii noastre
nu se poate deci face altfel decât prin intrarea în rânduiala, prin smerenie.
De aceea pregătirea pentru sfântul şi marele Post o începem cu smerenia, ca să
trăim în această vreme şi apoi cu ea să călătorim de-a lungul întregii vieţii
acesteia, ştiind că numai călătorind pe cea mai bună cale vom avea odihnă
sufletelor noastre, în veacul de acum şi
în vecii vecilor. Citeşte
mai mult…
0 comments:
Trimiteți un comentariu