Studiu: Surprinzătoarele beneficii pe care le aduc mamele casnice

de Joanna Roughton, MercatorNet.com

Mamele sunt adevăratul liant care ţine societatea laolaltă. Ele organizează, ele se oferă în mod voluntar să facă ceva, ele educă. Şi, când nu sunt prin preajmă, remarci imediat lipsa lor.

Dar, cel mai puternic (şi dureros) argument legat de mamele casnice se referă la copiii acestora. În ultimii ani, în Marea Britanie, dezbaterea a încetat. Prin taxele pentru securitatea socială, guvernele au făcut ca femeilor să le fie tot mai greu să absenteze de la locul de muncă pentru a-şi creşte copiii.

Guvernul britanic preferă să încurajeze crearea unei armate de dădace şi angajate în creşe (pe care le poate, printre altele, nu numai recruta, dar şi manipula).

Unele dintre aceste femei fac o muncă de bună calitate. Altele, poate majoritatea, sunt tinere femei cu perspective limitate. Autorităţile recunosc acest lucru. Acesta este unul din motivele pentru care îngrijirea copiilor preşcolari este din ce în ce mai mult obiectul unei programe foarte bine stabilite.

Poate că legiuitorii au decis că societatea este mai bine deservită de femei inteligente care intră în câmpul muncii, mai degrabă decât cele care stau acasă pentru a creşte copii, dar, uneori, planurile le sunt năruite.

Cea mai recentă provocare pentru curentul predominant provine, nu pentru prima dată, din Scandinavia – o parte a lumii unde, cu toate asociaţiile de dădace susţinute de stat, este încă posibil să pui la îndoială moralitatea şi superioritatea practică a unei mame angajate în câmpul muncii, fără să fii etichetat drept retrograd.

Oamenii de ştiinţă de la Universitatea din Stavanger au prelucrat o mulțime de date pentru a studia impactul unui părinte casnic asupra capacităţii de învăţare a copiilor. Cadrul acestui studiu este legea pe care guvernul norvegian a introdus-o în 1998, prin care a sporit cuantumul stimulentelor pentru creșterea copilului astfel încât părinţii să stea acasă cu cei mici, dar numai până la vârsta de trei ani.

Ceea ce studiul din 2013 a descoperit este o neaşteptată consecinţă a acestei politici. Este greu de măsurat dacă prezenţa permanentă a unei mame poate face un bebeluş mai inteligent, dar, cu siguranţă, o mamă casnică nu-l ajută doar pe copilul abia născut.

Prezenţa sa constantă îmbunătăţeşte calitatea vieţii, atât în cadrul, cât şi în afara casei, pentru vecini, soţi, bunici şi, bineînţeles, pentru copiii mai mari. Iar în ceea ce priveşte copiii mai mari, ne aflăm pe un teren care poate fi măsurat, pentru că aceşti copii dau examene.

Prin urmare, care este impactul unei mame casnice pentru adolescenţii care dau examene? Ghiciţi? Este pozitiv. Şi acesta este chiar demonstrabil. Politica norvegiană nu a avut intenţia să impulsioneze acest fenomen.  Ea îşi are originile în Teoria Ataşamentului, în teama că ruperea legăturii dintre un părinte şi micul copilaş ar fi dăunătoare pentru copil.

Dar, se pare că adevăratul beneficiu s-a dovedit a fi pentru copiii mai mari.

Pentru mame, şi eu sunt una dintre ele, care simţeau în mod intuitiv că prezenţa noastră este necesară copiilor în special în perioada şcolară, aceste constatări reprezintă o revelaţie. Ele ne susțin convingerea că a fi o mamă casnică nu este o situaţie tranzitorie – nu este ceva ce facem doar până când copiii încep şcoala. Nu toate mamele privesc acest lucru ca pe o vocaţie. Unele sunt nerăbdătoare să-și reia cariera cu prima ocazie. Multe consideră începutul şcolii pentru copil drept momentul în care trebuie să se „reîntoarcă la normalitate”.

Dar, aşa cum ne reaminteşte studiul norvegian, ceea ce este „normal” nu are nicio importanță. Ceea ce contează este ceea ce dă rezultate pozitive. Şi acum avem dovada clară că ceea ce funcţionează pentru copii – nu numai cât încă învață să facă primii pași, dar pe întreaga durată a copilăriei – este prezenţa permanentă a unui părinte acasă.

Joanna Roughton este director pentru relaţiile cu media pentru Home Renaissance Foundation (HRF) din Londra şi editor a blogului BeHome aparţinând HRF.

Traducere: Oana Dumitru

Preluare de pe Știri pentru viață

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

Raiul, la 25 de km de comunism

Liviu Rebreanu spune că tradiţia adevărată este o merinde sufletească. Iată că astăzi sunt oameni care vor să o smulgă din sufletul acestui popor. Este ca şi cum ai smulge o inimă din pieptul unei mame: ucigător, dureros şi condamnabil, la fel cum este şi decizia actualului director al MŢR, Virgil Niţulescu. Nu se poate să spulberi pur şi simplu tradiţia şi spiritualitatea românească fără să ţii seama de profilul instituţiei pe care o conduci, de faptul că ea nu reprezintă viziunile tale personale, ci trecutul unui popor pe care n-ai dreptul să-l calci în picioare. Societatea civilă n-ar trebui să rămână indiferentă, ci să ceară demisia directorului MŢR.

Adrian G. Romila

în memoria Aglaiei

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul copilăriei mele și la casa bunicii, mă-ntorc în fantasma cea frumos călătoare și limpede ca cristalul, în care se oglindește cu mâhnire un Rai pierdut pentru totdeauna. Zăvorât într-o crisalidă a imaginației și păzit cu sabie de foc, el stă ca o efigie prețioasă, înfiptă în inima tuturor amintirilor mele.

Cei ce nu au avut privilegiul unei copilării la țară, n-au cum să înțeleagă asta. Azi e greu să mai găsești asemenea nostalgii desuete, când timpul puber e ucis, în mare parte, în fața realităților explozive de dincolo de ecranele computerelor. Doar cine mai are bunici la țară mai poate experimenta copilăria paradisiacă, în vacanțe, dar ”țara” nu mai e cea de dinainte de 1989 (la care eu vreau să mă refer), și nici copiii nu mai sunt aceiași. O uriașă mutație de paradigmă s-a produs în ultimele decade moderne, astfel încât orizontul copiilor și al adolescenților a devenit o excrescență mobilă a virtualităților compuse din pixeli și informații rapide. Cu avantaje și costuri aferente. Lor ruralul nu le mai spune nimic, decât, eventual, negativ: un loc al plictisului gol, din care lipsesc beneficiile interconectărilor în rețea și pulsațiile vieții mondene.

Vacanțele socialiste erau lungi, iar alternativele puține. Cu două ore de televizor și un singur canal, acerb controlat ideologic, nu aveai cum și de ce să fii legat de ecran. Cinematograful, ieșitul pe afară, cu cheia legată de gât, miuța printre blocuri cenușii și spații betonate, un schimb de timbre și de alte felurite colecții personale exotice (reviste Pif și Rahan, surprize de chewing gum, jucării străine) se numărau printre opțiunile timpului liber. Cei mai mulți dintre noi făceam parte din proaspăta generație născută pe asfalt din părinți rurali, care gustaseră maleficiile colectivizării și nu mai aveau de ce rămâne în satul natal. Veniseră la oraș, să se alăture armatei internaționale de muncitori și intelectuali, înfrățiți cu țăranii întru construirea paradisului profețit de Marx, Engels și Lenin. Corolarele ideologice ceaușiste se adăugaseră, astfel încât ne născuseră pe noi, progenituri ale viitorului, înrolate în organizații paramilitare (șoimi, la grădiniță, pionieri la școală, uteciști, la liceu) care să ducă pe noi culmi ale progresului statul național, unitar și multilateral dezvoltat. Deocamdată, înmatriculați pe mâneca uniformei, visam printre mărețele realizări urbane, evadând cum puteam. Și cea mai la-ndemână evadare era la țară, la bunici, încercând să refacem rădăcinile frânte ale părinților noștri prin lungi stadii de vacanță, vara și iarna.

Satul bunicii mele materne (bunicul murise, într-o stupidă confruntare vindicativă, când eu aveam trei ani) era azvârlit între dealuri înverzite și păduri pitice, la 25 de kilometri de orașul unde comunismul se decanta în esențe ridicole. Aproape toate vacanțele școlare le petreceam acolo, rupt de zgomotul și claustrarea din apartamentul îngust, de cozile la alimentele pe cartelă, de economia la lumină și apă caldă, de omniprezența lui Big Brother față de care trebuia să ai grijă ce vorbești, ce gândești și ce iubești. Nevoile elementare trebuiau transferate în locul unde ele puteau fi satisfăcute fără grija de-a nu găsi materiile prime și de a comanda afecte inexistente. Mergeam cu autobuzul, cursă regulată, trecând prin alte și alte sate, părăsind asfaltul, urcând și coborând pe drumuri prunduite, înguste și prăfuite, ca un parcurs sinuos, cu obstacole și opriri, o mică aventură premergătoare întrării în Paradis. Și exact asta mă aștepta la capăt. 

Casa bunicii, cu ferestre mici, cerdac, bucătărie de vară, beci, pod, șură și alte dependințe se prelungea cu o imensă grădină, cu livadă, cu alte curți, cu dealuri colorate în fâșii verzi, maro și galbene, întrerupte de căpițe ca niște tumuli, cu o zare promițătoare, terminată în sinusoida cețoasă a munților. Memoria fostelor vremuri se mai conserva încă în ritmul cotidian al oamenilor, în felul cum vorbeau și judecau, în cântărirea existenței în funcție de muncile agricole, în credința discretă, în simplitatea și directețea opțiunilor, în amintirile despre război. Sigur că erau și aici semne ale ”căderii”, se strângeau cote, se treiera cu uriașe combine, se muncea ”la ceapeu”, se mergea la muncă în fabricile de la oraș, se cumpărau produse de la unicul magazin universal (numit, antihiat, ”coperativă”), se măsurau pământurile după lungimi secrete, de dinainte de colectivizare, dar toate astea nu puteau umbri bucuria existenței într-o libertate pe care nu o găseai la oraș. Multe lucruri te ajutau să respiri o încetineală paradisiacă și ea se adăuga unei liniști moldave ancestrale, ce contabiliza melancolii.

Era, în primul rând, proximitatea naturii — a pământului, a cerului, a apei, a copacilor și a animalelor, parfumul zmeurei altoite, a merelor domnești și a fânului uscat, foșnetul tandru al vântului prin iarbă, hămăitul câinilor, mirosul focului aprins sub plită, dimineața, adânca liniște a nopții, cu luminițele caselor împrăștiate ca mărgăritarele sub bolta spuzită. Apoi, ceea ce făceam noi, toată ziua, adică joaca și poznele, căci bunica știa că nu te poți bucura de un peisaj dacă ești o parte a lui, dacă îl epuizezi în muncă și ești dependent de el. Nu prea ne punea să facem mare lucru, deși treburi erau cu duiumul, ca-n orice gospodărie țărănească ce supraviețuiește cu vacă, păsări, porc, porumb, trifoi și straturi cu legume. 

Eram, deci, liberi să ne bucurăm de priveliștea fiecărei zile, pe care-o puteam programa cum voiam, strecurându-ne printre îndatoriri minore (să culegem nu știu ce, să tăiem lemne, să cărăm una-alta, să aducem vaca de la păscut, să ajutăm pe undeva). Exuberanța excursiilor silvane în căutarea fragilor, a murelor și a ciupercilor, pescuitul de pești și raci, devastatul pomilor vecini, ascunsa prin poduri și cotloane tainice, mâncatul la masa de sub vie, dormitul la grămadă, în paturi mici, iubitul pisicilor, trasul cu arcul și praștia, mersul ”de rând” cu vacile satului — iată câteva stații în satul edenic, pitit între coline, departe de carcasele din beton, cu zeci de geamuri, de țevi, de fire, de îndemnuri mobilizatoare și de convenții absurde.

Iarna drumurile până în sat se înzăpezeau, adesea, și nu se mai putea pleca sau intra. Vacanța de iarnă însemna, atunci, mai multă lipsă de la școală: săniuș, căldură în sobă, miros de cozonac, de turtă cu julfă, de tochitură, de colaci, peisaj alb, imens, pe care să-ți lași urmele de ființă primordială. Clădirile-reper ale spațiului, școala ce servea de cămin pentru nunți, și bisericuța ca o bijuterie de lemn se-mbrăcau în pacea indescriptibilă a altor timpuri, mai intensă în pădurile de mesteceni și de pini din împrejurimi. Aplecată asupra războiului de țesut, bunica alcătuia, cu suveica, fir lângă fir, covorul sau păretariul pe care modelele policolore tradiționale contraziceau tăcut omniprezența fundalului roșu, lozincard, cu secera pusă peste ciocan.

Remitizată acum, bunica mea avea trăsăturile unei umanități arhaice, necorupte de brutalitățile istoriei și de drama unei văduvii timpurii. Un chip frumos, neted, ivit luminos de sub broboada permanentă, nestricat de brazdele frunții, care marcau o viață fără răgazuri contemplative și care lăsau să se vadă puțin din părul albit, strâns în coadă lungă, ascunsă. Fusese măritată de foarte tânără cu un bărbat matur, înstărit și trecut prin război (luptase dincolo de Prut, împotriva rușilor, și fusese rănit; amintirea bunicului e atât de vagă, încât nu l-aș putea mitiza decât într-o poveste), crescuse patru copii, ținuse aproape singură de mici câțiva nepoți neliniștiți și menținea, cu eforturi de neînțeles pentru noi, o gospodărie altădată mai prosperă. Puținătatea trupului ei era compensată de înțelepciunea simplă, de tăcerile semnificative și de puterea interioară. Răspundea la întrebări după câteva secunde de gândire, mergea oriunde fără să se grăbească, era iertătoare, ospitalieră și lipsită de visuri deșarte. De altfel, nu depășise decât foarte rar granița gardului curții și rar venea la oraș, se resemnase cu singurătatea (în afara vacanțelor era aproape singură), cu universul casnic și cu grijile mărunte. 

Se supăra greu, dar când o mîniam, se descărca pe noi cu imprecații filozofice ca ”mânca-v-ar moartea” sau ”m-am hrănit de voi”. La ”desenezi” spunea ”desemnezi” (în zilele ploioase, nevoiți să stăm înăuntru, umpleam caiete cu desene în creion), zicea ”mă-ta” și ”tat-tu”, rostea la culcare ”Tatăl Nostru” cu șoaptă auzită, gătea excelent, era cumplit de harnică, nu văzuse niciodată marea și nu înțelegea ”cum de-i atâta apă acolo”. Asculta cu sfințenie la radio știrile de la ore fixe, și la patru dimineața, când se trezea, și la nouă seara, când se pregătea de somn, și adesea căuta ”Vocea Americii” sau ”Europa liberă”, pentru perspective mai proaspete (televizor avusese, cândva, dar se stricase). Făcea o mămăligă tare, aurie și bună, un borș incomparabil de gustos și o chisăliță de cireșe cum nu s-a văzut. Știa că jocurile cu fete ”sunt periculoase”, ne privea mirată când ne vedea cu pisica în pat (mâța e mâță, trebuie să stea afară) și, când o întrebam cum îl cheamă pe câine, raspundea, sec, ”câine, cum să-l cheme?”. Duminicile se parfuma cu apă de colonie și îmbrăca hainele bune, apoi ne lua și pe noi la biserică, să o ajutăm să ducă tava de colivă din grâu fiert, ornat cu bomboane, cu cercuri făcute cu gura de pahar și cu o cruce din cacao, obținută cu matriță de carton. Îi stătea la fel de bine în hainele de lucru, într-o bluză simplă, cu fustă și șorț, în gumari, cu baticul legat sub bărbie, mulgând vaca, strângând balega, întorcând paiele, prășind porumbul sau aducând un braț de lemne. 

Mirosul ei specific (deloc neplăcut) nu se simțea la țară, dar inunda apartamentul când ne făcea câte o vizită, la oraș, să-și vadă fetele sau să ne aducă sacoșe încărcate ochi cu de toate. Aprecia studiile, școala, adică (deși ea absolvise doar șapte clase), avea respect față de orășeanul sadea, dar nu înțelegea cum am putea trăi fără roadele pământului (îi replicam că se găsește totul la magazin) și de ce trebuie să mergem în concediu ”undeva” (la mare, la munte, în vreo excursie organizată), să cheltuim aiurea, când aveam la ea, pe lângă casă, tot ce ne doream pentru o vacanță. A muncit până la moarte, cu ardoare, iar moartea a găsit-o la fel de frumoasă, chiar dacă mai împuținată la trup. Fusese pusă într-un sicriu care-i era mare, cu baticul bun legat sub bărbie, pantofii curați și costumul de ocazie, sub privirile mele înlăcrimate (aveam treizeci de ani, eram căsătorit și deja tată), veghind-o pentru ultima oară în odaia de oaspeți unde ținea lada ei de zestre, șifonierul vechi și borcanele cu dulcețuri. Am ascultat-o în taină pe sora ei mai mică șoptindu-i la ureche, când erau numai ele două, la priveghi, un bocet vechi, în care bunica se reașeza firesc în materia lumii paradisiace de unde nu plecase niciodată (”vai, săracele mânuță / de-acum n-or face trebuță / ci s-or face burenuță / vai, săracele picioare / de-acum n-oi umbla cu ele / și s-or face burenele / vai, săracii ochișori / cum or crește pomișori / vai, sărace degețele / cum s-or face floricele…”).

Raiul din vacanțele copilăriei mele nu l-am părăsit fiindcă am crescut ori fiindcă s-au schimbat vremurile (sigur, și de asta!), ci fiindcă nu-l puteam concepe fără bunica. Simpla ei prezență umplea totul de sens și dădea coerență unui spațiu cu risipă de frumusețe și de bucurie. Am priceput asta când nu am mai sesizat contrastul dintre el și spațiul urban, în care mă întorceam după săptămâni de libertate sezonieră. Înainte, în numai 25 de kilometri, străbăteam drumul descendent dintre Paradis și lume. Luminile, grijile și zgomotele orașului comunist mă izbeau violent și măreau contrastul față de locul din care veneam. Privind dinspre unul spre celălalt, era ”altceva”. După căderea comunismului și moartea bunicii, acest contrast a dispărut. Orașul arăta altfel, puteam respira în voie, eliberat de constrângerile dictaturii, dar satul bunicii urmase și el acest ”altfel”. Timpurile și locurile deveniseră, deci, analoage, or Raiul e Rai tocmai fiindcă e ”altceva” decât oricare loc.

Am revenit, după aceea, în satul bunicii, cu varii ocazii, de multe ori. Acolo, în casa rece, nu mai stă nimeni, acum. Raiul copilăriei mele s-a așezat ostentativ între lucrurile esențiale care mi s-au întâmplat. La 25 de kilometri de orașul natal, regăsesc un loc ca oricare altul, poate un pic cam izolat. De când bunica s-a mutat în cimitirul smerit de la marginea câmpului, am căzut definitiv în lume. Nu mai e comunism și am semnal la mobil.

Sursă:   Lapunkt.ro

Sfânta Muceniţă Filofteia

În calendarul sfinţeniei creştine, la 7 decembrie este pomenită an de an Sfânta Muceniţă Filoteea, ale cărei moaşte se află de peste 600 de ani la Curtea de Argeş. A devenit ocrotitoarea Ţării Româneşti încă din vremea lui Mircea cel Bătrân, moaştele ei fiind venerate cu evlavie de cetele de pelerini care, la anumite zile din an, iau drumul Argeşului pentru cuvenită închinare.

Mărturiile documentare arată că Sfânta Filoteea s-a născut în jurul anului 1206, într-o suburbie din Cetatea Târnovo, în sudul Dunării, din părinţi creştini, care se ocupau cu munca la câmp. Numele său - Filoteea - alcătuit din două cuvinte greceşti: "fileo" - a iubi, şi "Teos", care înseamnă Dumnezeu, deci "iubitoare de Dumnezeu", îi fusese dat de episcopul locului, care o şi botezase la începutul anului 1207, în Biserica "Sfântul Nicolae" din Târnovo.

Mama copilei, de neam valah, fire evlavioasă şi temătoare de Dumnezeu, şi-a crescut singura-i fiică în duhul credinţei celei adevărate, al dragostei de Dumnezeu şi de semeni, întru deprinderea faptelor de milostenie, în rugăciune şi post, virtuţi creştineşti care i-au împodobit sufletul întru rodire de viaţă binecuvântată. Mergea în mod regulat la biserică, descifra cu pricepere rostirile scripturistice şi le tâlcuia pe înţeles fiicei sale, având bucuria ca, la vârsta de 13 ani, aceasta să devină o copilă blândă, milostivă, iubitoare şi îndatoritoare faţă de cei în nevoi.

S-a întâmplat ca o boală necruţătoare s-o doboare pe mama copilei la pat şi în câteva luni sufletul ei bun a trecut la cele veşnice. A avut vreme ca înainte de moarte să-l îndatoreze în scris pe soţul ei să poarte de grijă fiicei lor. Filoteea avea atunci 13 ani, dar era destul de matură să înţeleagă că mama ei n-a murit cu totul, că ea continuă să trăiască cu duhul şi că poate intra în comuniune cu ea ori de câte ori se va ruga şi va împlini învăţăturile şi poveţele ei. Rămasă orfană, ea n-a disperat, nu s-a simţit părăsită, a continuat să fie o fiică iubitoare pentru tatăl ei, mergând şi la şcoală şi lucrând acasă în cele ale gospodăriei.

La un moment dat, tatăl ei, om tânăr, "nemaiputând birui greul casei", s-a recăsătorit, sperând că cea pe care şi-a ales-o îi va accepta, prin iubire, şi fiica. N-a fost să fie aşa. Ataşamentul copilei faţă de Biserică şi faţă de cei săraci, pe de o parte, şi dragostea, şi grija tatălui, pe de altă parte, au făcut ca între mama adoptivă şi copila de 13 ani să se adune tot felul de răutăţi zilnice.

Fiind îndatorată, între altele, să ducă mâncare tatălui său la câmp, ea era adeseori întâmpinată de oameni sărmani, care o cunoşteau şi apelau la mila ei. Ştiind că mama ei, pe când era în viaţă, nu refuza pe nimeni şi dădea cu dragoste din puţinul ei, se vedea nevoită să rupă din porţia tatălui şi să dea celor sărmani. Apoi, ridica faţa spre cer şi zicea în şoaptă: "Am făcut ca tine, mamă!".

Într-una din zile, înrăit de soţia lui, tatăl se hotărăşte s-o urmărească pe copilă şi vede cum câţiva sărmani îi ţin calea, iar ea le oferă, cu iubire, din coşul în care se afla mâncarea pentru el. De la locul lui de pândă, tatăl, văzând scena aceasta, se mânie tare şi, judecându-şi fiica cu asprime în sinea lui, se hotărî să o pedepsească. E posibil să o mai fi făcut şi altă dată, de vreme ce copila, văzându-l mânios, a dat să fugă spre a se depărta. Văzând că nu o poate ajunge, el scoate de la brâu un mic topor, pe care îl purta zilnic atunci când pleca la câmp şi-l aruncă în direcţia fetei. Nu spre cap, nici spre trup, ci spre picioare. Toporul a lovit-o cu partea tăioasă şi a rănit-o la piciorul stâng. A căzut, secerată, la pământ şi sângele a pornit să curgă şuvoi. Intrând în panică, realizând cu greu ce-a făcut, fiind în câmp, departe de casă, tatăl n-a fost în stare să preîntâmpine tragedia. Până să se întoarcă el cu ajutoare din cetate, Filoteea îşi dăduse obştescul sfârşit. Era ziua de 7 decembrie 1219, pe la ceasul prânzului... Cu o zi înainte, pe 6 decembrie, fusese cu tatăl ei la biserică, la praznicul Sfântului Nicolae şi împreună aprinseseră lumânări şi rostiseră rugăciuni pentru mama ei.

Drumul rămăşiţelor sale pământeşti

Mărturiile documentare arată că trupul Sfintei Filoteea a fost îngropat la început în curtea Bisericii "Sfântul Nicolae" din Târnovo, alături de mama sa. Mai apoi, datorită minunilor ce se petreceau în jurul acelui mormânt, osemintele sale au fost scoase şi aşezate într-o raclă, procedându-se apoi la trecerea ei în rândul sfinţilor.

Abia în anul 1393, când turcii au ocupat Cetatea Târnovo, moaştele sfintei au fost duse pentru un timp la Vidin şi de aci au fost răscumpărate de voievodul Mircea cel Bătrân, care, împreună cu mitropolitul Severinului, Atanasie, le-au adus în Ţara Românească. Pe cale, credincioşii le-au întâmpinat cu evlavie multă, cu flori şi cu plecare de cuget. Timp de trei zile, moaştele au poposit în modesta reşedinţă de la Craiova a lui Mircea cel Bătrân, unde acesta temeluise o bisericuţă cu hramul "Sfântul Dumitru", ocrotitorul lui şi al familiei sale (numele Mircea derivă din Dumitru sau Mitru).

 Sfintele Muceniţe Fevronia şi Filofteia

Apoi, drumul lor a continuat până la Curtea de Argeş, fiind aşezate cu mare cinste în Biserica "Sfântul Nicolae" - Domnesc, Catedrala Mitropoliei Ţării Româneşti.

Vreme de exact 500 de ani, până în 1893, sfintele ei moaşte au stat în această catedrală, cea mai veche biserică de zid din Ţara Românească. Ziua ei de pomenire, 7 decembrie, s-a adăugat hramului catedralei, Sfântul Nicolae, alcătuind împreună un corolar sacru numit, încă din veacul al XIX-lea, "Zilele de lumină ale Argeşului". Mai apoi, din cauza lucrărilor de restaurare, moaştele au fost aşezate temporar în paraclisul Mănăstirii Curtea de Argeş, frumoasa ctitorie a lui Neagoe Basarab, unde se află şi astăzi.

Pr. Ioan Ioanicescu

  

Sursa: Ziarul Lumina

Sursă foto: Dositeea

Din înţelepciunea copiilor

Lumina soarelui este caldă, la fel ca şi lumina de la Dumnezeu, însă dacă stai prea mult la soare faci insolaţie, pe când dacă stai tot timpul la lumina lui Dumnezeu trăieşti fericirea.

Adriana Buzoianu, 15 ani

Oamenii îşi pun icoanele în partea de răsărit a camerei, pentru că aşa cum nu au nici o îndoială că răsare zilnic soarele, aşa nu trebuie să aibă nici o îndoială în privinţa existenţei lui Dumnezeu.

Cătălina Opaină, 15 ani

Beatrice Iordan, Casă - Foto: Petruţ Călinescu

Dumnezeu face mamelor un fel de schiţă, iar noi copiii terminăm aceste icoane.

Alexandra Tănase, 15 ani

Anafura e mâncarea răbdării, de aia se ia pe stomacul gol. Ea este inversă de mâncarea plăcerii.

Tudor Matache, 11 ani

Libertatea este o închisoare dacă este trăită în afara lui Dumnezeu, că fără Dumnezeu libertatea se numeşte pedeapsă.

Andreea Alexandra Stan, 13 ani

Noi îl iubim pe Dumnezeu, dar Dumnezeu iubeşte căinţa noastră.

Simona Pândele, 15 ani

Beatrice Iordan, Vernisaj "Nuntă în cer" 

Nu toţi cei care îl caută pe Dumnezeu îl găsesc, pentru că, la unii Dumnezeu mai întârzie să fie găsit, ca să vadă ce fac aceia, cum se poartă, îşi pierd speranţa?

Paul Păun, 12 ani

Nu tot ceea este înţelept este spus de către înţelepţi.

Ana Virschi, 14 ani

Dacă atunci când sunt adult necredincios vreau să văd ce este cu credinţa şi pun mâna pe o biblie, dar nu înţeleg mare lucru, este pentru că necredinţa e un păcat vechi din copilărie şi acum trebuie să mă rog mai mult ca să intru în normal cu înţelesul.

Alexandru Preda, 14 ani

Cea mai grea misiune e călugăria, pentru că toţi călugării muncesc, muncesc, de parcă ar face operaţii pe creier, sau pe inimă, să-i salveze pe oameni, numai că ei nu taie cu cuţitul la fel ca doctorii, ci cu îmblânzitul.

Adrian Ioniţă, 10 ani

Biserica e sfântă şi rămâne sfântă, chiar dacă intră în ea mulţi păcătoşi, biserica de aia e făcută, ca păcătoşii care intră să-şi facă acolo antene pentru Dumnezeu.

Paul Păun, 12 ani

Sursă: Cartea "Dorel Zaica şi ucenicii săi" - Editura Alexis, 2009

Mai multe lucrări de Beatrice Iordan găsiţi aici.

Sursă prima imagine: Revista Cuvinte către tineri 

Între Biserică şi scenă - Interviuri cu Manuela Hărăbor, Manuela Cernat şi Iarina Demian

Manuela Hărăbor este o actriță româncă. A absolvit, în 1991, Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică Ion Luca Caragiale - București. A debutat la vârsta de 4 ani, în filmul Veronica (1972).

A devenit cunoscută în rolul Siminei, din filmul Pădureanca (1987). Are un copil diagnosticat cu autism, Andrei.

Manuela Cernat este unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai societăţii academice româneşti în domeniul cinematografiei şi un ambasador important peste hotare al României, în acest domeniu. Dovadă stau numeroasele distincţii pe care le-a primit pe tot parcursul carierei sale. Este semnatara a numeroase volume de cercetare, traduceri, studii publicate în volum şi scenarii de film documentar.

Iarina Demian, actor de teatru, film, televiziune, regizor şi scenarist. A absolvit în 1959 Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică “I. L. Caragiale” Bucureşti, secţia Actorie, clasa prof. Radu Beligan.