Liturghia neîntreruptă a minţii omeneşti / Cuvinte pentru tineri

Mintea omenească funcţionează neîntrerupt! Acesta este, probabil, caracteristica ei de bază. Uneori este posibil, e adevărat, să nu funcţioneze corect. Cum s-ar spune, are iluziile şi fantasmele în sânge. Jocul inevitabil de oglinzi al existenţei, însă, îi tulbură câmpul de vedere şi o înşeală, nu rareori, fără vindecare. Cu toate acestea, mintea funcţionează!

Dacă mintea şi-ar înceta funcţionarea, ne-am găsi în situaţia de moarte psihică, speţă aparţinând deontologiei psihiatrice. În acest caz, însă, este vorba de o excepţie.

De regulă, mintea umană funcţionează neîntrerupt. Acest fapt, pentru conştiinţa de sine creştină, înseamnă o neîntreruptă funcţionare liturgică a minţii!

Cu adevărat: dacă abordăm scopul funcţionării minţii prin prisma antropologiei creştine, ajungem la concluzia că mintea este organul cel mai reprezentativ al chipului lui Dumnezeu în om. Aşadar, funcţionarea ei are semnificaţie religioasă. Mintea funcţionează pentru a înfăptui consecinţa existenţială a faptului că suntem creaţi „după chip”, adică „asemănarea”! Din această cauză, în majoritatea textelor patristice neptice, mintea este considerată „biserică a lui Dumnezeu”, organ al unei neîntrerupte slujiri liturgice.

Înainte însă de a ajunge cineva în domeniul patrologiei neptice, pentru a vedea diapozitivele clare ale funcţiei liturgice a minţii, este necesară descoperirea originii chestiunii atributului religios al minţii pe tărâmul Evangheliei. Cuvântul Sfântului Apostol Pavel este limpede: „Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi […] Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tesaloniceni 4:17-18, 23).

Acest text paulin este unul dintre cele mai importante texte evanghelice care au o legătură directă cu problema existenţială a vieţii omeneşti. În conştiinţa Apostolului Pavel, rugăciunea neîncetată constituie cea mai urgentă necesitate existenţială a creştinului care săvârşeşte permanent „lucrarea cea bună” universal valabilă, conform cu „voia lui Dumnezeu în Hristos Iisus”. Este adevărat că acest cuvânt al Apostolului pare greu şi dificil, mai degrabă ca o recomandare pedagogică utopică adresată creştinului raţional.

„Rugaţi-vă neîncetat!” Nu sunteţi de acord, va zice creştinul acesta, că este vorba de o exagerare care e contrazisă de bunul simţ?

Ce vrea să zică prin „rugaţi-vă neîncetat”? Un îndemn dat minţii omeneşti, fără nici o temelie, din moment ce mintea omenească poate face un singur lucru la un moment dat? Cu alte cuvinte, ar putea mintea să fie organul principal, aflat în contact direct cu realitatea imediată şi în acelaşi timp să se găsească în rugăciune? Nu cumva porunca paulină presupune ca mintea să aibă două funcţiuni calitativ opuse? O funcţiune orientată transcendent (către cele cereşti) şi cealaltă, imanent (către cele pământeşti)?

Creştinul raţional e de părere, după cum e şi firesc, că mintea poate avea doar o singură calitate funcţională, poate urmări doar într-una dintre cele două orientări (atât de opuse). Fie se va orienta spre cele cereşti, fie va sta de vorbă cu cele pământeşti. Aşadar, cum poate Apostolul să facă o astfel de povăţuire care în mod vădit are înlăuntrul ei justificarea derogării ei? Răspunsul este că, pur şi simplu, Apostolul nu este … raţional! Mintea lui nu funcţionează după principiile naturale ale logicii lumeşti. Apostolul are „mintea lui Hristos” şi, prin urmare, are un alt punct de vedere asupra vieţii omeneşti, nu acela al „veacului de acum”, ci al celuilalt. Apostolul vorbeşte limba perspectivei existenţiale, care îl voieşte pe om legat în întregime de Dumnezeu. Binecuvântarea lui, „Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul”, este o binecuvântare universală a schimbării în bine a omului. Elementul funcţional neîntrerupt al existenţei se împreunează aici, în mod existenţial, cu restaurarea universală a „omului celui nou”, „după Dumnezeu zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului” (Efeseni 4:24). Pentru Apostolul Pavel, fără activitate liturgică neîntreruptă, nu poate exista împlinire duhovnicească. Iar el nu spune absurdităţi! Nu cere ruperea minţii în două procese funcţionale diametral opuse. Din contră, cere armonizarea funcţionării minţii şi a curgerii existenţei. Dinamica eficace a minţii să pătrundă în şuvoiul acesta, să-i domine dinamismul funcţional şi să-l supună necesităţilor existenţiale ale „asemănării”! Acest lucru îl cere Apostolul. Iar o astfel de lucrare a minţii, e dovedit, doar ca lucrare liturgică poate fi înţeleasă.

Prin urmare, „lucrarea liturgică” este o lucrare de jertfă, în cel mai adânc sens al cuvântului jertfă, adică o procedură tainică, religioasă, o slujire care este împlinirea unirii dintre rugăciunea neîntreruptă şi curgerea existenţei „de toată vremea” şi de zi cu zi.

Trebuie subliniată ideea că îndemnul „rugaţi-vă neîncetat” nu se referă îndeosebi la monahi şi pustnici. Nu, Sfântul Apostol Pavel dă această poruncă omului care trăieşte în lume, aceluia care se luptă pentru bucata zilnică de pâine. În această realitate încurcată a vieţii, el întâmpină problemele stringente, vitale, ale existenţei. Apostolul ştie ce face şi ce spune. El rămâne credincios şi consecvent perspectivei luptei celei bune „în Hristos Iisus”.

Această ultimă idee trebuie să deconecteze duhul nostru de la influenţele pe care le primeşte în ultima vreme dinspre viaţa şi cultura monastică. Promovarea de către mediul monastic a trezviei prin intermediul rugăciunii neîncetate, facilitează evadarea unora dintre creştini din domeniul mentalităţii apostolice pe tărâmul unei cugetări lumeşti. Pentru că ei judecă astfel: „Bineînţeles, monahii şi pustnicii au doar o singură treabă: rugăciunea. Noi, însă, care trăim în lumea aceasta plină de confuzie şi stres, de absurd şi înstrăinare schizofrenică, nu putem adopta şi accepta un astfel de punct de vedere ca pe o învăţătură apostolică viabilă”. Astfel, „rugaţi-vă neîncetat” se închide în mănăstire cu scopul de a se însingura. De a deveni lucrare a conştiinţei monahale, ascetice. În ce ne priveşte pe noi, creştinii din lume, de cele mai multe ori, rămânem credincioşi (pe cât putem) în vremea Liturghiei duminicale şi a avântului religios din Vinerea Mare şi de Crăciun!

Nu este dificil să punem lucrurile de acord. Rezolvarea problemei relaţiei directe dintre „rugaţi-vă neîncetat” şi curgerea existenţei, în întreaga ei funcţionalitate, se găseşte în dimensiunile sensului rugăciunii pe care o cere Apostolul Pavel. Care este, deci, duhul apostolic al lui „rugaţi-vă”?

Sensul primar al cuvântului „rugăciune” este, bineînţeles, dialogul cu Dumnezeu. Dialogul acesta, de obicei, este înţeles ca dialog de slăvire, implorare sau mulţumire. Având în minte acest sens, rugăciunea înseamnă însă, să mărginim dialogul cu Dumnezeu la cuvinte care exprimă mai totdeauna relaţia ta cu Dumnezeu. Dar Apostolul nu cere doar cuvinte. Cere o extindere a funcţionării minţii înspre teritoriul infinit al prezenţei Lui prin cuvinte, dar şi prin dedicarea întregii noastre existenţe Aceluia!

Să ne aducem aminte iarăşi de „întru El trăim şi ne mişcăm şi suntem”. După Apostolul Pavel, fiecare om, dar mai ales creştinul conştiincios, are conştiinţa locului său existenţial în harul şi în prezenţa lui Dumnezeu. De aceea, Pavel stabileşte un principiu general valabil comportamentului uman: „Şi orice aţi face, lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni, bine ştiind că de la Domnul veţi primi răsplata moştenirii; căci Domnului Hristos slujiţi” (Coloseni 3:23-24).

Propoziţia „şi orice aţi face, etc.” este concluzivă. După ce Apostolul Pavel expune sarcinile şi obligaţiile soţilor între ei, ale copiilor faţă de părinţi, ale părinţilor faţă de copii şi ale sclavilor faţă de stăpânii lor, el încheie expunerea acestor relaţii existenţiale exprimând printr-un singur cuvânt o noţiune nemărginită. Cuvântul „orice” reprezintă întreaga viaţă a omului. Nu doar relaţiile interpersonale, de unde derivă (în mod direct) cele mai importante probleme existenţiale, ci orişice altă situaţie sau formă de dialog a omului cu provocările şi cu restul problemelor mai puţin importante ale existenţei. În toate aceste instantanee existenţiale, creştinul „lucrează Domnului”. Chestiunile stringente, de zi cu zi, prilejuiesc o plată similară, zilnică, „în Hristos Iisus”, respectivului creştin care, din moment ce conştientizează această realitate, lucrează pentru plata aceasta „ca pentru Domnul şi nu ca pentru om”.

Porunca apostolică „aşa ca pentru Domnul” şi sensul conclusiv al expresiei „deci, Domnului Hristos lucraţi” ne dau o dimensiune şi o perspectivă a rugăciunii care depăşesc cadrele strâmte ale rugăciunii de doxologie, implorare şi mulţumire pe care le cunoaşte creştinul de rând. Acest creştin ştie că rugăciune înseamnă să te închizi în cămara ta şi acolo să vorbeşti cu Dumnezeu. Pentru Apostolul Pavel, însă, dialogul rugăciunii („rugaţi-vă neîncetat”) se extinde în hotarele întregii existenţe a omului. În fiecare moment, creştinul „lucrează pentru Domnul Hristos”. Acest lucru înseamnă rugăciune în fiecare moment, rugăciune neîncetată!

Această rugăciune neîncetată, ca acţiune şi viaţă a omului „întru Acela”, „întru Dumnezeu”, este, în cea mai mare parte, este o activitate a minţii care se găseşte în dialog cu Dumnezeu. O astfel de experienţă înfăţişează Cuviosul Nicodim Aghioritul, ajutându-ne să înţelegem sensul expresiei „rugaţi-vă neîncetat”, pe care l-am expus mai sus, şi adăugând expresia complementară „cu evlavie”.

Zice Cuviosul Nicodim: „Zic unii că Rugăciunea Minţii se spune chiar şi atunci când omul, adunându-şi toate puterile sufleteşti înăuntrul inimii, fără să zică vreun cuvânt, nici rostit, nici lăuntric, doar cu mintea cugetă şi gândeşte nemişcat că Dumnezeu este de faţă înaintea lui; şi că acesta stă înaintea Lui când cu frică şi cu cutremur, ca un condamnat, când cu credinţă vie că va primi ajutorul Lui, când cu dragoste şi bucurie că-I va sluji în veci. Iar aceasta este ceea ce zicea David, «văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea» (Psalmul 15:8)”.

Creştinul viu [„arzând cu Duhul” (Faptele Apostolilor 18:25) şi „slujind Domnului” (Faptele Apostolilor 20:19)] vorbeşte „în toată vremea” cu Dumnezeu. Îl vede înaintea lui „în veac”! Orice eveniment existenţial este un eveniment propice de dialog al acestui creştin cu Dumnezeu. Mintea lui lucrează „întru Domnul”, „neîntrerupt”!

Aşadar, porunca Sfântului Apostol Pavel („rugaţi-vă neîncetat”) nu este utopică. Nu este incompatibilă cu funcţionarea minţii şi cu relaţia dintre funcţionalitate şi realitatea cotidiană. Sciziunea fenomenologică dintre funcţiunea mentală şi capacitatea de rugăciunea a minţii este conciliată harismatic prin taina „Sfintei Liturghii existenţiale”. Diaconia minţii, ca „slujire hieratică”, reuneşte creativ aceste două puncte de vedere, întotdeauna, prin conlucrarea energiilor Duhului Sfânt. Astfel, porunca „rugaţi-vă neîncetat” nu este irealizabilă. Din contră, este realizabilă şi, ca o realitate imediată şi perpetuă, se exprimă ca fiind chintesenţa autenticei existenţe în cadrele energiei harismatice (hieratice) a minţii omeneşti.

Funcţionarea normală şi, prin urmare, existenţial posibilă, a minţii omeneşti este, realmente, aceasta: slujirea ei întru înfăptuirea poruncii „rugaţi-vă neîncetat”. Cu menţiunea că această posibilitate depinde de un Nume, „mai presus de orice nume”, numele lui Iisus!

Sursa: Ioánnis Kornarákis, I Theía Leitourgeía tis ypárxeos, ed, Kyriakídis, Thessaloníki, p. 104-112

Sursa: Pemptousia

Pr. Zaharia Zaharou: "Eu cred că toate scandalurile și tragediile din istoria Bisericii s-au întâmplat pentru că fiecare caută să se îndreptățească pe sine și nu urmează pilda Mielului lui Dumnezeu"

Este bine sau nu să ne smerim în fața unui om mândru, egoist, invidios? Mă gândesc că un astfel de om poate profita de smerenia noastră și astfel poate fi încurajat spre păcat.

Foto: Orthphoto

Nu sunt de acord că îl vom încuraja să păcătuiască. Din nou, Domnul nostru Iisus Hristos ne este pildă. Nu există purtare mai nedreaptă decât purtarea oamenilor din vremea lui Hristos față de El. Cum a reacționat Hristos atunci când a fost înjurat și bătut și când toată ocara a căzut asupra Lui (cf. Ps. 68,11; Rom. 15, 3) Cum a biruit? „Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat”, zice Isaia (Is. 53, 8). Este o problemă de credință. Dar duhul pe care îl învățăm în Liturghie este exprimat de cuvintele Proorocului Isaia cu care începem Proscomidia, că Domnul nostru a fost dus spre junghiere, precum un miel fără de glas înaintea celor care-l tund, fără să opună nicio rezistență, dar „întru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat și neamul Lui cine-l va spune?” (Is. 53, 7-8). 

Acesta este duhul pe care Sfânta Liturghie încearcă să ni-l împărtășească. Și dacă vrem să aflăm folosul Sfintei Liturghii trebuie să avem același cuget, să dobândim același duh, și atunci Liturghia va deveni locul în care se va petrece un schimb de vieți: noi vom dărui mica și mărginita noastră viață lui Hristos și vom primi în schimb viața Lui nemăsurat de mare și veșnică. Și de pe buzele noastre va răsuna cântarea de biruință pe care o cântăm la sfârșitul Liturghiei: „Văzut-am lumina cea adevărată, primit-am Duhul cel ceresc, aflat-am credința cea adevărată”. La această biruință ne călăuzește duhul Mielului lui Dumnezeu, Care este dus spre junghiere fără a Se împotrivi celui rău, precum zice Domnul(cf. Mat. 5, 39).

Eu cred că toate scandalurile și tragediile din istoria Bisericii s-au întâmplat pentru că fiecare caută să se îndreptățească pe sine și nu urmează pilda Mielului lui Dumnezeu; pentru că nu suntem dispuși să luăm asupra noastră vina, ci o punem în cârca celuilalt, și acesta este tocmai opusul vieții desăvârșite pe care Domnul a arătat-o pe pământ.

Sursă: „Merinde pentru monahi” de Arhimandrit Zaharia Zaharou

Cardinalul de Boston: „Biserica trebuie să strige adevărul incomod: Avortul este greșit!”

WASHINGTON, 21 ianuarie 2014 

În seara zilei de 21 ianuarie, în Washington DC, în faţa unei adunări de peste 10.000 de oameni, Cardinalul  de Boston, Sean O'Malley, a condamnat în termeni duri avortul,  insistând că Biserica are datoria de a se opune avortului.

„Biserica, cu sinceritatea și candoarea unui copil, trebuie să strige adevărul incomod: avortul este greșit”. Cardinalul a spus aceste cuvinte în timpul Liturghiei care deschide Privegherea Națională pentru Viață, care are loc la Altarul Național al Neprihănitei Zămisliri, cu o noapte înaintea Marșului pentru viață.

Aşa cum a devenit obiceiul, Sfânta Liturghie s-a deschis cu o procesiune uimitoare de 35 de minute, cu participarea a 33 de episcopi, 300 de preoți, 60 diaconi și  550 de seminariști.

„Suntem aici pentru că vrem să salvăm miile de copii nevinovați, care în acest an vor fi executați chiar de oamenii a căror misiune ar trebui să fie aceea de a vindeca și de a proteja viața”, a spus O'Malley.

„Adevărul este că singurul mod în care putem salva acești copii este să salvăm mamele”, a continuat el. „Cunoscând mila și iubirea lui Dumnezeu, ele vor fi capabile să demonstreze milă față de copiii lor. Mișcarea pro-viață trebuie să fie despre salvarea mamelor. Trebuie să ne concentrăm asupra femeii pentru a încerca să înțelegem prin ce trece aceasta.”

Deși Cardinalul este cunoscut pentru sinceritatea sa cu privire la problema avortului, acesta luând parte cu mândrie la marșul pentru viață de la primul eveniment din 1974, comentariile sale puternice sunt deosebit de importante în acest an după ce Papa Francisc l-a ales ca membru al comisiei sale consultative de opt cardinali, O'Malley devenind unul dintre cei mai apropiați consilieri ai papei.

 

În predica sa, cardinalul a comparat lupta pro-viață cu povestea „Hainele noi ale împăratului”, în care a fost nevoie de un copil pentru a spune că împăratul, de fapt, nu avea haine pe el.

„Hainele noi ale împăratului astăzi sunt numite drepturi de reproducere, încetarea sarcinii, precum și multe alte eufemisme care ascund realitatea și brutalitatea reprezentată de avort”, a spus el.

„Mulțimea aplaudă hainele noi ale împăratului și oamenii se tem să pună întrebări. Iar cei care nu aplaudă sunt luați drept proști, naivi, încuiați. Vocea Bisericii este ca un copil care declară în fața lumii că hainele noi sunt o minciună, un farsă, o înșelăciune.”

O'Malley a declarat că Biserica susține o „etică consistentă a vieții”, care recunoaște în mod egal demnitatea fiecărui bărbat, femeie și copil, dar, în același timp, a insistat asupra faptului că cel mai important și de bază aspect este dreptul la viață.

„Învățătura vieții este elementul central al învățăturii sociale a Bisericii”, a spus el. „În cazul în care valoarea vieții este compromisă sau diminuată, toată viața este în pericol. Când îi dăm statului puterea de a alege care ființe umane sunt demne de viață și care ar trebui să fie eliminate, ceea ce facem este să deschidem o cutie a Pandorei care dezlănțuie orice fel de nedreptate și de încălcare a demnității umane. Viața este prețioasă. "

„Drepturile omului fără dreptul la viață sunt hainele noi ale împăratului”, a adăugat el.

Acest an marchează a 35-a Priveghere Națională pentru Viață, care durează toată noaptea înainte de Marș, incluzând spovedanii, un Rozariu National pentru viață, Privegherea de noapte în conformitate cu ritul bizantin, Orele, la care participă și seminariști din întreaga țară de la miezul nopții până la 6 dimineața și rugăciunea de dimineață de la 06:30. Se încheie cu o Liturghie de la 07:30 care va fi slujită în acest an de către Arhiepiscopul Charles Chaput de Philadelphia.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Andra Oprescu 

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Sfânta Liturghie - O cafea cu sora Vassa

             
  
Pentru subtitrare în limba română selectați vizionare pe YouTube, apăsați CC și alegeți limba română

„Fiica mitropolitului" / Nesfinţii Sfinţi (6)

foto: pravoslavie.ru

Cu permisiunea Editurii Egumenița postăm o serie de povestiri din cartea Nesfinții Sfinți și alte povestiri. 

Menționăm că materialele nu pot fi preluate sau repostate decât în baza unui acord scris al Editurii Egumenița.

Există păcate omeneşti care se vindecă prin pocăinţă. Însă există şi alt fel de păcate – împotriva Bisericii. Ele îl pot despărţi atât de mult pe om de Dumnezeu încât nu-l lasă nici măcar să facă pocăinţă.

Odată, când slujeam la Mănăstirea Donsk, lângă biserică m-a oprit o femeie înaltă, de vârsta a doua.

-Părinte, se poate să mă rog pentru răposatul meu tată? m-a întrebat ea.

-Sigur că se poate! i-am spus eu în fugă.

Dar apoi m-am oprit şi, pentru orice eventualitate, am întrebat-o, cerându-i o lămurire:

-Iertaţi-mă, vă rog, dar cine este tatăl dumneavoastră?

-Tatăl meu a fost mitropolit, a răspuns femeia.

Asta a fost tare!

-Cum mitropolit? am întrebat eu iarăşi, uimit. Şi cum îl chema?

-Mitropolitul Alexandru Vvedenski, a răspuns femeia.

Asta a fost şi mai tare! Numele preotului Alexandru Vvedenski este binecunoscut în Biserică. El a fost unul dintre animatorii aşa-numitei mişcări de reînnoire în Biserica Rusă, în anii ´20 - ´30. Vvedenski şi adepţii lui erau gata să schimbe în chip revoluţionar regulile fundamentale şi regulemantele Bisericii Ruse. Mulţi dintre ei aveau pe conştiinţă denunţuri la NKVD, contribuţia la represaliile împotriva mirenilor, preoţilor şi episcopilor ortodocşi. Adepţii mişcării de reînnoire au produs o schismă în Biserică, iar păcatul schismei, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nu se spală nici chiar cu sânge mucenicesc.Pe femeia care mi s-a adresat o chema Tamara Alexandrovna. Vvedenski se căsătorise a doua oară, fiind deja „mitropolitul” adepţilor reînnoirii, şi în cadrul acelei căsătorii i s-au născut un băiat şi o fată.

-Ce pot să vă sfătuiesc? i-am spus eu în cele din urmă femeii. Este tatăl dumneavoastră şi, desigur, nu puteţi să nu vă rugaţi pentru el. Chiar mai mult decât atât, este datoria dumneavoastră. Însă, ca să-l pomeniţi pe tatăl dumneavoastră la Sfânta Liturghie, este imposibil. El s-a rupt în mod conştient de Biserică şi, după cât se ştie, nu a existat deloc din partea lui niciun fel de pocăinţă, nici vreo reunire cu ea. Însă dumneavoastră puteţi şi trebuie să-l pomeniţi acasă, în rugăciunea personală.

Şi aşa a rămas hotărât. Femeia venea de multe ori la mănăstire. Era o creştină nemaipomenit de bună şi de miloasă, îi ajuta mult şi cu jertfelnicie pe bolnavi, pe cei fără casă, pe bătrâni. Şi cred că aceasta era cea mai eficientă rugăciune pentru tatăl ei.

Odată, s-a apropiat de mine şi m-a rugat să o împărtăşesc pe bătrâna ei mamă, pe însăţi cea de-a doua soţie a lui Alexandru Vvedenski. Şi ne-am înţeles ca în dimineaţa următoare să merg la biserică cu o oră mai devreme de începerea slujbei, ca să putem acorda spovedaniei mai mult timp. După cum spusese Tamara, mama ei nu se împărtăşise niciodată într-o biserică ortodoxă şi doar în anii aceia în care soţul ei a condus mişcarea de reînnoire a participat la slujbele lui, care nici nu pot fi numite Taine.

Dar de dimineaţă, le-am aşteptat în zadar. Tamara m-a sunat amărâtă şi mi-a povestit că, atunci când a ajuns cu fratele ei la mama lor, ea şi-a tras plapuma peste cap şi a refuzat categoric să meargă. Deşi în ajun, se pare, era hotărât să se spovedească şi să se împărtăşească. Ştiind că bătrânii pot avea tot felul de toane, i-am spus că voi lua Sfintele Daruri şi o voi împărtăşi acasă.

Iar Tamara a refuzat cu părere de rău.

-Este imposibil, părinte, a spus ea. Nu veţi putea intra în casă la ea.

-Cum să nu pot?

-Pur şi simplu. Nu veţi putea.

-Păi, de ce?

Şi Tamara mi-a explicat că în apartamentul mamei ei trăiau multe pisici. Câte erau acolo, nimeni nu ştia. Pisicile se năşteau şi mureau. Şi erau deja mulţi ani de când bătrâna femeie nu îngăduia să i se facă nici măcar curat în casă. Numai băiatul şi fata ei aveau voie să treacă pragul casei.

Iar eu m-am cutremurat în sinea mea, închipuindu-mi această privelişte. În afară de asta, mai aveam un motiv pentru care nu-mi doream deloc să intru în casa aceea: din copilărie făceam alergie cumplită la părul de pisică.

Dar Tamara a găsit soluţia. Mi-a spus că în ziua următoare o va muta pe mama ei în apartamentul fratelui ei şi acolo o voi putea împărtăşi liniştit ... Şi am hotărât că voi aştepta telefonul ei. Dar seara târziu Tamara m-a suna şi mi-a comunicat că în urmă cu câteva ceasuri mama ei murise ....

Sursă: Arhimandritul Tihon Șevkunov-Nesfinții Sfinți și alte povestiri, Editura Egumenița, 2013

Cartea se poate comanda on-line ​de pe saitul e​diturii Egumenița

​Saitul oficial internațional al al cărții ​http://everyday-saints.com/

​

Mulțumim editurii Egumenița pentru amabilitatea de a ne fi permis reproducerea acestor fragmente.

Despre Sfânta Liturghie (1): "La început era Cuvântul..."

Părintele Sofronie Saharov

Părintele Sofronie Saharov

„Întru început era Cuvântul, şi Cuvântul era către Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul… toate printr’însul s’au făcut” (1 Ioan, 1 şi 3).

Limba omenească are menirea să exprime realitatea diferitelor planuri: există planul vieţii – al necesităţilor vieţii; există planul apropiat de el şi cu toate acestea deosebit prin simţăminte şi patimi sufleteşti primitive; există limba demagogiei politice; există limba ştiinţifică, filosofică, poetică; în sfârşit, cea mai înaltă decât toate, limba Dumnezeieştii Descoperiri, a rugăciunii, a theologiei şi a altor raporturi dintre Dumnezeu şi oameni – limba Liturgică. Cunoştinţa abstractă despre existenţă are rădăcini metafizice; aici se referă ştiinţa, filosofia şi, mai întâi de toate, cunoştinţa de Dumnezeu. Cuvintele, care exprimă mai sus citatele genuri ale cunoştinţelor, precum şi Numele Dumnezeieşti purced din sfera intelectuală, metafizică. În acelaşi timp lor le este propriu să provoace în minte sau în inimă diferite reacţii şi în acest sens ele apar ca nişte „reflexe condiţionate”, care poartă caracterul nemijlocit, automat.

În faţa oricărei limbi se pune problema de a’l introduce pe ascultător sau cititor în acel domeniu de care aparţine limba dată. Ţinând seama de energia cuvintelor „condiţional reflexive”, noi trebuie să dăm, în chip deosebit, mai multă atenţie graiului liturgic, care e chemat să nască în minţi şi în inimile celor ce se roagă simţirea unei alte lumi, mai înalte. Aceasta se dobândeşte prin prezenţa numelor şi concepţiilor care aparţin exclusiv planului Dumnezeiesc; şi de asemenea prin utilizarea unei mici cantităţi de forme specifice de expresie.

Slavii sunt dăruiţi de pronie cu o limbă binecuvântată, care a servit de veacuri pentru slujbele bisericeşti, Sfintelor Scripturi şi rugăciunii şi niciodată nevoilor inferioare ale vieţii, nici chiar literaturii bisericeşti. Noi suntem categoric încredinţaţi de necesitatea întrebuinţării acestei limbi în slujbele bisericeşti; nu este deloc nevoie să se înlocuiască cu limba de toate zilele, ceea ce va scădea inevitabil nivelul duhovnicesc şi, prin aceasta, va pricinui o pagubă considerabilă. Nu’şi au locul argumentele că, chipurile, pentru mulţi oameni contemporani limba veche bisericească este neînţeleasă, şi chiar oamenii cu ştiinţă de carte, ba chiar şi pentru oamenii învăţaţi. Pentru astfel de oameni a stăpâni o cantitate minimă de cuvinte neîntrebuinţate în viaţa de toate zilele este o treabă de câteva ceasuri.

Toţi fără excepţie cheltuiesc uriaşe sforţări pentru însuşirea unei complicate terminologii din felurite domenii ştiinţifice sau din cunoştinţele tehnice, politice, juridice sau din ştiinţele sociale; din limba filosofică sau poetică, şi alte asemenea. Pentru ce să silim Biserica să’şi piardă limba, care este necesară pentru exprimarea formelor proprii de theologie înaltă sau de trăiri duhovniceşti?

Toţi cei ce doresc sincer să se împărtăşească de cultura de veacuri a Duhului, lesne vor găsi posibilitatea  să se familiarizeze cu nepreţuita comoară a graiului sfinţit bisericesc, care în chip uimitor corespunde cu marile taine ale dumnezeieştilor slujbe. Puţinele particularităţi ale acestui grai uşurează osteneala de a ne lepăda de pătimaşele griji: „toată grija cea lumească acum să o lepădăm”. Dacă în timpul săvârşirii sfintei Liturghii am fi folosit graiul nostru cel de toate zilele, atunci acest grai ar fi născut în sufletele şi minţile celor de faţă reacţiile planului inferior al existenţei noastre fizice. Cuvântul omenesc este chipul Cuvântului Tatălui Cel mai înainte de veci. „Cu Cuvântul Domnului cerurile s’au întărit… El au zis, şi s’au făcut” (Ps. 32, 6 şi 9). Şi cuvântul nostru posedă o putere ziditoare. „Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veci” (Is. 40, 8). Şi cuvântul nostru atinge vecinicia, dacă este spus pe căile voii Lui. Prin chemarea Numelor Dumnezeieşti se săvârşesc Tainele Bisericii, inclusiv prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului.

Cuvintele Liturghiei şi în general ale rugăciunilor nu sunt în fond numai omeneşti, ci şi date de Sus. Limba bisericească se referă la sfera Existenţei Dumnezeieşti; ea trebuie să exprime Descoperirea Duhului şi vederile mentale născute de el. Prin auzirea cuvântului lui Dumnezeu (cf. Rom. 10, 17) se însufleţeşte omul spre credinţă, „carea a biruit lumea” (1 Ioan 5, 4; Thes. 2, 13).

 Fragment din cartea: „Mistica vederii lui Dumnezeu” –Arhimandritul Sofronie („A’l vedea pe Dumnezeu precum este”), pp. 300-302

Sursă: Blog - Sfântul Munte Athos

Olga Greceanu, Să ne rugăm... O explicare a Sfintei Liturghii

Scrierea de faţă ne introduce, cu discreţie, în atmosfera plină de taină a slujbei Sfintei Liturghii şi a sensurilor care străbat cuvintele ei înmiresmate de har. Olga Greceanu (1890-1978), autoarea acestor pagini situate sub un titlu care îndeamnă blând la rugăciune, este una dintre cele mai luminoase figuri ale laicatului ortodox român din secolul trecut, o personalitate care a ilustrat substanţial prin opera sa nu doar arta şi cultura laică în general, ci şi spiritualitatea ortodoxă liturgică. Omul şi artistul de înaltă ţinută morală, Olga Greceanu, L-a mărturisit pe Mântuitorul Iisus Hristos de-a lungul vieţii şi al operei sale atât prin frumuseţea imaginii pictate, prin adâncimea şi eleganţa cuvântului scris, cât şi prin mişcătoare predici rostite în biserici cu binecuvântarea patriarhilor Nicodim Munteanu şi Justinian Marina.

Distinsa autoare își motivează demersul în cheia onestă a propriei sale experienţe de înţelegere progresivă a bogăţiei de sens a Sfintei Liturghii:

”Poate că fiecare om se roagă zilnic la el acasă. Dar, între rugăciunea de acasă şi rugăciunea de la biserică sau, mai bine zis, între rugăciunea de acasă şi slujba de la biserică este o mare deosebire, o deosebire pe care nici eu n-am învăţat-o de mult. De când am învăţat-o? Însă îmi pare rău de toate duminicile pe care le-am lăsat să treacă fără să mă fi dus la biserică.

Dacă aş avea vreo putere, aş întoarce toate duminicile înapoi, m-aş vârî de fiecare dată într-o strană şi aş privi, aş urmări, aş lua parte, din tot sufletul, la toată slujba.

Câţi cunosc înţelesul formelor religioase? Câţi cunosc chiar înţelesul obiectelor de care se servesc preoţii în biserici? Ani de zile le-am privit fără să le înţeleg. Este o greşeală. Să nu primeşti niciodată nimic în viaţă fără să înţelegi...”

PF Daniel, fragment din Cuvântul înainte

Carte apărută la Institutul Biblic (IBMBOR)

Se poate comanda on-line:

http://www.publicatiiortodoxe.ro/sa-ne-rugam-o-explicare-a-sfintei-liturghii.html

Pdf-ul este postat la: http://archive.org/details/OlgaGreceanu-SaNeRugam...OExplicatieASfinteiLiturghii_358