Se spune că odată, un om mergea printr-un deşert. Nu mai putea de oboseală;
nu mâncase nimic de mai multe zile, apă nu mai avea, iar soarele puternic îl
topea cu razele sale de foc. În afară de întinderea nesfârşită de nisip
dogoritor, nu se vedeau decât urmele omului, urmele paşilor săi.
Deodată, însă, omul a observat că alături de el au apărut şi alte urme, ca
şi când mai era cineva, o persoană ce mergea odată cu el şi ale cărei urme le
putea vedea alături de ale sale. Speriat, a strigat:
- De ce sunt patru urme în nisip, când eu sunt singur? Cine eşti şi de ce nu te văd?
Dar o voce i-a răspuns:
- Sunt Dumnezeu! Nu eşti singur, fiindcă Eu merg alături de tine. Astfel,
vei fi ocrotit de orice rău şi vei ajunge cu bine la capăt!
Omul a căzut în genunchi şi i-a mulţumit Domnului că S-a îndurat de el,
după care şi-a continuat drumul, convins că acum va reuşi. Şi a mers, a mers,
până când într-un final a simţit că nu mai poate face un pas măcar. Căzut în
genunchi, a privit în spate şi... ce i-a fost dat să vadă ? Pe nisip, nu se
vedeau decât urmele paşilor săi.
- Doamne, a spus omul îndurerat, de ce m-ai părăsit, de ce nu sunt decât
două urme în nisip?!
Dar, aceeaşi voce i-a răspuns cu blândeţe:
- Pentru că, până acum, Eu te-am dus în braţe.
Deodată, omul nostru a simţit ceva rece, rece, şi a deschis ochii. Visase.
Toropit de oboseală, încins de lumina soarelui, căzuse în nisip, ajuns la
capătul puterilor. Dar, în timpul somnului, fusese găsit de o caravană. Câţiva
negustori îl ridicaseră şi îl stropiseră cu apă. Atunci când a simţit apa rece
pe faţă s-a trezit, amintindu-şi de visul său.
- Binecuvântat să fie Domnul! a strigat omul. Cum de m-aţi găsit?
- Am văzut nişte urme în nisip şi ne-am dat seama că cineva s-a rătăcit. Erau,
într-adevăr, urmele tale.
- Voi credeţi că urmele mele v-au adus aici? Nu, Dumnezeu, Care S-a îndurat
de suferinţa mea, El v-a călăuzit paşii spre mine, altfel aş fi murit.
Sunt unii oameni care nu văd că Dumnezeu se îngrijeşte de ei. Nu văd că
Domnul, din iubire, caută mereu să îi ajute. Ei uită de cele sfinte şi de
Dumnezeu, dar Dumnezeu nu uită niciodată de ei. Ferice de aceia care văd că
toate, sănătatea, puterea de muncă, fericirea, ţin de Dumnezeu şi că doar prin
puterea Lui putem fi mântuiţi. Ferice de aceia care
au mereu încredere în ajutorul Domnului.
†
„Chiar dacă noi ne îndepărtăm uneori de Dumnezeu, Dumnezeu rămâne mereu
aproape de noi." (Sfântul Ioan Gură de Aur)
0 comments:
Trimiteți un comentariu