Crăciunul anului 1952 şi Anul Nou 1953 m-au găsit în lagărul de la Ghencea.
Eram aproximativ 220 de deţinute politic - nejudecate şi necondamnate - şi
circa 80-100 de deţinute de drept comun. Toate cele peste 300 de femei, ne
aflam acolo într-o baracă de lemn, cu priciuri pe două rânduri, cu uşile
încuiate, cu ferestrele bătute în cuie pe dinăuntru şi acoperite cu pături şi
rogojini pe dinafară, ca să nu pătrundă nici o rază de lumină, ori un pic de
aer. Aşa am stat peste două săptămâni, care mi s-au părut un veac!
În afara faptului că eram ţinta permanentă a tuturor batjocurilor
deţinutelor de drept comun, cel mai cumplit, mai greu de suportat, era mirosul
emanat de imensa tinetă (care, de fapt, era o putină înaltă cam de 1 m, pe care
nu te puteai aşeza decât susţinută de două persoane). Acea blestemată putină
era plasată în mijlocul încăperii, în aşa fel încât nimeni să nu fie scutit de „miresmele”
ei infecte. Iar „cinstea” de a scoate putina la W.C.-ul din curte revenea în
exclusivitate „politicelor”, spre hazul celor de drept comun. Cum era plină
ochi, aproape de fiecare dată se răsturna peste noi, din cauza lunecuşului.
Mă întreb şi astăzi, cum au putut trăi laolaltă 300 de femei, 300 de
mirosuri, 300 de temperamente... de individualităţi, de mentalităţi?!... Trei
sute de femei într-o singură încăpere! Groaznic!
Cred că multe dintre noi ar fi renunţat bucuroase la gamela de arpacaş cu
maţe şi copite de animale în schimbul unei guri de aer sau al unei clipe de
răgaz! Fiecare tânjea după liniştea unei clipe în care să se poată ruga ori
să-şi retrăiască o frântură de amintire!
Şi totuşi, în zumzetul acela neîntrerupt, am putut găsi momente de
concentrare maximă, am putut să facem o rugăciune, fie individual, fie în grup
restrâns, în înghesuita „cuşetă” în care ne aflam.
Cred şi-acum cu tărie că numai miracolul rugăciunii ne-a ajutat să
supravieţuim! Poate greşesc, dar cred că în închisori şi, în general, în
locurile de detenţie, rugăciunile sunt mai profunde, mai pline de evlavie decât
în mânăstiri ori în biserici! Să mă ierte cei care cred altfel; însă în
închisori simţi efectiv fiorul care cade ca un balsam peste sufletul tău
încercat.
Din numerosul grup în care mă aflam, reţin câteva nume din „lotul
demnitarelor”, cum ar fi: doamnele Elena Gh. Brătianu, Sanda
Tătărăscu-Negroponte, prof. Alice Voinescu, Madgearu, arestată de cei care-i
condamnaseră pe cei ce-i uciseseră soţul! Doamnele Pană, Manolescu-Strunga,
Alimănisteanu, Macovei, multe soţii de generali, precum şi cântăreţe, actriţe,
scriitoare, cărora li se reproşa că ar fi avut relaţii cu ambasadele străine. Un
grup aparte formau legionarele care, prin disciplină, ordinea, solidaritatea de
care au dat dovadă, efectiv s-au impus.
Multe dintre cele arestate nu aveau altă vină decât aceea de-a fi fost soţii,
mame, fiice ale unor oameni care se opuseseră comunismului şi luptaseră pentru
demnitatea ţării lor. În acest context, mă întreb ce vină putea să aibă Măriuca
Vulcănescu, arestată la 18 ani doar pentru că era fiica ilustrului OM şi
filosof Mircea Vulcănescu, cel care în penitenciarul din Aiud spunea
dumnezeieştile cuvinte: „Să nu mă răzbunaţi!” Măriuca era candoarea
întruchipată!
Dar Gabi Moţa, al cărei tată murise în războiul anticomunist din Spania,
când ea nu împlinise, încă, 7 ani?
Sau Mary-Ioana Cantacuzino, arestată la 16 ani, pentru că era fiica unui
aparţinător al familiei Cantacuzino (Bâzu Cantacuzino, celebru aviator)? Ea ne
povestea adesea despre bunica ei, aflată la Paris (căsătorită cu George
Enescu). Ce bătăi a putut să îndure acest copil care, în candoarea sa, a
încercat să-i transmită mamei sale un cuvânt de încurajare!...
Dar Minerva Lupaş-Vlasiu - cu studii la una dintre reputatele universităţi
britanice şi fiica distinsului istoric Ioan Lupaş - care tremura de grija
tatălui şi a fiicei, rugându-se pentru soarta lor?...
Ce să mai spun de distinsele doamne, de 70-75 ani, cu părul alb, imaculat,
care nu aveau altă vină decât că participaseră la rugăciunile din cadrul „Rugului
Aprins”?
Poate cineva să creadă că au existat femei tinere, condamnate la muncă
silnică pe viaţă, cum a fost Maria Plop? Sau la 20-25 de ani muncă silnică?
Ori, cum s-a putut ca o femeie tânără (Mioara Baicu, din Braşov), mamă a unei
fetiţe de şase luni, să fie închisă într-o celulă specială şi lăsată în voia
câinilor-lup, dresaţi de Securitate, câini care la cea mai mică mişcare îi
săreau cu labele pe umeri, trântind-o şi rânjind la ea cu colţi de fiară? Putea
să nu înnebunească?!...
În ianuarie 1954 eram la Securitatea din Ploieşti - şi adesea, în miez de
noapte, auzeam dintr-o celulă alăturată strigătul sfâşietor al unei femei: „Am
şapte copii, domnule, şapte copii... şapte... şapte...” Ţipătul acesta m-a
urmărit ani întregi! Oare cine o fi acel „domn” şi ce ştie conştiinţa lui? Îşi
mai aminteşte, el, oare?... Somnul lui o fi la fel cu al nostru?...
Cine îşi poate imagina drama femeilor care au născut în închisori şi, în
unele cazuri, nu şi-au mai văzut copiii niciodată?
În colonia de muncă
Pipera
Am constatat că evenimentele cele
mai neplăcute pentru deţinutele care eram se petreceau mai ales în preajma
marilor sărbători religioase. Aşa se face că, în chiar noaptea de Înviere (4-5
aprilie 1953), am fost încolonate brutal şi ţinute în poziţie de drepţi 2-3
ore, timp în care ne-au fost răscolite toate lucruşoarele printr-o minuţioasă
percheziţie, după care am fost îmbrăcate cazon, „îmbarcate” în dube bine
închise şi duse spre necunoscut.
În zorii primei zile de Paşti, am „aterizat” în câmp deschis şi am fost
instalate în nişte foste grajduri, ad-hoc amenajate ca dormitoare. Primul
nostru gând a fost să mulţumim Bunului Dumnezeu că vedeam deasupra capului un
cer senin care parcă ne binecuvânta şi că simţeam sub tălpi pământul reavăn
care, printr-o undă regereratoare, ne-a dat putere şi un fel de „stare de
graţie” - în faţa pomilor ce înfloreau timid. Altă viaţă!
Ne aflam în colonia de muncă Pipera!
A doua zi ne-au şi îmbarcat în camioane deschise şi ne-au expediat spre un
loc de muncă necunoscut. Treceam printr-un sat cu casele, grajdurile şi pomii
proaspăt văruiţi, iar în porţi erau copii curat îmbrăcaţi, ţinând în mâini ouă
roşii şi felii de cozonac. Ne lăsam cucerite de aceste imagini idilice,
retrăind propria noastră copilărie. Dar copiii, văzându-ne atât de ciudat
îmbrăcate, strigau cât îi ţinea gura: ?Mamăă... mamăăă... trece hoaţele...
hoaţele... hoaţele...” Un nor a trecut atunci peste sufletele noastre!...
Presimţire?
Cu d-na Elena Gh. Brătianu am avut cinstea să lucrez în aceeaşi echipă şi
să mă bucur, oarecum, de simpatia dânsei. Mi-a rămas vie în minte ziua de 23
aprilie 1953 - Sf. Gheorghe - când, lucrând alături pe o imensă tarla, la
răritul morcovilor, am văzut-o pentru prima dată tulburată... Am încercat,
sfios, să-i spun un cuvânt bun, o îmbărbătare pentru această zi onomastică, dar
a tăcut tot timpul - contrar firii sale deschise, volubile, apropiate. Am spus
şi celorlalte fete să-i respectăm tăcerea şi evidentă tulburare...
Abia peste mulţi ani am aflat că în respectiva zi - fatidică - murea, în
condiţii neelucidate, distinsul său soţ: profesorul universitar Gheorghe
Brătianu.
M-am întrebat de multe ori dacă, în clipele acelea, sufletul său a presimţit
nenorocirea ce se petrecea atunci în închisoarea de la Sighetul Marmaţiei. Să
fi fost telepatie? Tulburător!...
Am stimat-o pentru caracterul său loial, pentru demnitatea cu care a
suportat închisoarea, pentru întreaga ţinută - dar i-am admirat şi răzvrătirile!
S-a scris mult...
În general despre închisori, lagăre, coloniile de muncă etc. s-a scris
mult, dar lumea nu are răbdarea şi curiozitatea să citească şi să creadă - şi,
la felul în care se trăieşte acum în România, nici nu e greu de înţeles de ce!
Ştiu că este creştineşte să ierţi la infinit - şi ierţi! -, dar nu poţi
uita cum s-a trecut cu tăvălugul peste sufletele noastre strivindu-ne
idealurile şi, multora dintre noi, distrugându-ne viaţa! Amprenta lăsată pe
sufletul şi conştiinţa noastră ne obligă să nu uităm nedreptăţile şi ororile
care s-au comis şi să le facem cunoscute în ideea că ele să nu se mai repete
niciodată!
Mulţumesc lui Dumnezeu că şi la cei 82 de ani pe care-i am mi-a lăsat
întreagă acurateţea amintirilor, ca şi un suflet uşor, capabil să îmbrăţişeze
întreaga lume!
- s-a născut la 27 februarie 1917 în Buzău (cu numele de Pitrop);
- a urmat clasele primare în oraşul natal, dar nu a putut continua studiile
din cauza lipsurilor materiale, tatăl - un modest funcţionar la CFR - fiind
singurul susţinător al unei familii cu şapte copii;
- mult mai târziu, când, ajutată de un scris frumos, a reuşit să-şi asigure
existenta, copiind acte la Tribunalul din Buzău, a reuşit să absolve cursurile
liceale la fără frecventă;
- după ce a luat bacalaureatul, a devenit studentă la Facultatea de Istorie
din Iaşi;
- implicată în mişcarea legionară din acea vreme, a devenit indezirabilă
regimului mareşalului Antonescu;
- începând cu septembrie 1944 a fost arestată de către comunişti de 5 ori,
ultima dată la 11 iulie 1952, fără să fi fost judecată şi condamnată;
- în iunie 1954 a fost trimisă cu un lot de la Văcăreşti la Rubla (atunci
regiunea Galaţi, azi judeţul Buzău), în primul lot de deţinuţi trimişi cu D.O.
în Bărăgan;
- în Rubla îl cunoaşte pe Dan Nedelcu-Stan, inginer constructor, care la
rândul lui a fost şi el deportat, împreună cu părinţii, din judeţul Timiş, în
Bărăgan (între anii 1951-1956)şi se căsătoreşte cu el;
- în 1960 părăseşte Rubla, stabilindu-se în com. Bărăganu, unde soţul lucra
în cadrul unui IAS ca inginer constructor;
- după cinci ani se stabileşte în Brăila unde, după câţiva ani de muncă
necalificată, ajunge printr-un fericit concurs de împrejurări funcţionara în
cadrul Direcţiei Muncii din Brăila şi tot aici se pensionează;
0 comments:
Trimiteți un comentariu