„Când Dumnezeu Se atinge de inima omului…” de vorbă cu Părintele Siluan Osseel despre experienţa harului Duhului Sfânt

marți, 1 octombrie 2013

| | |

 


L-am cunoscut pe Părintele Siluan Osseel la Essex, în iarna trecută. Era înconjurat de un grup din parohia sa – „Sfântul Nectarie”din Eindhoven – printre care se aflau şi câţiva români, astfel ajungând să ne apropiem puţin unii de alţii. Înainte cu o zi de plecare, a slujit Dumnezeiasca Liturghie în flamandă, după care ne-a dăruit o cărticică în care era cuprinsă convertirea lui la Ortodoxie, petrecută în urma întâlnirii cu Părintele Sofronie Saharov. Răsfoind-o, mi-am dat seama că lipseşte exact momentul convertirii, aşa că, după masa de seară, l-am rugat să povestească pentru cititorii revistei noastre mai multe despre cum s-a petrecut această trecere.

Cu ochii închişi şi pătruns de emoţia retrăirii, mi-a spus atunci numai câteva cuvinte: „Despre convertire nu vă pot vorbi… Este ceva atât de intim! Nu se pot povesti aceste lucruri, nu există cuvinte… Dumnezeu s-a atins duhovniceşte de inima mea şi mi-a spus: «Te cunosc şi te iubesc!». Dar aceste lucruri nu se pot povesti… Roagă-te pentru mine, Anca! Ortodoxia este o mare familie, iar noi suntem fraţi”.

A doua zi, în zori, deşi se pregătea de plecare, nu mică mi-a fost mirarea să-l văd venind la mine şi deschizându-şi mai mult inima. Considera că cele spuse cu o seară în urmă ar putea fi înţelese greşit de unii cititori, de aceea a simţit nevoia să lămurească puţin. Cu aceeaşi emoţie şi intensă trăire, Părintele Siluan Osseel mi-a vorbit rar, căutând răspunsurile în duh, nu în raţiune, după cum povăţuia cel între Sfinţi Părintele nostru, Siluan Athonitul, al cărui nume s-a învrednicit să-l poarte. La sfârşit aveam dimpreună lacrimi în ochi…

Părintele Siluan: – Ieri seară am vorbit despre convertire, acest moment crucial din viaţa unui om, şi poate am folosit o expresie un pic riscantă, care ar putea duce la o interpretare greşită… Am spus că Însuşi Dumnezeu este Cel care spune fiinţei umane: te cunosc şi te iubesc. Bineînţeles, este un fel de-a spune. Dumnezeu nu vorbeşte „oral” fiinţei umane, ci îi vorbeşte în inimă. Sau, mai bine-zis, în nous[1], cum spunem adesea în Biserica noastră.

- Ce este nous-ul?

- Nu sunt teolog, vă rog să mă iertaţi. Răspunsul meu nu va fi unul elaborat. Nous-ul este centrul fiinţei noastre. Este centrul duhovnicesc care ştie. Punct! Ştie, fără să aibă nevoie de o analiză raţională. Poate că intelectul se va împotrivi şi va spune: ,,Ce faci?! Nu eşti nici rus, nu eşti nici grec, nici român şi eşti atras de religia asta ciudată…” Inima însă ştie!

- Adică începe o luptă între inimă şi raţiune?

- Mai degrabă un decalaj. Inima se avântă cu adevărat, fiindcă ştie. Ştie Adevărul. Cum de ştie? Fiindcă asta este funcţia nous-ului, de a şti. Aşadar, Dumnezeul nostru ne vorbeşte prin nous. Sunt momente în care inima noastră, întreaga noastră fiinţă se pune la dispoziţia lui Dumnezeu. De pildă, ca în Psalmul 50 al lui David, în care se vorbeşte despre o ,,inimă înfrântă”… Vă amintiţi de Evanghelia Schimbării la Faţă? Apostolii vor să reţină acest moment şi unul dintre ei spune: ,,Doamne, să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”. Dar nu o colibă este cea care poate reţine prezenţa lui Hristos! Ci o „inimă înfrântă”.

Bineînţeles, noi acuma suntem mari poeţi şi îl iubim mult pe Sfântul Siluan care zice: „Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui.” Spunem: „O, ce cuvânt extraordinar!”. Asta până în momentul în care ne aflăm cu adevărat în iad şi începem să strigăm: ,,Doamne, te rog, vino, ajută-mă! Ia-mi mâna, ca în icoana Învierii, trage-mă către viaţă!”… În momentul convertirii, pentru prima oară, omul trăieşte această experienţă: Dumnezeu se face cunoscut omului prin nous. Nu vreau să spun că e cumplit, dar e ceva care atinge fiinţa umană în totalitatea ei, şi fizic, şi psihic.

- Ca un cutremur.

- Da. Şi, în acest moment, omul ştie că Dumnezeu îl cunoaşte: „Pe tine, chiar pe tine, Ana, sau Sofia, vă cunosc şi vă iubesc”. Este un eveniment atât de mare, încât nu avem cuvinte… Trebuie să-l trăieşti. Nu spun că mie mi s-a întâmplat asta, dar este suficient să-l citim pe Sfântul Siluan, care spunea că, din acel moment, a ştiut că este cunoscut de Dumnezeu, a ştiut că Dumnezeu îl iubeşte. Deci, vă rog, nu scrieţi că Dumnezeu îi spune omului „Te cunosc…” , ci că prin nous Dumnezeu se face cunoscut omului, şi că îi dăruieşte mila Sa, blândeţea Sa, smerenia Sa… Smerenia lui Dumnezeu! Este de neînchipuit! El, Care a creat întreaga lume, El este smerit… El! Noi nu ştim ce este smerenia. Doar Sfântul Siluan ştia. Pentru că el a văzut privirea lui Hristos şi, în privirea aceasta, a cunoscut smerenia Domnului. De aceea, chiar înaintea morţii, când Părintele Sofronie a intrat în camera lui şi l-a întrebat: „Părinte, sunteţi pregătit de moarte?”, acest mare om, acest mare sfânt i-a răspuns: „Nu, nu… pentru că nu am dobândit încă smerenia”.

- „Smerenia lui Hristos”…

- Smerenia. Există o singură smerenie. Noi încercăm să trăim această stare de smerenie, dar ceea ce trăim este numai o imitaţie. Cu toate acestea, ne străduim. Ne rugăm, căutăm. De fapt, aşa cum se spune şi în cartea Sfântului Siluan, nu am putea căuta ceea ce nu am cunoscut deja. Şi ajungem să cunoaştem când Îl întâlnim pe Hristos. Sfântul Siluan L-a privit pe Hristos în ochi şi astfel a simţit blândeţea şi smerenia Celui care a creat întreaga lume şi Care i-a spus chiar lui: „Învaţă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima”. Noi trăim… ah! ca nişte prăpădiţi, privim totul de sus, din turnurile astea false pe care ni le-am construit… Ăştia suntem, nişte prăpădiţi.

- Dar cum putem păstra această smerenie, căci Sfântul Siluan a luptat cincisprezece ani pentru a o dobândi?

- Cu cât este mai curată viaţa omului, cu atât mai eficientă este funcţionarea nous-ului. Curăţie în toate sensurile cuvântului. Dar, pentru a păstra harul, trebuie multă grijă. Harul este atât de delicat, încât şi cel mai mic gând îl poate alunga. Amintiţi-vă de Sfântul Siluan, de momentul când intră în biserică şi vede un călugăr care era mai plinuţ. Şi îşi spune: „Părintele ăsta, dacă se mai îngraşă mult, n-o să mai poată să-şi facă metaniile!” A fost suficient acest gând ca să piardă harul!

Ieri, în trapeză s-a citit un cuvânt: „Purtaţi-vă cu harul ca şi cum v-aţi afla lângă o pasăre care s-a aşezat lângă voi şi nu vreţi s-o speriaţi.”. Nu vă mişcaţi, nu faceţi nici cea mai mică mişcare! Nici cu inima, nici cu mintea. Rămâneţi nemişcaţi, fiindcă altfel bucuria se va retrage. Este cu neputinţă să reţii tot timpul această stare de har. Aşa că amintiţi-vă de Adam, care într-o zi s-a pomenit în afara Raiului şi plânge. Aşa suntem şi noi. Harul se retrage încetişor, încetişor, iar omul se întreabă: „Ce se întâmplă? Începe să fie frig aici. Temperatura scade şi nu văd nici un termostat care să o ridice la loc. Ce să fac?” Şi începe să plângă fiindcă a pierdut această relaţie intensă cu Hristos, a pierdut simţirea prezenţei lui Hristos.

În astfel de momente, purtaţi-vă ca şi cum aţi fi nişte poeţi extraordinari: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Nu trebuie să cazi imediat în disperare dacă nu reuşeşti. A-ţi ţine mintea în iad înseamnă: „Iată, pe de o parte, Doamne, Te cunosc, ştiu cum trebuie să trăiesc. Dar, pe de altă parte, uită-Te la viaţa mea, Doamne… Sunt cu totul netrebnic, nu am putere singur să duc la îndeplinire poruncile Tale, nu pot să trăiesc ca în Fericiri…”.

Deci să încercăm să trăim în această stare: pe de-o parte, fiind conştienţi cum ar putea să fie viaţa noastră cu Hristos, iar pe de alta, privindu-ne pe noi înşine şi spunându-ne: „ Doamne! Cât eşti de sărman, preotule, cât eşti de slab, cât eşti de neputincios…”. Este o tragedie. Cred că Părintele Sofronie numea asta „tragedia omului”. Suntem ca într-un teatru, un teatru grec, şi suntem în acelaşi timp actori şi spectatori. Şi ne vedem pe noi înşine şi ne spunem: „Cum este posibil? Cum este posibil, Doamne? Te cunosc, şi cu toate astea Te părăsesc! Cât sunt de slab! Cât sunt de netrebnic! Doamne, ajută-mă!”. Dar să trăieşti tot timpul această stare, a celor doi poli, şi asta fără să cazi în deznădejde, ci dimpotrivă, ca în fresca aceasta, a Învierii – să stai cu mâinile întinse, aşa, ca Adam… Iar Hristos, El este tot timpul de faţă şi ne aşteaptă, aşteaptă momentul în care să facem gestul ăsta, ca să ne prindă şi să ne tragă afară.

- Ce-i de făcut când vedem că păcătuim mereu şi Hristos ne iartă încă o dată şi încă o dată, dar viaţa noastră nu se schimbă deloc?…

- Fiţi atenţi, pentru că aici este o capcană psihologică. Bineînţeles că nu avem nici o scuză pentru păcatele noastre, fiindcă ştim foarte bine cum trebuie să trăim – dar, pe de altă parte, când suntem cu adevărat conştienţi de starea noastră căzută, putem să strigăm: „Doamne, îmi amintesc că ai spus că ai venit pentru bolnavi, nu pentru cei care se cred sănătoşi, deci, Doamne, uită-te la mine, cât sunt de sărac, uită-te cât sunt de neputincios, chiar dacă, Doamne, Tu mi-ai arătat dragostea Ta…”. În acest moment, care este un moment al mărturisirii, Hristos vine. El este în acelaşi timp doctorul şi doctoria…

- Sfânta Împărtăşanie…

- Da! Desigur. Aşadar noi trebuie să ne ferim din răsputeri să nu cădem în deznădejde. Pentru că din orice situaţie există întotdeauna o ieşire. Exit („Ieşire”). Exomologhiste! („Mărturisiţi-vă!”) – cum spun grecii. Putem ieşi din starea asta prin mărturisire, fiindcă mărturisirea depinde de două condiţii fundamentale: pocăinţa ta şi mila Mea. Bineînţeles, adevărata pocăinţă conţine hotărârea fermă de a ne schimba viaţa. Metanoia[2]. Nu este suficient să spui: „Doamne, Doamne!” Trebuie o schimbare a întregii fiinţe. Este greu, dar nu imposibil. Am văzut asta şi în viaţa Sfântului Siluan: nu este imposibil. Într-o zi, am învăţat să mergem – a fost greu, dar am învăţat. Toţi am învăţat matematica – a fost greu, dar am învăţat. Şi în viaţa duhovnicească putem învăţa la fel, puţin câte puţin, urmându-i pe Sfinţii Părinţii noştri, urmându-l pe Stareţul nostru…

- Ce aţi învăţat de la Stareţul sfinţiei voastre, Părintele Sofronie?

- Era un duhovnic desăvârşit. Avea măiestria de a-i face pe oameni să înţeleagă, într-un fel foarte simplu, legile care există în viaţa duhovnicească. Aşa cum în fizică, în matematică, există legi, la fel se întâmplă şi în viaţa duhovnicească. Nu putem spune: „Aici este un obstacol, calea asta e prea grea pentru mine, aşa că o să încerc să scap pe undeva. Sau, mai bine, să mă întorc înapoi.” Nici vorbă! Era aspru, dar avea şi mult umor. Îi putea duce pe oameni până la o treaptă mai înaltă, dar era şi cu picioarele pe pământ. Nu era ca un părinte duhovnicesc care să plutească pe un norişor. Era foarte practic.

- Adică avea trezvie? Era neîncetat într-o stare de atenţie, atât la Dumnezeu, cât şi la ceilalţi?

- Da. Nepsis („Trezvie”). Putem trăi starea aceasta oriunde. Adică putem să ne găsim şi într-o peşteră ca sihaştri, dar şi pe un stadion plin de mulţime. Putem fi în metrou, în aglomeraţie, putem sta de vorbă cu unul şi cu altul, şi totuşi să avem undeva, înlăuntru, această conştiinţă că Hristos este printre noi. Înţelegeţi? Nu este un raţionament, ci o stare de conştiinţă.

- Şi nu este nici imaginaţie, ci este efectiv simţirea prezenţei lui Dumnezeu. Adică nu încep să-mi imaginez acum că Dumnezeu este printre noi, ci Îi simt cu adevărat prezenţa. Fiindcă imaginaţia este o greşeală în viaţa duhovnicească.

- Da, este o mare ispită.

- Să ne întoarcem la Părintele Sofronie… În cartea Părintelui Zaharia, „Remember Thy First Love”[3], se vorbeşte despre cele trei perioade din viaţa duhovnicească a omului: prima este venirea harului, a doua este retragerea lui, iar a treia este întoarcerea harului. Şi am citit că Părintele Sofronie avea harisma de a-i scoate din starea de deznădejde pe cei care pierduseră harul.  Adică ştia cum să le arate oamenilor că retragerea harului este, paradoxal, tot o formă de manifestare a harului, prin care putem căpăta avânt în rugăciune, plângând pentru ce am pierdut. Ne puteţi vorbi puţin despre asta? Poate unii dintre cititorii noştri ar putea pune în practică…

- În momentul în care harul se retrage, omul cade în întristare, iar când această perioadă durează ani şi ani şi ani, atunci este rolul părintelui duhovnic să-i încurajeze pe oameni. Şi atunci duhovnicul poate trage perdeaua, ca să ne arate starea în care am trăit înainte: unirea cu Hristos.

Şi în acest moment trebuie să ne spunem: „Haide, nu trebuie să cad în deznădejde, trebuie să mă rog astfel: Doamne, aminteşte-Ţi prima noastră dragoste!” Şi în acest moment omul primeşte o insuflare şi îşi poate recăpăta curajul de a merge mai departe, puterea de a nu cădea cu totul în deznădejde. Pentru că prima datorie a preotului este administrarea Tainelor, dar a doua este mila pentru credincioşi, datoria de a-i încuraja în perioadele dificile prin care şi ei, ca preoţi, au trecut în viaţă…

Voi încheia acum povestindu-vă cum îmi dădea de înţeles Părintele Sofronie că discuţia noastră se sfârşise. Îmi spunea, cu voce blândă: Voilà, c’est comme ça la vie… („Uite, aşa e viaţa…”). La început nu pricepeam ce voia să spună şi nu mă ridicam de la masă. După ceva timp, îmi zicea: „Puteţi pleca”. După aceea am înţeles că, atunci când îmi zicea: „Uite, aşa e viaţa…”, însemna că era timpul să plec. Deci… rugaţi-vă pentru mine!

- Rugaţi-vă şi sfinţia voastră pentru mine!

- Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să vă trimită harul Său, pentru rugăciunile Sfântului Părintelui nostru Siluan… Şi, pentru că nu mă aflu acum în biserică, ţie îţi pot spune: Pentru sfintele rugăciuni ale Sfântului Părintelui nostru Sofronie…
___________

[1] Nous, în accepţiunea patristică a termenului, înseamnă minte şi este diferită de raţiune (logiki). Părinţii au numit nous-ul şi „ochiul inimii” prin care omul Îl poate vedea pe Dumnezeu. La omul sănătos duhovniceşte, nous-ul funcţionează în adâncul inimii fizice, iar la cel bolnav, nous-ul se află în afara inimii şi activează la nivel cerebral. Rugăciunea minţii în inimă nu înseamnă altceva decât reîntoarcerea nous-ului în inimă, adică însănătoşirea omului.

[2] Metanoia (gr.) înseamnă pocăinţă. Literal, metanoia se traduce „schimbarea minţii”, adică a nous-ului. (n. red.)

[3] Arhimandritul Zaharia (Zaharou), „Adu-ţi aminte de dragostea ta cea dintâi” (cf. Apoc. 2:4-5), în curs de apariţie în limba română. (n. red.)