Duhovnicia nu este istorie, nici morală, nici psihologie, nu este nici
lucru trupesc, ci înglobează în ea toate acestea, dar este duh şi este adevăr –
cuvintele Mântuitorului. Şi iar cuvintele Mântuitorului: este duh şi este viaţă, precum Mântuitorul spunea despre cuvântul pe care îl dădea
Apostolilor. Or, acest cuvânt trebuie să-l căutăm în rugăciune: în rugăciune să
se nască, în rugăciune să-l dăm şi în rugăciune să fie primit şi căutat de
ucenicii noştri.
Aş vrea să vă spun un lucru despre care ne-a vorbit mai
desluşit părintele nostru duhovnic Sofronie în ultima vreme şi pe care mai
desluşit am început să-l înţeleg în ultima vreme, şi anume cum se poate că
duhovnicia sfinţiilor voastre să fie astăzi duhovnicie înaltă. Adică tot ce este
lucrare omenească este o periferie sau un fundal, dar centrul duhovniciei este
schimbul acesta în duh, care se face aşa: pregătiţi-i pe ucenicii sfinţiilor
voastre să vină la spovedanie cu rugăciune. Rugăciune nu înseamnă nimic
special; să citească ce scrie şi în cărţi, dar mai ales să-şi dea seama şi ei,
şi noi, că dialogul nostru este cu Dumnezeu, şi nu cu omul.
Amintiţi-vă de cuvintele asemănătoare ale Sfântului Pavel, care atunci când
L-a văzut pe Hristos, s-a dus în pustie, să se pocăiască. Şi s-a întors în
puterea duhului, oarecum ca şi Mântuitorul, după 40 de zile de pustie, ca să
devină Apostolul neamurilor. Şi Evanghelia lui nu de la om a luat-o, nici de om
nu a fost dată, ci de la Hristos. Cu fiecare dintre noi,
într-o anumită măsură şi într-un fel diferit în viaţa fiecăruia, se petrece în
fond acelaşi lucru. Ceea ce facem noi nu este de la om şi nu este primit de la
om, în esenţă – multe primim de la om şi îmbogăţim lucrurile acestea, şi pe noi
înşine, şi pe cei care vin la noi – ci este lucru dumnezeiesc. Deci, să vină
ucenicul în rugăciune, în conversaţie cu Dumnezeu. Şi conversaţia lui, ca
ucenic, nu este cu mine; eu nu sunt un „guru”, eu sunt un duhovnic.
Iar un duhovnic nu ştiu cum să-l definesc, dar poate nici nu e nevoie; vom
vorbi despre taina acestei lucrări în esenţa ei. Deci, ucenicul vorbeşte cu
Dumnezeu: „Doamne, Tu auzi rugăciunea mea, dar eu nu aud cuvântul Tău”. Un
exemplu mai uşor: „Nu ştiu pe ce cale să o iau în viaţă: să fac lucrul acesta
sau să fac lucrul celălalt. Doamne, miluieşte-mă şi deschide-mi ochii. Mă duc
la slujitorul Tău, Doamne, şi prin el să-mi dai cuvânt”.
Slujitorul nu gândeşte în sensul omenesc. Aici e un lucru pe care trebuie
să-l învăţăm: este gândire şi gândire. Bineînţeles că gândim, dar mai ales
căutam prin rugăciune. Rugăciunea noastră, ca duhovnici, trebuie să fie în
general şi o rugăciune zilnică; poate o stare de rugăciune în toată clipă, ca
Dumnezeu să ne dea cuvânt. Nu eu să spun cuvânt în chipul şi asemănarea mea, ci
– cum am mai auzit la un duhovnic - „Doamne, dă-mi măcar din greşeală să spun ce
trebuie pentru sufletul care vine la mine!” – adică neştiut mie. Mă bazez acum
şi pe cuvântul Sfântului Serafim de Sarov, care era într-adevăr un cunoscător
de taine şi de inimi.
Vine odată un om la el şi sfântul îi spune acestuia lucruri nemaipomenite: „Spune-i
surorii tale Tatiana că nu ea trebuie să se căsătorească. Tu te vei căsători;
ea să devină călugăriţă”. Poate ceva inventez acuma, dar au fost multe de-astea
cu Sfântul Serafim. Cum ştia el de numele Tatiana, că voia să se căsătorească
s.a.m.d.?
Un om îl întreabă într-o zi pe Sfântul Serafim: „Părinte, cum vezi aşa de
limpede toată inima mea şi viaţa mea?” Şi Sfântul Serafim a mărturisit: “Eu nu
văd nimic, eu nu ştiu nimic; eu mă rog, şi primul gând care vine în inima mea
îl iau drept cuvânt de la Dumnezeu, şi pe acela îl dau. E Dumnezeu care ştie
taina vieţii tale şi taina inimii tale; eu sunt numai un duhovnic”. îl
parafrazez pe Sfântul Serafim, dar cred că nu greşesc, acesta este rolul pe
care trebuie să ni-l însuşim: să putem da celui care vine la noi cuvânt care se
naşte în inima noastră din rugăciune. Aici intervine o greutate: ce este un
duhovnic bun? – întrebam adineauri.
Şi zic în contextul acesta că duhovnicul este bun în măsura în care ştie să
se roage şi să caute cuvânt de la Dumnezeu, ştergându-se pe sine din faţa omului,
căutând adică la Dumnezeu ca El să-i pună în inima cuvânt, ştiut sau neştiut
lui, înţeles sau neînţeles lui, dar cuvântul pentru ucenic să fie drept. Şi
pentru rugăciunea asta, bună sau proastă, înflăcărată sau neînflacarată, cred
că Dumnezeu va face taina asta cu noi; şi se vor uimi şi ucenicii voştri, dar
şi mai mult ne vom uimi noi înşine. Mă iertaţi că vorbesc aşa; nu ştiu, poate
că vorbesc ceea ce deja ştiţi prea bine. Dar am întâlnit în viaţa mea mulţi,
unii chiar preoţi, care nu ştiau tainele acestea, şi aş vrea totuşi să le
împărtăşesc sfinţiilor voastre şi să le subliniez.
Revin: aici intervine o nouă greutate în a fi duhovnic bun; intervine ca în
toate tainele bisericeşti. Cum se săvârşesc tainele bisericeşti? În virtutea
vredniciei noastre de om? Biserica, de la început şi până astăzi, spune: nu
pentru vrednicia preotului. Şi-l mângâie pe credincios: „nu pentru vrednicia
preotului – n-ai nevoie să-l critici sau să-l ataci dacă vezi în preot
nevrednicii -, ci pentru credinţa ta”; pentru rugăciunea ucenicului se naşte în
preot, vrednic sau nevrednic, cuvânt de la Dumnezeu.
Aş vrea să aduc două cuvinte – unul de la Sfântul Siluan: un tânăr i-a pus
Sfântului Siluan întrebarea asta tragică pe care şi-o pune şi Prea Sfinţitul: „De
ce sunt aşa de puţini duhovnici buni astăzi?” Şi Sfântul Siluan îi dă un
răspuns probabil neînţeles de tânăr şi neînţeles de mine mulţi ani, dar în
perspectiva pe care o dezvolt acum e din ce în ce mai înţeles. Sfântul Siluan
zice: „Fiindcă nu sunt ucenici buni”. Cuvântul Sfântului Siluan a fost un joc
de cuvinte. Pe ruseşte, „ucenic” – mai ales în cadrul mănăstiresc – se spune „paslusnik”;
„paslusnik” înseamnă şi „ascultător”. Deci, mai ales în cadrul călugăriei,
ucenicului i se spune „ascultătorul”; e stareţul şi ascultătorul. Deci: de ce
nu sunt stareţi buni? Fiindcă nu sunt ascultători buni.
Părintele Sofronie cita şi el, nu ştiu dacă nu din Iezechiel proorocul,
care spune undeva ceva de felul acesta: „Dacă prorocul lui Dumnezeu se va găsi
mincinos, este pentru că Eu, Domnul Dumnezeu, l-am întunecat pe acel prooroc”. De
ce? „Pentru îndărătnicia poporului Meu. Fiindcă poporul Meu a căutat cu o inimă
dublă, făţarnică, cuvânt de la Dumnezeu, prin proorocul meu.” Eu, Domnul
Dumnezeu, întunec proorocul meu cel mare şi drept şi adevărat, şi va spune
minciună. De ce? Fiindcă poporul Meu este cu inima făţarnică. Într-o zi, când
am început să înţeleg taina asta, am mers la părintele Sofronie şi i-am spus: „Părinte,
atunci, în duhovnicie este fiul care îşi naşte pe tatăl!” Şi l-a pufnit râsul
pe părintele Sofronie, dar a spus: „Aşa e. Este fiul care îşi naşte pe tatăl”. Adică
dacă tu, ascultătorule, tu, ucenice, vii cu rugăciune şi cu inima nefăţarnica
şi vrei să ştii, eu chiar dacă sunt Iuda, care mâine îl voi trăda pe Hristos,
astăzi îţi voi fi duhovnic.
Şi pentru noi asta este şi încurajare, şi înfricoşare, fiindcă noi trebuie
să fim la nivelul acestei măreţii, acestei taine înfricoşătoare, într-adevăr. Da,
încurajare; pregătiţi-vă ucenicii în felul acesta: „Nu veniţi la mine dacă nu
aveţi întâi rugăciune către Dumnezeu”. Bine, poate nu de prima oară – vorbesc
acum un pic formal, pentru că nu pot să vorbesc de fiecare caz în parte; dar
aici Dumnezeu, nădăjduiesc, dă înţelepciune fiecăruia dintre noi ca să ştim cu fiecare caz cum să facem. Vorbesc
de generalităţi, şi generalităţile, precum ştiţi, sunt limitate, dar cazurile
sunt fără de limită, în general, pregătiţi-l pe ucenic să vină ştiind că nu cu duhovnicul
vorbeşte: „Nu cu mine să vorbeşti, fiule duhovnicesc (sau fiica); cu Dumnezeu
să vorbeşti! Eu nu fac altceva decât să te aduc la Dumnezeu. De la Dumnezeu
cer, în rugăciunile mele de seară şi de dimineaţă, ca Dumnezeu să-mi dea cuvânt
pentru tine, ca Dumnezeu să nu mă lase să-ţi spun cuvânt nefolositor, darmite
cuvânt dăunător mântuirii tale”. Atunci începe să fie o duhovnicie adevărată.
Sursă: rafailnoica.wordpress
0 comments:
Trimiteți un comentariu