Suflet întunecat / Povestiri cu tâlc

Sursă foto: Борис Борт  (OrthPhoto)

Într-o iarnă grea, un călugăr a plecat din mânăstire spre satul de la poalele muntelui, să vadă de sănătatea unui copil pe care boala îl ţintuise la pat. La marginea pădurii, a găsit, căzut în zăpadă, un cerb mort de foame şi frig, dar şi-a continuat drumul. Ajuns în casa băiatului, l-a chemat pe tatăl acestuia şi i-a spus:

- Am găsit, nu departe de aici, un cerb pe care frigul şi foamea l-au răpus. Haide să îl iei şi veţi avea hrană pentru o vreme!

Bucuros, omul i-a mulţumit călugărului şi l-a urmat la locul cu pricina. Lângă cerbul mort, însă, zăcea acum un lup, care, găsind între timp animalul, îl devorase. Neştiind să se oprească la timp, mânat doar de o lăcomie exagerată, lupul mâncase mult mai mult decât i-ar fi trebuit şi decât ar fi avut nevoie. Acum zăcea mort, ucis de propria lui lăcomie.

Văzând toate acestea, călugărul îi spuse ţăranului:

- Vezi tu, unii sunt asemenea cerbului, răpuşi de griji şi nevoi, de lipsuri şi greutăţi. Sufletul lor se întunecă şi îngheaţă în atâtea necazuri. Aceştia uită de Dumnezeu şi de cele sfinte, furaţi de viaţa grea pe care o trăiesc, când doar credinţa le-ar mai putea încălzi sufletul. Numai dragostea şi mila lui Dumnezeu îi pot întări; nu trebuie decât să le caute. Însă, alţii, vai de aceia! sunt asemenea lupului. Au ce le trebuie, au chiar mai mult decât le-ar trebui şi, cu toate acestea, sunt şi ei morţi sufleteşte. Trăiesc doar pentru ei, când ar putea să dea şi altora. Sufletul lor este îngheţat de egoism, întunecat de lăcomie. Vai de ei, căci păcatul lor este cu atât mai mare! Să fii copleşit de greutăţi este o neputinţă, însă să fii doborât de plăceri este o ruşine! La Judecata ce va veni curând, va fi rău de sufletul îngenunchiat de greutăţi, dar va fi vai şi amar de sufletul îngenunchiat de plăceri.

†

Ispitele sunt de două feluri: sau strâmtorile vieţii încearcă inimile, vădind răbdarea lor, sau belşugul vieţii devine iarăşi chip de ispită. E la fel de greu, atât să-ţi păstrezi sufletul neînjosit de greutăţi, cât şi să nu ţi-l jigneşti în situaţii înalte.

(Sfântul Vasile cel Mare)

“Zero, zero, zero…” / Povestiri cu tâlc

Foto: Sergey Fandikov

Un om se întâlni odată cu un filozof şi începu a-i înşira laude despre femeia lui:

-  Nevasta mea e frumoasă! zise omul.

La asta, înţeleptul scrise pe o hârtie un  „0”; adică un zero, un nimic.

-  Nevasta mea e bogată! zise omul.

 Filozoful mai scrise un zero: „00”

-  Femeia mea e de neam mare!

Filozoful mai scrise un zero: „000”

-  Femeia mea e cuminte!

Filozoful mai scrise un zero: „0.000”

-  Femeia mea e harnică!

Filozoful mai scrise un zero: „00.000”

-  Femeia mea e blândă!

Filozoful mai scrise un zero: „000.000”

Acum erau şase zerouri laolaltă, adică de şase ori tot nimic.

Atunci, omul mai adăugă:

-  Femeia mea mai e o femeie cu frica lui Dumnezeu şi cu purtări curate.

La asta, filozoful scrise numărul 1 înaintea celor şase zerouri: „1.000.000”. Prin asta, cele şase zerouri deodată căpătară preţ şi se făcură un milion.

Poate să aibă o femeie, sau un om, oricât de multe şi bune însuşiri; ele nu ajung nimic daca nu stau în fruntea lor credinţa, morala şi purtările cele bune.

Sursa: Putere Ortodoxă

Ciobanul şi ursul / Povestiri cu tâlc

Un ciobam, care-şi pierduse viţelul cel mai frumos, se ruga, zicând: „Doamne Dumnezeule, arată-mi pe hoţul viţelului meu şi duminică, la biserică, îţi voi aduce jertfă o lumânare de cele mari!”.

Abia rosti această rugăciune şi, deodată, apăru „hoţul” din pădure: un urs mare şi grozav.

„Atotputernice Dumnezeule!… – se rugă ciobanul, luându-o la fugă. Depărtează de aici pe acest hoţ şi îţi voi aduce duminică zece lumânări de cele mari!”

Să cerem în rugăciunile noastre, „mai ales cele bune şi de folos sufletelor noastre”; căci altfel de cereri, dacă nu băgăm bine de seamă, pot fi spre răul nostru, împlinindu-se cuvintele Scripturii: „Nu ştiţi ce cereţi”.

(Din pildele Episcopului Grigorie)

Extras din: 600 Istorioare religioase, pr. Iosif Trifa.

Foto: Descopera.ro

 

„Pe aici este drumul!” / Povestiri cu tâlc

Într-o insulă aridă era un far, iar păzitor al acestui far era un om sărac, familist, care primea o plată mică pentru aceasta, dar și pescuia, iar peștele pe care-l prindea îl ducea să-l vândă la o insulă vecină. Mergea regulat acolo, dar de multe ori întârzia să se întoarcă. Câteodată banul îl ispitește pe om și-l face să greșească. De fiecare dată mergea la o cârciumă și acolo își cheltuia banii. Femeia și copilul lui îl așteptau acasă, neliniștindu-se de multe ori.

Femeia era credincioasă și adeseori se ruga cu fiul ei, rugându-se lui Dumnezeu să-l ocrotească pe bărbatul ei și să-l izbăvească de patima sa, însă fără nici un rezultat.

Într-o noapte de iarnă, bărbatul iarăși întârzia să vină acasă. Ningea și furtuna începea să se dezlănțuie. Neliniștea mamei și a copilului era mare, văzând că tatăl nu mai apărea. Și-au făcut rugăciunile amândoi și au mers să se culce. Însă mama nu a închis un ochi. Dar nici copilul. Cunoașteți desigur dramele acestor familii, ai căror bărbați se îmbată, joacă cărți și se abat de la buna cuviință.

Copilul însă nu se putea liniști. Pe ascuns, fără să observe mama lui, a luat felinarul, l-a aprins, a ieșit din casă și a pornit spre cărarea pe care știa că avea să treacă tatăl său. Mergea cu felinarul ridicat deasupra capului și striga:

- Tată!… Tată!… Vino! Pe aici este drumul.

Copilului i s-a părut că a auzit de departe izbiturile bărcii de valuri și s-a gândit că tatăl său este pe undeva pe aproape. Dar nu s-a înșelat. Amețit de băutură, tatălui i s-a părut că a auzit glasului copilului său și s-a trezit. A întors barca și s-a îndreptat spre locul unde a văzut o lumină și a auzit glasul copilului său. Trăgând din greu la vâsle, în cele din urmă a ajuns la mal. A legat barca și, clătinându-se, a început să meargă. Zăpada acoperise cărarea. După ce a mai mers o bucată, s-a împiedicat de ceva și a căzut. Încercând să se ridice, a văzut că se împiedicase de copilul său. Din pricina frigului și a zăpezii mari, copilul a leșinat și și-a dat sufletul.

Moartea copilului l-a trezit din beție. L-a luat pe umăr și a urcat spre casă. Ajungând acasă vă puteți închipui ce a urmat. Supărare mare și pentru tată și pentru mamă. Înaintea copilului mort tatăl a făcut o făgăduință:

- Fiule, moartea ta mi-a deschis drumul. De astăzi înainte nu voi mai pune băutură în gură nici nu voi mai merge pe drumul păcatului. De astăzi înainte voi deveni un om al lui Dumnezeu.

Și s-a pocăit cu adevărat, îndemnându-l la aceasta moartea copilului său.

Aceasta este o întâmplare care ne duce cu mintea la alt fapt mare și cutremurător, în care un alt felinar, nu de un copil, ci de Însuși Dumnezeu-Omul a fost aprins sus pe Golgota, și a strigat din vârf spre toate marginile lumii:

- Fiilor, frații Mei, veniți! Pe aici este drumul.

Și Iisus Nazarineanul și-a dat ultima Sa suflare și ne cheamă pe toți să mergem pe calea Ortodoxiei. Uniți sub turlele sfintelor noastre Biserici, uniți în credință, uniți în dragoste, uniți în hotărârea de a mergea pe calea pe care a deschis-o Hristos. Căci El a spus: „Eu sunt Calea și Adevărul și Viața”.

 (†) Arhim Teofil Zisopulos, Puterea inimii, Editura Lydia 

Sursă: Sfântul Munte Athos

Foto: Far în Gytheiou, Lakonia, Grecia

Vulpea şi grădina cu poame / Povestiri cu tâlc

O vulpe văzu odată o grădină încărcată de toate bunătăţile. Dar grădina era apărată cu ziduri înalte, pe care vulpea nu le putea sări.

„Ce aş putea face să pătrund în grădină?” se întreba vulpea. Umblând împrejurul zidului, dădu peste o gaură în zid, dar gaura era prea îngustă să se poată strecura prin ea. Tot gândindu-se ce-i de făcut, vulpea îşi zise: „Ştiu ce voi face! Voi răbda foame câteva zile, voi slăbi şi voi încăpea prin gaură.”

Zis şi făcut. După trei zile de foame, vulpea se strecură prin gaură şi, ajungând la poame, se ospătă din belşug. Dar, după câteva zile, îşi aduse aminte că trebuie să iasă iar de aici, mai ales că sosise vremea culesului. Însă aici, un alt necaz: se îngrăşase de-a binelea şi nu mai încăpea pe gaură. Ce-i de făcut?

„Nu-i alt mod să scap de aici – îşi zise vulpea necăjită – decât să mă pun iarăşi pe foame şi răbdare, ca să slăbesc.”

Răbdă iar trei zile şi, slăbind, se strecură afară. Când se văzu scăpată, uitându-se spre grădina cu poame, zise: „Frumoasă mai eşti tu, grădină, şi dulci sunt poamele tale, dar ce folos am avut eu de ele? Cât am mâncat, atât am răbdat… Cum am intrat, aşa am ieşit…”.

Ce istorioară plină de înţeles! Aşa e şi cu noi. Cum am intrat în lumea aceasta, aşa vom şi ieşi din ea. Nimic nu vom putea duce cu noi.

Lume, lume, cât de dulci sunt poamele tale, dar ce folos ne rămâne nouă din ele?

(Extras din: 600 Istorioare religioase, pr. Iosif Trifa)

Sursă: Putere Ortodoxă

 

Trei sute de ruble - Povestiri cu tâlc

Odată tatăl, capul familiei, vine acasă de la slujbă – obosit, flămând, hărțuit. În ușă îl întâmpină fiul lui cel mic și-l întreabă: 

„Tată, spune-mi și mie cu cât ești plătit pe oră?” 

Tatăl, auzind aceasta, mirat și indignat, dar ținându-și firea, răspunde: 

„Trei sute de ruble”. 

„Poți să-mi dai două sute de ruble?” – a întrebat fiul.

În acest moment tatăl nu se mai abține și țipă: 

„Marș în camera ta! Am obosit, vreau să mă odihnesc, iar ție, bineînțeles, îți trebuie bani pentru jucăriile tale prostești!” 

După un timp, tatăl, calmându-se puțin, se uită în camera copilului: 

„Fiule, iartă-mă, m-am enervat, ține două sute de ruble”. 

Imediat, copilul scoate de sub pernă încă o sută și-i spune tatălui mirat: 

„O, tată, mulțumesc mult! Iată acum am exact trei sute de ruble. Pot să cumpăr și eu o oră din timpul tău? Te rog, vino mâine cu o oră mai devreme și petrece-o cu mine”.

Patru lumânări / Povestiri cu tâlc

Patru lumânări ardeau încetişor. Ambianţa era atât de plăcută, încât le puteai auzi vorbind:
 

- Eu sunt Pacea, spunea una dintre ele, oricum, nimeni nu mă mai poate păstra aprinsă. Cred că mă voi stinge…

- Eu sunt Credinţa, spunea alta. Dincolo de tot ce se întîmplă, eu am fost lipsită de orice obligaţie, aşa că nu mai are niciun sens să stau aprinsă. Şi numai a terminat de vorbit, că o adiere blândă a stins-o.

- Eu sunt Iubirea, declară a treia lumânare. Nu mai am putere să stau aprinsă. Oamenii mă dau la o parte şi nu-mi mai înţeleg valoarea. Ei nu mai pot să-l iubească măcar pe aproapele lor. Spunând acestea, s-a stins încetişor.

Între timp, în încăpere intră un copilaş, văzu cele trei lumânări stinse şi zise:

- De ce nu ardeţi? Vai, ar trebui să fiţi aprinse mereu!

Spunând acestea, copilul începu să plângă. Atunci cea de a patra lumânare i-a spus în şoaptă:

- Nu-ţi fie frică! Câtă vreme mai ard eu, le poţi aprinde din nou şi pe toate celelalte. Eu sunt Speranţa.

Copilul luă Speranţa şi le aprinse pe celelalte…

Sursă: Logos