APOSTOLUL
Fraţilor, vă fac
cunoscut că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; pentru că nici
eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus
Hristos. Căci aţi auzit despre purtarea mea de altădată întru iudaism, că
prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam, şi spoream în
iudaism mai mult decât mulţi dintre cei care erau de vârsta mea în neamul meu,
fiind mult râvnitor al datinilor mele părinteşti. Dar când a binevoit Dumnezeu,
Care m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, să
descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri, îndată
nu am primit sfat de la trup şi de la sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la
Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia şi m-am întors iarăşi la
Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit la
Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa şi am rămas la el cincisprezece zile. Iar pe
altul din apostoli n-am văzut, decât numai pe Iacov, fratele Domnului.
EVANGHELIA
LUCA 7, 11-16
În vremea aceea s-a
dus Iisus într-un oraş numit Nain, şi împreună cu Dânsul mergeau mulţi ucenici
ai Lui şi popor mult. Iar când s-au apropiat de poarta oraşului, iată scoteau
un mort, singurul fecior al maicii sale, şi era ea văduvă; iar din oraş popor
mult era cu dânsa. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut
milă de ea şi i-a zis: nu mai plânge. Atunci, apropiindu-se, s-a atins de
cosciug, iar cei care-l duceau au stat şi El a zis: tânărule, ţie îţi zic,
scoală-te!Iar cel ce fusse mort s-a sculat în sus şi a început să vorbească. Iar
Iisus l-a dat maicii sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu,
zicând: un prooroc mare s-a ridicat între noi, şi: Dumnezeu a cercetat pe
poporul Său.
Predica
Ieromonahului Hrisostom de la Putna (2011): „Puterea
plânsului unei mame şi mângâierea iubirii lui Dumnezeu; moartea
deznădejdii şi învierea sufletului prin nădejde"
Iubiţi credincioşi,
Sfânta Biserică ne pune astăzi înainte o întâmplare dintre cele mai…
ortodoxe. Şi spun ortodoxe pentru că gândirea ortodoxă întotdeauna a fost
paradoxală şi antinomica. Hristos întotdeauna ne-a pus în încurcătură,
întotdeauna a pus înaintea noastră două lucruri contrarii care nu-şi găseau
rezolvarea niciodată în mintea noastră omenească, dar care îşi găseau mereu
rezolvarea în iubirea Lui.
Ne vorbeşte Evanghelia de astăzi în primul rând despre lacrimi, spunând că
Mântuitorul împreună cu ucenicii săi, intrând într-un oraş numit Nain, a văzut
mulţime mare de oameni, un convoi mortuar, deoarece murise un tânăr, unicul fiu
al unei femei văduve. Şi era mulţime mare de popor, deoarece durerea era la fel
de mare. Durerea şi lacrimile îi scoseseră pe acei oameni, îi adunaseră pe acei
oameni împreună.
Lacrimile, aşa cum spune Sf. Grigorie de Nyssa, sunt ca sângele care curge
din rănile sufletului. E greu să faci faţă unor astfel de lacrimi, unui astfel
de sânge. În faţa acestor răni sufleteşti e greu să rămâi împietrit. Însuşi
Dumnezeu este foarte sensibil la lacrimi. De aceea Sf. Prooroc Isaia grăia în
timpul Vechiului Testament aceste cuvinte către popor şi către preoţi: „Mângâiaţi
pe poporul meu, mângâiaţi”.
De aceea Dumnezeu i-a spus robului său, proorocului Ilie despre Ahab,
despre care El însuşi, Dumnezeu spusese mai înainte că niciun om nu-l întrecuse
în îndărătnicie şi în fărădelegi. Despre acest Ahab i-a zis Dumnezeu lui Ilie:
„Îl vezi pe robul meu Ahab cum plânge şi merge mâhnit. De aceea nu voi
aduce fărădelegea şi pedeapsa în zilele lui”.
N-a suportat şi nu suporta Dumnezeu să-l vadă pe om mâhnit, indiferent că
este păcătos sau nu, că este mai mult sau mai puţin păcătos. Dumnezeu nu
suporta acest lucru. Iubirea nu voieşte să vadă aşa ceva, nu suferă aşa ceva.
O femeie văduvă îşi ducea la groapa unicul său fiu. E grea crucea aceasta a
văduviei. Mari sunt în înaintea lui Dumnezeu văduvele care-şi duc în curăţie
văduvia lor, viaţa lor. E foarte grea crucea aceasta, să fii orfană de o viaţă,
să mergi singur pe drumul pe care până nu demult ai mers împreună cu cealaltă
parte, cu viaţa cealaltă a ta, şi la această durere, la această greutate se
adăugase şi pierdere unicului fiu, sprijinul bătrâneţilor cum spunem noi. Este
deci lesne de înţeles durerea nu numai a acestei văduve ci şi a celorlalţi. Este
lesne de înţeles ceea ce adunase acolo atâta mulţime de oameni. Şi atunci Hristos s-a apropiat, s-a atins de sicriu şi atunci oamenii
s-au oprit, convoiul s-a oprit în loc. Şi El a spus: „Tinere, ţie îţi zic,
scoală-te”.
Această înviere a făcut o foarte mare impresie asupra celor din jur şi
asupra celor de după ei, o foarte mare impresie, de ce? Pentru că Dumnezeu a
venit într-un moment în care nădejde nu mai era. Văduva plângea moartea fiului
ei. Ea nu ştia de înviere şi chiar dacă ar fi ştiut, tot ar fi plâns, pentru că
durerea era prea mare. Şi durerea aceasta nu era nicidecum compensată de vreo
nădejde. Ce-ar fi putut ea să nădăjduiască? În întoarcerea fiului ei? Peste
putinţă, nici nu îndrăznea să ceară aşa ceva. Ce cereau cei din jurul ei? Pentru
ce plângeau cei din jurul ei? Pentru ce se tânguiau? Ce sperau ei să facă prin
aceste tânguiri? O alinau cu ceva pe văduvă? Puteau să-i întoarcă fiul? Nu. Era
o tânguire de compătimire, de împreună-suferinţă, care însă, după cum am spus,
era totuşi prea mare datorită lipsei nădejdii. Dar Dumnezeu iată că i-a depăşit
aşteptările. Dumnezeu când dăruieşte, copleşeşte. Ea nu s-a aşteptat ca fiul ei
să se întoarcă, dar s-a întors.
Însă nu prin asta Dumnezeu a copleşit-o şi pe ea, şi pe cei din jur. Pentru
că învierea aceasta nu a fost acea înviere de care vom avea toţi parte, acea
înviere pe care o numim învierea cea de obşte. Aceasta a fost o întoarcere din
morţi, nu o biruinţă asupra morţii. N-a fost o biruinţă asupra morţii, însă a
fost o depăşire a ei. A fost o ridicare deasupra suferinţei, a făcut ca
suferinţa să aibă sens. Prin ce a copleşit Hristos? Prin învierea nu a
trupului, ci prin învierea sufletului. Cum a făcut aceasta înviere? Redându-i
nădejdea. Nădejdea că nu eşti singur, nădejdea că cineva te ocroteşte, nădejdea
că cineva este sensibil la durerea şi la suferinţa ta.
Aţi văzut dumneavoastră cum arată un om deznădăjduit. Şi fiecare dintre noi
a gustat mai mult sau mai puţin din această deznădejde, din această moarte. Moarte
care se insinuează nu în trupul, ci în sufletul nostru.
Trei învieri din morţi a săvârşit Hristos pe pământ. Trei învieri săvârşite
la diferite vârste ale celor înviaţi. Trei învieri săvârşite la diferite stadii
ale morţii. Învierea fiicei lui Iair, mai marele sinagogii, care era un copil;
învierea fiului văduvei din Nain, de astăzi, care era adolescent şi învierea
lui Lazăr, care era matur. Trei vârste diferite. Şi trei stadii diferite ale
morţii: fiica lui Iair de-abia ce murise, fiul văduvei din Nain murise deja de
câteva zile, că iată, îl duceau să-l îngroape şi Lazăr după a patra zi de la
înmormântarea sa. De ce aşa, şi ce ne arată nouă Hristos prin asta? Trei vârste
diferite arată că Hristos se îngrijeşte cu cea mai mare atenţie de noi, că ne
poartă de grijă, ne ocroteşte şi ne izbăveşte indiferent de vârsta trupească
sau duhovnicească pe care o avem. Trei stadii diferite ale morţii, trei stadii
de pătrundere, adică, a stricăciunii în noi, arătând prin asta că indiferent de
cât de mult a pătruns stricăciunea, a pătruns moartea în sufletul nostru,
Dumnezeu poate oricând să ne învie. Dumnezeu poate oricând nu numai să ne
ridice de unde am căzut, ci să ne pună încă pe înălţimi şi mai mari decât am
fost. Aceste învieri sunt cum am zis mai înainte, întoarcere din morţi, nu este
învierea cea de obşte. Aceste învieri prefigurează doar, învierea cea de obşte.
Ele nu biruiesc moartea desăvârşit. Ele nu reuşesc să alunge suferinţa.
De atunci şi până acum suferinţa lucrează în lume; de atunci şi până acum
mor copii, tineri; de atunci şi până acum rămân femei văduve de tinere; de
atunci şi până acum rămân copii orfani; de atunci şi până acum moartea secera
fără să aleagă. Până la învierea cea de obşte suferinţa rămâne în lume. Aceste învieri
nu au înlăturat suferinţa, ci, repet, i-au dat un sens. S-ar putea spune că nu
este niciun leac împotriva suferinţei. Este totuşi unul: nădejdea. Ea nu
biruieşte moartea, însă o face neputincioasă.
V-am zis mai înainte de cei deznădăjduiţi, că arată ca nişte oameni morţi. Ba
încă, a fi mort ar fi scăpare pentru ei, moartea ar fi o uşurare pentru ei, ar
părea că este o uşurare. Şi aţi văzut cum dacă o picătură de nădejde îi atinge
inima, aţi văzut cum cel care mai înainte era mai mult decât mort înviază, aţi
văzut cum renaşte, şi bucuria este mult mai mare, deoarece, după cum am spus,
moartea pătrunsese mult mai adânc, ameninţând însuşi sufletul omului.
Deci, iubiţi fraţi creştini, nădejdea este cea care ne pune pe drumul
învierii. Aceste învieri aduc nădejde, aceste învieri ne pun pe drumul către
adevărata înviere. Nu trebuie să ne speriem, să fugim, să ne temem de
suferinţă. Nu spune Sf. Apostol Pavel să nu ne
temem de suferinţă? Ci mai vârtos să ne lăudăm în ea, căci spune el că
suferinţa aduce răbdare, răbdarea aduce încercare şi încercarea aduce nădejde. Şi nădejdea, spune el mai departe, nu ruşinează. De ce nu ruşinează? Spune
tot Sf. Pavel mai departe: căci iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile
noarte prin Duhul cel Sfânt dăruit nouă. Nădejdea deci, are nevoie ca să nu
ruşineze, ca să rămână şi să crească în noi, are nevoie de dovezi ale iubirii
lui Dumnezeu. Are nevoie de astfel de dovezi, nădejdea. Şi pentru a întări
aceasta nădejde Hristos a făcut aceste minuni, Hristos a făcut aceste învieri
pentru că sufletul nostru să nu piară ci să ajungă la înviere. Hristos ştie că
fără nădejde noi nu putem nici măcar rămâne pe drumul Învierii, darămite să
ajungem la ea, ştie că ne pierdem pe drum, ştie că, singură, nădejdea este cea
care ne ţine viaţa şi viaţa adevărată în noi. El atunci parcă ne spune: Copiii
mei, pentru ce umblaţi trişti şi pentru ce alergaţi parcă temându-vă ca nu
cumva să pierdeţi dragostea Mea? Dar aceasta este deja a voastră. Tatăl atât de
mult v-a iubit încât M-a trimis pe Mine la voi, M-a trimis pe Mine să iau toată
deznădejdea voastră odată pt totdeauna.
Iubiţi credincioşi, nu trebuie să căutăm să ne silim să câştigăm iubirea
lui Dumnezeu [pt noi]. Iubirea aceasta este un bun deja câştigat, şi câştigat
şi plătit odată pentru totdeauna cu sângele Fiului lui Dumnezeu. Şi vă spun
acum un secret şi păcat că este secret: noi nu trebuie să ajungem la dragostea
lui Dumnezeu, noi de acolo trebuie să pornim, pe ea trebuie să clădim, pe
această dragoste, pe această iubire a lui Dumnezeu [pt noi] trebuie să ne
întărim credinţa şi iubirea. De la această iubire pornind, noi trebuie să
ajungem la El.
Ce trebuie noi să facem este să-I mulţumim Lui cu vrednicie. Să facem în
aşa fel încât viaţa şi moartea lui Hristos să nu fi fost în zadar. Să-I
mulţumim cu vrednicie. Dar mai ales, mai ales să îndrăznim. Să îndrăznim să-I
cerem ca Unuia care ne iubeşte mai presus de orice şi să nu încetăm să
nădăjduim.
Aţi văzut rugăciunea unei mame. Mult poate rugăciunea unei mame. Plânsul ei
a atras de îndată mângâierea şi vindecarea din partea lui Dumnezeu. Plânsul
unei mame. De aceea nici n-am să închei fără ca să vă spun un lucru legat de
aceasta, ca să subliniez cele spuse mai înainte. Am spus că trebuie să pornim
de la dragostea lui Dumnezeu [pt noi] şi bazându-ne pe această iubire, să
nădăjduim. Întâmplarea de azi acest lucru ne arată. Dumnezeu ne învaţă nădejdea
mai presus de nădejde. Iubirea şi nădejdea se sprijină pe credinţă.
Toate aceste trei virtuţi numite virtuţi teologale: credinţă, nădejdea şi
dragostea, ne sunt mult mai la îndemână decât credem. Şi cum? Prin harul Maicii
Domnului. Ea este întruchiparea tuturor virtuţilor la un loc. Ea este dovada
cea mai puternică, cea mai grăitoare a iubirii lui Dumnezeu pt noi. Ea este
nădejdea noastră cea mai tare căci ea ne stă cel mai aproape. Mult poate
rugăciunea Maicii. Şi v-aş ruga pe fiecare din dumneavoastră, mergând către
casele dumneavoastră, să treceţi pe la Maica Domnului şi să-i sărutaţi mâna cu
recunoştinţă şi să spuneţi şi pentru noi o rugăciune. Şi cu ale ei sfinte şi
preaputernice rugăciuni să facă Domnul milă cu noi, şi dacă am alunecat cumva
pe drumul morţii să auzim şi noi prin harul Maicii Domnului aceste cuvinte: „Tinere,
ţie îţi zic, scoală-te”. Şi să ne rugăm la Maica Domnului să întărească în noi
nădejdea care este începutul mântuirii, începutul învierii, aici şi acum. Amin.
Sursă: Război întru Cuvânt
0 comments:
Trimiteți un comentariu