Arhim. Efrem: Soţii
ortodocşi trebuie să fie conştienţi de faptul că amândoi se împărtăşesc de
păcat şi de greşeli. Trebuie însă ca la baza familiei
să fie o comuniune în Hristos prin taina Bisericii—este foarte important! „Ceea
ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă”. Nu cred că este posibilă vreo
căsătorie fără acordul lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu doreşte unirea a doi
tineri, căsătoria nu are loc: ori moare vreunul dintre logodnici, ori se
despart, ori rămân necăsătoriţi şi astfel nu se mai ajunge la taina căsătoriei.
Dacă se ajunge însă la căsătorie înseamnă că aceasta este acceptată de
Dumnezeu—fie că unirea este bine-plăcută Lui, fie că este doar acceptată. De
aceea, conştienţi de aceasta, soţii trebuie să se tolereze, să fie îngăduitori
unul cu celălalt. Iar seara trebuie să discute despre întâmplările din timpul
zilei, dând fiecare explicaţii pentru a nu exista neînţelegeri.
Soţul trebuie neapărat să dovedească în mod practic soţiei că o iubeşte. Firea
femeii este atât de slabă, încât îndată ce vede că soţul arată o oarecare
amabilitate unei alte femei, fie colegă de serviciu, fie prietenă, în sufletul
ei se aprinde invidia. Nu pentru că ar fi o pornire pătimaşă ci, din pricina
dragostei ce i-o poartă soţului, doreşte ca acesta să-i aparţină în întregime. Mai
mult, femeia devine invidioasă chiar dacă soţul arată dragoste mamei lui. Dacă
îi spui: „Bine, dar este mama lui care l-a născut, l-a crescut, i-a fot alături
atâţia ani!” ea răspunde: „Da, dar o iubeşte pe ea mai mult decât pe mine!” Toate
femeile asta răspund. De aceea soţul trebuie, prin tandreţe, să găsească
„butonul” de îmblânzire a soţiei. Noi, monahii, prin modul nostru de viaţă nu
avem experienţa femeilor. Însă epitrahilul sfintei spovedanii ne-a dezvăluit
foarte multe taine din sufletul femeii. Un alt lucru pe care îl constatăm este
acela că femeia, după naşterea primului copil, nu mai doreşte atât rolul sexual
al soţului, cât tandreţea şi afectivitatea acestuia. De aceea soţul trebuie să
cunoască acest lucru şi să fie tandru cu soţia sa.
Niciodată nu trebuie ca soţul să-i facă observaţie soţiei în prezenţa
altora, pentru că de multe ori, din egoism, soţii îşi mustră soţiile mai ales
în prezenţa propriilor rude.
Sau, dacă soţia dă telefon soţului la serviciu, acesta să nu-i răspundă
răstit: „Lasă-mă, n-am timp acum!”, vorbindu-i cu asprime. Ci să-i spună:
„Iubito, am treabă acum, însă te voi suna eu puţin mai târziu”.
Soţia trebuie să ştie întotdeauna că soţul o iubeşte şi se gândeşte la ea
în orice clipă, trebuie să simtă că în inima lui ea este pe primul loc. Când
soţia va înţelege şi se va convinge că soţul o iubeşte, atunci devine de
bunăvoie aşternut picioarelor lui, gata de orice jertfă.
Soţia, de multe ori, are faţă de soţ un comportament copilăros. De multe
ori face mofturi şi nazuri de copil mic. Tu, ca soţ, trebuie să te cobori „la
mintea ei”, să nu-i dispreţuieşti cererile, să încerci să i le satisfaci şi
astfel să aduci echilibrul în familie, deoarece în familie toată atenţia
trebuie îndreptată către mădularul cel slab care este femeia.
Dacă femeia nu simte tandreţea soţului, golul din inima ei nu va fi umplut
nici de dragostea părinţilor, nici a propriilor copii. Atât de mare e taina
căsătoriei, încât golul creat în inima femeii de lipsa afectivităţii soţului nu
poate fi umplut nici măcar de dragostea propriilor copii!
Soţiei nu trebuie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni vremea când veţi
fi descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate. Nu e
bine ca soţia să afle cele ascunse ale voastre de la rude, de la colegi ori de
la prieteni. Să ştiţi că firea femeiască este pururea bănuitoare, suspicioasă.
Tot timpul se îndoieşte şi se întreabă: „Oare mă iubeşte soţul?” Iar dacă va
găsi motive de suspiciune, devine fiară. De aceea, trebuie să ştiţi că singurul
lucru care o poate cuceri şi poate uni familia este tandreţea. Soţul ideal nu o
strigă pe soţie pe nume. După căsătorie, adevăratul nume la soţiei trebuie să
fie doar „iubito”. Atunci cei doi vor fi cu adevărat trup şi suflet.
Dacă îţi greşeşte cu ceva soţia, nu-i răspunde pe loc, atunci când eşti
dominat de mânie, ci seara, în dormitor când veţi fi singuri, să-i spui cu
blândeţe: „Ştii, iubito, azi m-ai întristat cu cutare lucru”. Iar dacă îi arăţi
blândeţe îi va pare rău, va plânge şi îşi va cere iertare.
Dacă soţul pleacă undeva şi „uită” să-i spună soţiei, iar aceasta află de
la colegii de serviciu, de exemplu, atât de mare este rana sufletească
pricinuită de faptul că nu este ea prima căreia soţul să-i spună despre acest
lucru, încât cu greu îşi revine. Este nevoie, deci, de multă atenţie. Dacă
soţia va înţelege că soţul îi este alături, atunci este capabilă de orice
jertfă. Firea feminină are nevoie de cea a bărbatului. Vedeţi, chiar şi la
mănăstirile de maici, dacă nu există un duhovnic bun, singure nu pot spori. Întotdeauna
firea femeiască are nevoie de sprijinul firii bărbăteşti.
Aşadar, pe cât puteţi, trebuie să vă rugaţi împreună acasă. Rugăciunea
făcută în comun uneşte familia. Dacă puteţi, dimineaţa rugaţi-vă împreună, iar
seara faceţi împreună Pavecerniţa.
E bine ca soţii să se spovedească la acelaşi duhovnic şi să se
împărtăşească la aceeaşi Sf. Liturghie, să meargă amândoi la aceeaşi biserică.
Acesta este un lucru care îi uneşte foarte mult.
A venit recent un tânăr la Vatopedi şi mi-a spus: „Cunosc o fată şi în
curând ne vom căsători”. Îl întreb: „Vă înţelegeţi bine?” „Gheronda, ne
înţelegem foarte bine în toate” îmi zice. „Este credincioasă, merge la
biserică, e ortodoxă?” „Gheronda, să şti că e singura chestiune pe care n-am
discutat-o!” „Măi băiete, i-am zis atunci, acesta era primul lucru pe care
trebuia să-l puneţi în discuţie. Dacă nu vă identificaţi în lucrurile
duhovniceşti, în credinţă, atunci căsătoria voastră e de pe acum destrămată!” Nu
se poate altfel. Temelia căsătoriei este împreuna păşire pe drumul credinţei. Altfel
toate sunt în zadar. La Vatopedi este un monah care a fost căsătorit, dar nu
mergea la biserică nici el, nici soţia. Odată însă ne-a vizitat şi,
cercetându-l harul Duhului Sfânt, s-a schimbat şi a început să se spovedească
şi să frecventeze biserica. Soţia însă era împotrivă. Într-o bună zi i-a zis:
„Nu vreau să mergi la biserică! Să pleci de la mine!” Erau căsătoriţi de trei
ani. Din fericire nu aveau copii, aşa încât el şi-a luat bagajul şi a venit la
mănăstire. Vreau deci să spun că pentru o căsătorie reuşită, pentru o familie
unită, o condiţie de bază este această împreună-păşire în viaţa duhovnicească.
Sursă: Pemptousia
0 comments:
Trimiteți un comentariu