APOSTOLUL
Fraţilor, ştiind că
omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos Iisus, am
crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptă din credinţa în Hristos, iar
nu din faptele Legii, căci din faptele Legii nimeni nu se va îndrepta. Dacă
însă, căutând să ne îndreptăm în Hristos, ne-am aflat şi noi înşine păcătoşi,
este, oare, Hristos slujitor al păcatului? Nicidecum! Căci dacă zidesc iarăşi
ceea ce am dărâmat, mă arăt pe mine însumi călcător (de poruncă). Căci eu, prin
Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit
împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi
viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a
iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.
EVANGHELIA
LUCA 8, 5-15
Zis-a Domnul:
ascultaţi pilda aceasta: a ieşit semănătorul să semene sămânţa sa. Şi, semănând
el, o parte a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările
cerului au mâncat-o. Altă parte a căzut pe piatră şi, dacă a răsărit, s-a uscat
pentru că nu avea umezeală. Altă parte a căzut în mijlocul spinilor şi spinii,
crescând o dată cu ea, au înăbuşit-o. Iar altă parte a căzut în pământul cel
bun şi, crescând, a făcut rod însutit. După ce a spus acestea, a strigat: cine
are urechi de auzit să audă! Dar ucenicii Lui L-au întrebat: ce înseamnă pilda
aceasta? Atunci El a răspuns: vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei
lui Dumnezeu, dar celorlalţi în pilde, pentru ca, văzând, să nu vadă, şi
auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: sămânţa este cuvântul lui
Dumnezeu. Iar cele de lângă drum sunt cei care aud cuvântul lui Dumnezeu, dar
vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se
mântuiască. Cele din loc pietros sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc
cu bucurie; dar aceştia nu au rădăcină, ci cred până la o vreme, iar în vreme
de ispită se leapădă. Cea căzută între spini, aceştia sunt cei care aud
cuvântul, dar umblând sub povara grijilor, a bogăţiilor şi a plăcerilor vieţii
acesteia, se înăbuşă şi nu rodesc desăvârşit. Iar cele de pe pământ bun,
aceştia sunt cei care, cu inimă curată şi bună, auzind cuvântul, îl păstrează
şi fac rod prin răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: cine are urechi de
auzit să audă.
Părintele Gheorghe Calciu –
Pilda Semănătorului
În această pildă
Mântuitorul creează patru tipologii umane. Mai întâi, tipologia omului nepăsător. Un autor mistic, un filozof,
Kierkegaard, numea acest tip de oameni omul-fluture, degustătorul, adică acela
care merge din floare în floare, cauta bucuria acestei vieţi şi sfârşeşte cu
aripile frânte şi căzute în ţărână. Aceştia sunt oamenii care nu primesc
cuvântul lui Dumnezeu, ci se lasa târâţi în toate curentele ideologice,
gnostice sau filozofice, în toate părţile. Ei n-au niciun fel de stabilitate.
Peste ei calca toate învăţăturile greşite ale lumii acesteia. Sunt ca un zid pe
care se scriu toate ideile false ale veacului nostru sau ale veacurilor
anterioare. Să ne cercetăm cine dintre noi se aseamănă pământului în care cade
sămânţa lui Dumnezeu fără să rodească? Gândiţi-vă!
A doua categorie sunt oamenii care aud cuvântul lui Dumnezeu, îl primesc cu
bucurie, însă este de ajuns să vină o zguduire peste dânşii şi se pierd. Este
de ajuns să-i lovească o nenorocire sau să înceapă o persecuţie, aşa cum s-a întâmplat
sau se mai întâmplă în lume şi mai ales în America, unde persecuţia e subtilă
şi foarte perfidă. Este poate o prigoană mai primejdioasă din mai multe puncte
de vedere decât cea comunistă, pentru că acolo ştiam cine e bun şi cine e rău. Era
alb şi negru. Aici nu mai ştim unde e bine şi unde este rău. Toate sunt gri. Şi
în Europa la fel, în Europa Unită. Deci noi suntem aceştia care auzim cuvântul
lui Dumnezeu, îl primim, ne bucurăm şi vine o persecuţie sau căldura soarelui,
aşa cum se spune în parabolă. Soarele cald dă căldura şi usucă pământul şi
sămânţa moare în sufletul nostru.
Ştiţi că atunci când a fost, în comunism, persecuţia aceea religioasă, s-au
cernut foarte uşor cei care erau români temeinici de cei care erau numai
piatră. Unii au cedat, alţii au colaborat, alţii au făcut lucruri foarte rele,
alţii au suferit sau, dacă n-au fost arestaţi, au rezistat tăcuţi în subterane,
rugând pe Dumnezeu să îi ajute în viaţa aceasta de prigoniri. M-am întrebat:
oare din România, câţi oameni n-au făcut compromisul religios?
Am fost mişcat când am văzut cum în biserică oamenii ridicau braţele în
sus, strigând cu glas mare Domane, miluieşte-mă!, când citeam rugăciunile de
iertare şi la fiecare le strigam numele cu tărie, ca să audă Dumnezeu
rugăciunea lor şi să trimită mila Lui. M-am tulburat mult
văzând această credinţă, pe care n-o găseşti în Occident. Aceste manifestări spontane ale sufletului care strigă către Dumnezeu, aici
nu se fac. Însă m-am tulburat mai mult după aceea, când am văzut că mulţi din
oamenii aceştia au o dublă personalitate: la biserică sunt credincioşi, aprind
lumânări, vin, poate stau toată slujba, poate nu stau toată slujba, dar când
ies afară devin ca nişte fiare. Se ceartă frate cu frate pentru o bucată de
pământ, se înşeală cum pot, în toate chipurile. Este un fel de dedublare a
personalităţii.
Aceasta dedublare era în comunism altfel decât acum. Atunci fiecare asculta
Europa liberă, mergea la biserică, dar în public striga eu nu cred şi lăuda pe
Ceauşescu sau pe Gheorghiu-Dej. Această minciună s-a perpetuat multă vreme.
Acum o nouă formă se perpetuează în ţara noastră, mai periculoasă decât aceea,
pentru că acum nu ne mai ameninţă religios niciun pericol. Acum, sub presiunea
vremurilor, sau sub influenţa teoriilor, sau pur şi simplu pentru că aşa e
convenabil, unii se leapădă şi nu aduc nicio roadă. Gândiţi-vă care dintre noi
suntem în această categorie, sau am fost, eventual.
A treia categorie de oameni sunt cei pătimaşi. Au păcate multe, tot felul
de patimi omeneşti: desfrânare, beţie, lăcomie, zgârcenie, toate patimile
acelea care fac din inima noastră un teren plin de buruieni, de spini şi de
mărăcini. Şi chiar dacă ne izbeşte cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă ne
întoarcem cu dragoste spre El, mai tari sunt patimile noastre, pe care le
purtam de cine ştie când. Pentru că pocăinţa naostra nu este adevărată! Este
numai un moment de deschidere către Dumnezeu pe care nu-l adâncim în inima
noastră, nu facem din el un izvor tămăduitor pentru suflet, ci ne-am deschis o
clipă, iar apoi ne-am închis. Patimile noastre au izbucnit în noi mai puternice
decât chemarea şi virtuţile pe care Dumnezeu le seamănă în inima noastră. Şi nu
aducem roade, iar dacă nu sunt roade, suntem sortiţi pedepsei veşnice. Cine
dintre noi se recunoaşte aici?
Cei din a patra categorie sunt oamenii care aud cuvântul, se străduiesc,
slujesc cu bucurie lui Dumnezeu, cauta să-şi fertilizeze solul acesta
spiritual, să înţeleagă mai adânc cuvântul lui Dumnezeu, să vină la biserică,
să se spovedească, să se împărtăşească, să facă bine în jurul lor, să fie o
lumină pentru toţi ceilalţi. Unii pot mai puţin, alţii mai mult. Dumnezeu a dat
fiecăruia un talant: unuia i-a dat unul singur, altuia i-a dat trei talanţi,
altuia i-a dat cinci talanţi. Fiecare a primit ceva şi fiecare dintre noi
trebuie să aducă lui Dumnezeu un dar egal cu darul pe care l-a primit. Cel care
a primit un talant, să mai aducă unul. Cel care a primit doi talanţi, să mai
aducă doi. Cel care a primit cinci, să mai aducă cinci. Cel ce aduce roadă sută
la sută, acela este cu adevărat cel care a auzit cuvântul lui Dumnezeu şi a
rodit.
Şi a mai zis Dumnezeu din nou: „Cine are urechi de auzit, să audă!” (Matei
13,9). Uitaţi-vă în jurul vostru şi în voi înşivă şi vedeţi sincer unde vă
aflaţi. Dacă aveţi intenţie bună şi nu încercaţi să vă amăgiţi pe voi înşivă
sau pe alţii, v-aţi plasat exact unde sunteţi. Atunci, cu adevărat, când a zis
Mântuitorul „cine are urechi de auzit să audă”, voi sunteţi aceia care aţi
înţeles.
Iar aceasta recunoaştere a voastră în tipologiile pe care Mântuitorul le-a
creat, plasarea fiecăruia în tipologia voastră, mă convinge că de acum încolo
veţi începe să-i slujiţi lui Dumnezeu ca să aduceţi roadă. Cât de mică, dar să
aduceţi.
(Părintele Gheorghe Calciu,
Cuvinte vii. „A sluji lui Hristos înseamnă suferinţa”, Editura Bonifaciu, 2009)
Sursă: Război întru Cuvânt
0 comments:
Trimiteți un comentariu