Eminescu, în căutarea absolutului /1/

Să-l cunoaştem pe Eminescu! 

Gândirea lui Eminescu îmbrăţişează tot sufletul românesc. Cuvintele lui inspirate, luminate de Dumnezeu, sunt ale învăţătorului neamului nostru românesc. 

Părintele Constantin Galeriu, 

Cuvânt la sfinţirea statuii lui Eminescu din faţa Ateneului, 1990 

Ne simţim vinovaţi faţă de Eminescu? 

Interesaţi de cele pământeşti, am fost mai preocupaţi de iubirile lui pământeşti decât de adâncurile pe care sufletul său le-a căutat neîncetat. Constantin Noica şi Petre Ţuţea l-au numit „omul deplin al culturii române”, respectiv „românul absolut”. Cine este Eminescu şi ce însemnătate are el pentru noi? 

Adevărata cunoaştere a lui Eminescu nu înseamnă agonisirea unui bagaj de informaţii teoretice ori scormonirea unei biografii de poet romantic, ci reprezintă legarea la un izvor de viaţă, accesul la un model de trăire autentică. 

Slujitorul aproapelui 

Organizator al primei serbări a tuturor românilor, la Putna în 1871, lucrând la propăşirea învăţământului, la asanarea morală a societăţii, oriunde a trăit, Eminescu a trăit pentru aproapele său. Înzestrat de Dumnezeu cu o deosebită putere a minţii, Eminescu şi-a pus acest dar în slujba semenilor. Binele celui de lângă el a fost ţelul frământatei sale vieţi. 

Cu dreptate l-a portretizat Ioan Slavici: 

„Era lipsit de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci prin lumea în care îşi petrecea viaţa, şi pentru ea. Trebuinţele, suferinţele şi durerile, întocmai ca şi mulţumirile lui individuale, erau pentru dânsul lucruri nebăgate în seamă. Ceea ce-l atingea pe dânsul erau trebuinţele, suferinţele, durerile şi întotdeauna rarele bucurii ale altora”. 

Glasul profetic 

Anii vieţii sale pământeşti, 1850–1889, sunt ultima parte a veacului în care se va pregăti ideologic cumplitul secol XX, cel al războaielor mondiale, al îndepărtării în masă de Dumnezeu, al unei grave decăderii morale. Eminescu a avertizat asupra primejdiei spre care se îndrepta omenirea din cauza lipsei de ataşament faţă de valorile culturale, morale, spirituale. 

Strigătul împotriva „drumului de fier” şi a „negrei străinătăţi” din Doină nu este refuzul civilizaţiei ori al alterităţii. Este glasul celui care vede că poporul îşi uită adevărata sa menire şi este gata să se lepede de cele de sus pentru cele de jos. 

„Şi cum vin cu drum de fier 

Toate cântecele pier, 

Zboară păsările toate 

De neagra străinătate” 

Cântecele sunt trăirile profunde pe care omul stăpânit de iubirea de cele materiale nu le mai cunoaşte, ajungând să uite că are un suflet. Păsările care zboară sunt pierderea conştiinţei adevăratei libertăţii, libertatea de a alege binele şi nu răul. 

Iubitorul de neam 

Îl vom cunoaşte când vom avea împreună cu el conştiinţa apartenenţei la un neam şi datoria pe care o avem faţă de poporul în care ne-a sădit Dumnezeu. Câţi dintre românii din România ştiu şi le pasă de românii din afara României! 

„Nu există un stat în Europa orientală, nu există o ţară de la Adriatica până la Marea Neagră care să nu cuprindă bucaţi din naţionalitatea noastră. Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia si Herţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în Munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi de Kiev.” 

După Revoluţia din Decembrie 1989, românii au avut de ales între libertate şi libertinaj. În libertinajul lipsei de conştiinţă, unii l-au declarat expirat pe Eminescu. De ce? Răspunsul nu este greu: nu l-au cunoscut, căci au ales să nu trăiască precum Eminescu. Nichita Stănescu, cu profundă dragoste şi devoţiune pentru poet, a sesizat că „Mulţi vor să scrie ca Eminescu, dar puţini vor să trăiască precum el.” Celui care nu trăieşte ca el, Eminescu îi este o piedică ce trebuie înlăturată, precum glasul mustrător al conştiinţei celui care doreşte să facă un rău. 

În perioada de libertate a exprimării credinţei, profesoara Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Maica Benedicta din ultimii ani ai vieţii, scria: „Avem adânca încredinţare că Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, în mila ei nesfârşită faţă de durerea şi umilinţa lui, i-a mijlocit mântuirea. Astfel, «gândurile ce au cuprins tot universul» revin la matca Ortodoxiei româneşti pe care, dincolo de toate pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o şi a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualităţii neamului, întrupată în Biserica naţională.” 

Pe patul de spital de unde avea să treacă la cele veşnice, ea insista: „Să-l apăraţi pe Mihai!” – acel suflet din care au izvorât scrisul, cugetarea şi jertfa de sine eminesciene. 

Să-l cunoaştem pe Eminescu! 

„Atâta vreme cât noi suntem, el este. Atâta vreme cât el este, noi nu putem să credem că am putea să murim vreodată”. (Nichita Stănescu) 

Cunoscându-l în adâncul lui, îl vom iubi. Apărându-l pe el, ne apărăm pe noi, căci iubindu-l pe el, vom iubi ceea ce el a iubit: Adevărul, Binele, Frumosul, Libertatea, şi vom fi apăraţi de acestea. Necunoscându-l, suntem într-adevăr vinovaţi faţă de Eminescu! 

Sursă text.