Cât sunt de importante pentru Înaltpreasfinţia Voastră întâlnirile cu tinerii?
Pentru mine orice întâlnire este foarte importantă, nu numai cu tinerii, ci cu orice om. Este deosebit de importantă pentru că eu când mă întâlnesc cu un om parcă mă întâlnesc cu Dumnezeu, deoarece în fiecare om există şi o parte din dumnezeire: sufletul. Întotdeauna am sentimentul acesta, cu orice om mă întâlnesc, de orice vârstă, de orice stare, am aceeaşi bucurie ca şi cum m-aş întâlni cu Dumnezeu.
Întâlnirile cu tinerii sunt foarte importante şi din alt punct de vedere. După părerea mea, cu tânărul trebuie să vorbeşti şi să-l priveşti cu foarte multă evlavie! În vremurile noastre, societatea nu priveşte tineretul în adevărata lui lumină. Îl vede numai în aspectele negative. Dar nu părţile negative reprezintă tineretul. Tânărul nu este ceea ce apare: zburdalnic, păcătos, neascultător, răzvrătit. Nu acesta este el. În spatele acestor manifestări tinereşti există omul de mâine, marele om de mâine, personalitatea de mâine. Acestea trec, aşa cum trec vânturile de primăvară – ştiţi că între martie şi aprilie atmosfera este tulburată, atunci sunt „zilele babelor”. Aceste manifestări trec şi rămâne aurul curat din tânăr. În tinereţe este aur curat, este cea mai frumoasă perioadă din viaţa omului.
Tânărul trebuie să fie conştient despre ce înseamnă tinereţea, cât este de frumoasă tinereţea, cât este de sfântă tinereţea, cât este de sfânt trupul tânărului. Cât timp tânărul şi-a păstrat puritatea şi curăţenia, trupul lui este ca al unui înger, ca al unui arhanghel. Aţi văzut voi un înger cu aripi bătrân? Toţi îngerii cu aripi sunt arătaţi în chipul frumos al tinerilor. Aşa este? Şi atunci, iată cum trebuie să gândim şi să vorbim despre tineri. Să le vorbim ce înseamnă de fapt el, ca tânăr. Oricare pedagog, oricare duhovnic, oricare tată, oricare mamă trebuie să spună aceasta: „Dragul meu, tu eşti ca Adam când a fost în Rai, înainte de a cădea în păcate. Tu ai corpul tău sfânt, ca un vas adevărat al Duhului Sfânt. Şi privirea ta, şi ochii tăi, şi gândirea ta, şi piciorul tău sunt aşa de frumoase şi de sfinte, totul este armonie!”
Tineretul are nevoie de iubire, nu să fie judecat, nu să fie mereu ocărât, nu să fie condamnat. Greşeli am avut toţi, căci toţi am fost tineri. Tineretul are nevoie de respectul întregii societăţi şi de iubire. Ceea ce a făcut tatăl fiului cel rătăcit face şi Dumnezeu atunci când un tânăr se întoarce, se căieşte şi îşi plânge păcatele, când acolo la picioarele altarului, sub umbra patrafirului îşi spovedeşte păcatele cu toată puterea lui şi cu toată căinţa lui. Deci, de iubire are nevoie tineretul, să fie iubit aşa cum este, dar să fie cu adevărat iubit.
În acelaşi timp, tineretul are nevoie de prietenie. Cel mai frumos dar pe care doreşti să-l cucereşti este să ai prieteni. Nimic nu ne este aşa de plăcut ca prietenia adevărată. Prietenia este împlinirea.
Apoi, fiecare tânăr are nevoie să fie ocrotit de cineva. Tânărul simte foarte puternic această dorinţă. Toată societatea trebuie să-l ocrotească pe tânăr. Aceasta este datoria ceasului de faţă, acesta este secretul dacă nu vrem ca infernul să ne înghită întreaga societate. Şi să nu uităm că tânărul este bărbatul de mâine. El se va căsători, va deveni stăpân al unei familii, va avea datoria de tată, de soţ, va fi bărbat ca un împărat.
Care este sensul vieţii şi ce trebuie să facă omul pe pământ?
Întrebarea pe care mi-ai pus-o dumneata mi-o pune toată lumea: ce să fac ca să fiu om? De fapt cu toţii ne întrebăm ce să facem ca să ne împlinim scopul vieţii noastre. Această întrebare este în toată fiinţa omenească care doreşte nemurirea, viaţa de veci. Aşa este? Orice om pune această întrebare. Poate să aibă oricâtă bogăţie, tot nu este fericit cu adevărat. Poate să aibă ranguri cât de mari, şi tot nu este fericit. Poate să aibă oricâtă frumuseţe, tinereţe şi altele şi nu este fericit. Pentru că omul ştie şi simte că nu este o fiinţă trecătoare, ci este o fiinţă nemuritoare, o fiinţă care trebuie să lupte pentru nemurire, pentru fericirea veşnică.
Fericirea de aici este numai o himeră, numai o arătare. Fericirea de aici nu este de durată, este foarte trecătoare. Şi atunci orice om doreşte fericirea veşnică, eternă. Nemurirea.
Răspunsul la întrebarea pe care dumneata mi-ai adresat-o este acesta: să cunoască Revelaţia. Să-L cunoască pe Hristos. Să cunoască cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul lui Iisus Hristos. Să împlinească poruncile. Şi porunca cea dintâi este iubirea! În dragoste, în iubire, se cuprind toate celelalte porunci. Dacă-L iubim pe Dumnezeu nu vom face păcate. Căci atunci când iubeşti pe cineva eşti în stare să-ţi dai viaţa pentru el. Noi trebuie să învăţăm să iubim, să ne iubim unii pe alţii.
Porunca este „să-l iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi”. Nu în sens de narcisism! Dragostea de sine înseamnă a-ţi respecta trupul tău, osul tău, carnea ta, să fii conştient că acestea sunt sfinte şi ne-au fost încredinţate de Dumnezeu, că acest corp este templul Sfântului Duh. În această carcasă de oase şi de carne se cuprinde dumnezeirea – sufletul nostru. Şi atunci concluzia este că a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuţi înseamnă să iubeşti şi să respecţi creatura lui Dumnezeu, fără să o perverteşti şi să o pătezi prin păcat.
Marea nenorocire este că omul nu întreabă pe Hristos, nu se luptă să-L cunoască pe Hristos. Toată lumea ştie despre Hristos. Ştie că S-a născut, că a pătimit... Dar în profunzime nu se cunoaşte personalitatea Lui. Întreaga societate şi, în mod cu totul deosebit, tânărul are această obligaţie: să lupte să-L cunoască pe mentorul tuturor, pe Învăţătorul nostru adevărat. Numai El ne poate da răspuns la toate întrebările adevărate. Numai El!
Aici la Baia Mare a fost un guru din China şi a ţinut mai multe conferinţe la Universitate. Mult tineret a participat la aceste conferinţe. După o conferinţă cineva s-a ridicat şi a spus: „Maestre, vrem să îţi punem o întrebare. Recomandaţi-ne pe cine să alegem noi mentor, pe cine să alegem noi model?” Şi acest guru chinez a lăsat fruntea în jos, gânditor. Apoi şi-a ridicat fruntea, s-a uitat la tot tineretul şi a răspuns: „Pe Iisus Hristos, pe El să-L avem veşnic model. El este mentorul adevărat, al întregii omeniri.” Un chinez comunist ateu L-a indicat pe Iisus Hristos. Lumea creştină este convinsă de acest lucru? Voi, tineretul, ştiţi acest lucru? Eu Îl întâlnesc pe Hristos în Evanghelie, în icoană, şi în sfânta cuminecătură. Acolo Îl văd pe Iisus Hristos.
Ca să îndreptăm această tulburare şi nelinişte generală pe plan mondial, datoria tineretului este să se lupte să-L cunoască pe Hristos. Şi dacă-L va cunoaşte pe Hristos, să se lupte ca Hristos să devină un prieten al lui. Evanghelistul Ioan ne spune că a zis Hristos: „Voi sunteţi prietenii Mei”, dar a continuat arătând în ce chip este posibil aceasta: „dacă faceţi ce vă poruncesc Eu”. Şi astfel ajungem tot la porunci. Noi putem să devenim prietenii lui Hristos, prietenii lui Dumnezeu, cu condiţia să cunoaştem poruncile şi să le îndeplinim.
Cum putem fi oameni ai lui Dumnezeu în ceea ce facem?
Să înveţi să fii omul lui Dumnezeu. Să învăţaţi toţi. Să nu aşteptaţi numai de la alţii, pentru că şi cei care conduc de la catedră sunt şi ei tot oameni, oameni care au cucerit, mai mult sau mai puţin, calitatea de om al lui Dumnezeu. Trebuie să mergi dincolo de învăţător, de mamă, de tată, de profesor, şi aşa mai departe. Să te întorci cu faţa către Învăţătorul suprem al omenirii, către Hristos, şi de la El să înveţi cum să fii om. El este Fiul Omului, El este omul în adevăratul sens al cuvântului. Noi, ceilalţi, de la copil până la moşneag, suntem oameni cu neputinţe, cu patimi, care avem în cap ceea ce ne-au băgat în cap cei fără de Dumnezeu.
În regimul trecut s-a promovat foarte mult ateismul prin învăţători şi profesori. Şi acum se plâng oamenii în vârstă: „M-a nenorocit învăţătorul, că mi-a spus că eu am fost maimuţă!” Iată ce rol nefericit au avut aceşti dascăli! N-au făcut-o de bunăvoie, dar totuşi au făcut-o şi aceste gânduri au rămas în minţile multora.
Problemele religioase sunt aşa de serioase, aşa de profunde, încât îţi trebuie un har special de la Dumnezeu ca să le poţi înţelege.
Poţi fi mare profesor universitar, poţi fi mare tehnician, poţi fi mare savant şi totuşi să nu ai puterea credinţei în Dumnezeu.
Pentru că aceste probleme, problema existenţei lui Dumnezeu, problema întrupării lui Iisus Hristos, problema naşterii lui Dumnezeu pe pământ, problema Învierii sunt atât de înalte, atât de profunde, atât de cutremurătoare, încât trebuie un har special.
Un ţăran, un muncitor simplu de multe ori ne depăşeşte pe noi cei cu studii multe şi cu multă carte. Pentru că el aude şi ascultă de glasul conştiinţei. El aude inima că bate în ritm cu inima universului! Că aşa-i făcută inima omului, să bată în ritm cu universul întreg şi cu inima lui Hristos.
Şi aceasta trebuie să o facem toţi. Să ne plecăm urechea la pulsul universului! Acest univers vorbeşte despre Dumnezeu. Nu oricine este în stare să facă treaba aceasta pentru că nu toţi vor să o facă. Spun unii: „eu am studii multe, nu cred aşa ca toată baba”. Dar baba aceasta este mult mai de valoare în faţa universului decât savantul care‑L tăgăduieşte pe Dumnezeu.
Este greu să menţii o relaţie curată cu o fată până la căsnicie?
Ai putea dumneata să te mai uiţi în ochii unei fete după ce ţi-ai bătut joc de ea, după ce i-ai călcat în picioare fecioria? Să ştiţi că numai cel care păstrează o desăvârşită curăţenie în gânduri este prieten adevărat. Eu când mă uit la copil, rămân cutremurat când văd că se atentează la el. Sunt monştrii care vor să folosească trupuşorul copilului. Este o monstruozitate... Eu nu pot înţelege. Un individ care se atinge de un copil, sau se atinge de curăţenia unei tinere face o monstruozitate care depăşeşte şi pe diavolul. Când văd un copil eu mă sfinţesc! Se trezesc în mine toate gândurile cele sfinte şi mari, când mă uit la un copil. Acelaşi lucru se întâmplă când mă uit la orice om – mă sfinţesc, mă curăţesc. Aşa trebuie să fie şi prietenia între băiat şi fată: să păstreze această frumuseţe. Sigur că există impulsuri, pentru că ai în spate păcatul strămoşilor, păcatul strămoşesc, şi ispitele vin. Dar dacă un tânăr este cuminte, deştept şi se roagă, ştie să-şi respecte prietena.
Omul se satură foarte repede de plăceri şi nu mai vrea să o vadă pe femeie şi din această cauză divorţează. De aceea se sparge iubirea sufletească şi legătura dintre bărbat şi femeie devine o legătură de circumstanţă, de interese. De multe ori când stau de vorbă cu oameni căsătoriţi şi când le vorbesc de soţ sau soţie văd că se încruntă. Nu le face plăcere. S-au săturat unul de altul. Şi trăiesc, se forţează să trăiască, că mai au copii, mai au interese materiale. Dar nu se mai iubesc, nu se mai respectă. De aceea este nevoie de puritate, de curăţenie, de cumpătare. Ele sunt necesare ca să se păstreze echilibrul în viaţa omului şi tot prin ele sunt păstrate dragostea şi armonia în viaţă.
Sfântul Pavel spune în Epistola către Evrei, la capitolul 12, versetul 4, un cuvânt foarte grav: „În lupta voastră cu păcatul nu v-aţi împotrivit până la sânge”. Ce înseamnă aceasta?
Este clar. Dar este greu de înţeles pentru cel nepriceput. Noi ne plângem din cauza ispitelor. Şi atunci cuvântul înseamnă că mai bine îmi dau sângele decât să calc porunca lui Dumnezeu, în cazul nostru decât să încalc sfinţenia tinereţii. Tinerii curaţi simt că cea mai sfântă comoară pe care o are un bărbat sau o femeie, un tânăr sau o tânără, este fecioria. Fecioria este darul cel mai frumos şi mai sfânt. E cea mai frumoasă virtute. Eu când rostesc cuvântul „feciorie” parcă-mi arde gâtul de frumuseţea şi de valoarea acestei virtuţi.
De aceea, un tânăr şi o tânără greu se decid să renunţe la acest frumos dar al curăţiei, al fecioriei.
Sunt foarte multe momente în care deznădăjduim. Ce să facem în astfel de cazuri?
Deznădejdea este fructul păcatului. Şi necredinţa este fructul păcatului. Când avem astfel de momente, Sfinţii Părinţi ne spun să nu le primim. Alungă-le de la tine. Dacă nu poţi, du-te la un frate, la un coleg; stai la poveşti cu el şi uiţi de deznădejde. Sau du-te la duhovnic; mai ales aleargă la duhovnic, copile! Spovedania şi împărtăşania ne scapă de deznădejde, ne rup şi ne înstrăinează de satana, de diavolul. Prin spovedanie, prin împărtăşania cu trupul lui Hristos, prin post ne izbăvim de deznădejde.
Înaltpreasfinţia Voastră, cum să facem să avem o legătură permanentă, vie, cu lumea cerească, cu Maica Domnului, cu sfinţii, cu îngerii?
Când este într-o ţară străină, cum păstrează un om legătura cu familia lui, cu copiii lui? Prin ce mijloace? Prin dor. Moare de dorul lor. Aşa şi noi păstrăm această legătură prin dorul de Dumnezeu, dorul de Maica Domnului, dorul de Sfinţi. Este dorul de puritate, de legătură cu cele curate şi sfinte şi drepte. Să avem dor pentru legături drepte, nu pentru legăturile strâmbe şi păcătoase, ci dor pentru legăturile drepte: faţă de un prieten, faţă de ţară, faţă de părinţii tăi, faţă de soţia ta. Aceste legături sunt legătura pe care o ţii cu Dumnezeu. Şi, dacă te învredniceşte Dumnezeu, se poate întâmpla ca Dumnezeu să te onoreze, să-ţi apară, poate, în vis. Dar nu trebuie să ne dorim asta, pentru că visurile pot fi şi de la diavolul. Dar când Îl iubeşti pe Dumnezeu şi ţii legătura cu El, uneori simţi o aripă de-a îngerului că te adie câteodată. Te învredniceşte Dumnezeu de aceasta. Când se păstrează câte un tânăr curat, ce spune proorocul Ioil: „Bătrânii voştri vedenii vor avea, tinerii voştri vise vor visa”.
Cum să avem o legătură vie cu Sfântul Înger, păzitorul nostru?
Normal că prin credinţă. Trebuie să crezi acest lucru. Dacă ni s-a spus, atunci trebuie să credem. Dacă mama ţi-a spus: nu te atinge de sobă că te arzi, mai pui tu mâna pe sobă? Nu, pentru că ai încredere în mama. Aşa şi aici, să ai credinţă, să ai încredere în cuvântul revelat, în Scriptură. E plină Scriptura de chipul îngerilor. Fiecare om are îngerul personal. Asta ne-a revelat nouă Dumnezeu. În momentul în care un copil, în sămânţă, în pântecele măicuţei lui, ia chip de om, adică primeşte suflet şi trup, Dumnezeu îi dă şi un înger.
Simţi prezenţa duhului bun, a îngerului. Gândurile bune, momentele de bucurie – pe care orice om le are, oricât e de necăjit, toate acestea sunt inspirate de înger. Şi vin şi gândurile rele, şi disperarea, şi deznădejdea. Acestea sunt inspirate de satana. Prin aceasta putem să simţim, să experimentăm prezenţa binelui şi a răului în jurul nostru.
Care trebuie să fie raportul nostru cu civilizaţia şi cultura contemporană care nu este creştină?
Mi se pare că aici se face o greşeală. Nu cred că se poate spune că civilizaţia de astăzi nu este creştină. Oamenii nu sunt toţi creştini, dar cultura şi civilizaţia sunt creaţia lui Dumnezeu. Cine a făcut civilizaţia? Animalele? Nu, omul, fiindcă doar el a fost înzestrat de Dumnezeu cu raţiune. Raţiunea nu este de origine animală, este de origine divină. Nu putem învinui civilizaţia, ea este un dar de la Dumnezeu, dar oamenii, cei care beneficiază de ea pot fi străini de Dumnezeu. Odată cu apariţia creştinismului, în paralel cu el, s-a dezvoltat şi civilizaţia. Până atunci oamenii au trăit în starea cea mai înapoiată. Abia când a venit lumina lui Hristos pe pământ, în lumina Evangheliei, în lumina învăţăturii lui Hristos, au început să ia o amploare deosebită cultura şi civilizaţia.
Ideea că civilizaţia nu este creştină este fundamental greşită. Civilizaţia este un dar al lui Dumnezeu. Materia, ştiinţa, au încă enorm de multe lucruri necunoscute, neştiute, care aşteaptă să fie descoperite. Şi dacă întârzie, le întârziem noi, prin căderea în fărădelegi şi păcate.
Ce importanţă să acordăm cărţilor? Ce cărţi să citim?
Să daţi mare importanţă cititului! Şi scrisului! Ce zice Eliade Rădulescu? „Scrieţi, scrieţi fraţilor, scrieţi, numai scrieţi”. Nu poţi concepe ca un intelectual să nu aibă un caiet unde să noteze şi el câteva idei. A citit o carte, are nişte impresii; s-a întâlnit cu cineva, scrie acolo... Aşa îţi dezvolţi gândirea şi îţi dezvolţi scrisul tău. Iar la citit nu trebuie renunţat, oricât de puţin timp am avea.
Înaltpreasfinţia Voastră, o întrebare care frământă multă lume, pe care mulţi şi-o pun cu durere în suflet este de ce unii o duc bine iar alţii suferă aşa de mult?
Ce a creat păcatul? În viaţa socială, haosul. Şi unii şi alţii au şansa de a trăi bine – asta în primul rând. În al doilea rând, nu trebuie să ne tulburăm prea mult de astfel de situaţii. În al treilea rând, mai este un adevăr: viaţa de aici este o viaţă de tranzit, foarte trecătoare. Şi atunci, din moment ce un om crede că viaţa nu se reduce la câteva zeci de ani, ci că ea are un scop etern, atunci nu mai condamnă şi nu mai judecă pe Dumnezeu pentru că unii sunt bogaţi şi alţii săraci, unii sunt fericiţi şi alţii nefericiţi.
Dumnezeu nu rămâne dator. Pilda cu Lazăr şi bogatul este lămuritoare. Hristos a spus această pildă cu scopul să ne arate că viaţa aceasta nu se termină aici. Se poate ca cineva să fie bogat şi să se sature câţiva ani, iar cineva să sufere precum Lazăr. Şi pe urmă? Iată, pe Lazăr îl vede într-o stare de o fericire extraordinară, iar pe bogat într-o stare de chin extraordinară. Bogatul cere: „Lasă-l pe Lazăr cu un deget să se atingă şi să-mi ude buzele…” Limbajul Mântuitorului este metaforic, pentru că noi nu putem să ne imaginăm suferinţele iadului.
Fraţilor, tinerilor, noi trebuie să fim conştienţi ce înseamnă iadul! Este atât de oribil, încât mintea omului nu îşi poate da seama de ce înseamnă chinul de acolo. De unde trag această concluzie? Dacă Dumnezeu a hotărât şi a acceptat ca să Se răstignească, să Se jertfească pentru noi, ca să ne mântuiască pe noi de iad, atunci ne putem noi da seama ce înseamnă infernul, ce înseamnă chinul? Cum numeşte Mântuitorul iadul? „Întunericul cel din afară, unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor”. Nu spune că-i foc... Nu, ci „întunericul cel din afară”. Adică ceea ce este în afara Providenţei, în afara ocrotirii, a mângâierii de la Dumnezeu. Prin aceste cuvinte Hristos a încercat să ne facă să înţelegem ce înseamnă iadul. Te cutremuri când vezi ce jertfă a făcut Dumnezeu ca să-l salveze pe om de iad. Atunci putem noi să glumim, să ni se pară că sunt lucruri neimportante? Vă spun încă o dată: trebuie să fim conştienţi ce sacrificiu, ce jertfă a făcut Dumnezeu, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, ca să salveze neamul lui Adam din iad. Este extraordinar!
Vorbind de viaţa veşnică, îmi amintesc o întâmplare. S-a petrecut pe când eram stareţ la Mănăstirea Rohia. Într-o vară a venit la noi la mănăstire fratele Alexandru din Târgu Lăpuş. Avea 22 de ani, terminase anul 2 la Politehnică în Cluj şi tocmai aflase că suferă de o boală incurabilă. Era un băiat înalt, frumos, şi dorea foarte mult să trăiască. Pentru el era un lucru foarte dureros că trebuie să moară.
Pe urmă a plecat şi, pe iarnă, prin februarie, mi-a venit vestea că Alexandru mă roagă să-l vizitez. M-am dus. N-am plecat chiar atunci în ziua aceea, ci a doua zi, că nu era autobuz şi era lapoviţă şi vreme urâtă. M-am dus a doua zi, peste deal. Am ajuns la marginea Lăpuşului când se lumina de ziuă. Oamenii ieşeau din gospodării la treburi. Şi când m-au văzut îmi zic:
– Veniţi, părinte stareţ, la fratele Alexandru?
– Vin.
– Dar ştiţi ce s-a întâmplat?
– Nu ştiu.
– Când a văzut că nu există speranţă de salvare de la moarte a început să înjure şi să blesteme pe Dumnezeu, de am fugit toţi de lângă el. Nu am putut să-l auzim. Şi în starea aceasta a murit. După aceea a înviat şi a trimis ca să vii dumneata la el.
M-am dus spre casa unde locuia. Am intrat în casă. Alexandru stătea pe pat, cu spatele rezemat de perete şi cu piciorul drept pe un scăunel. Era foarte senin, foarte vesel. Şi, când am intrat, mă întreabă:
– Ţi-au spus ce am păţit?
– Mi-au spus.
– Aşa a fost. Când am văzut că nu este salvare, m-am răzvrătit, m-am umplut de ură împotriva lui Dumnezeu. De ce-mi iei viaţa, Doamne? Eu vreau să trăiesc. Şi deodată au venit doi îngeri, m-au luat şi m-au dus până la marginea orizontului. Şi când am ajuns acolo am văzut toată lumea aceasta rămânând în spatele meu.
Am văzut cealaltă lume! Aşa cum spuneaţi dumneavoastră, preoţii, din cărţi. Când a fost să mă treacă dincolo de orizont, am auzit o voce, care a spus: Nu-l putem primi la Noi, pentru că s-a lepădat, Ne-a blestemat şi Ne-a înjurat. Dar nu-l putem arunca nici în iad, pentru că-i curat. Duceţi-l înapoi, să se spovedească, să se împărtăşească, şi apoi va veni la noi. Şi aşa m-am pomenit dincoace.
De aceea am cerut să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc, şi apoi voi pleca. Abia aştept să plec la lumea pe care am văzut-o. Uitaţi-vă la mine, părinte! Vă aduceţi aminte cât eram eu de disperat vara trecută? Uitaţi-vă la mine cât sunt de vesel şi de fericit, pentru că abia aştept să mă reîntorc în lumea pe care eu am văzut-o.
Eu am început ca toţi oamenii: lasă, frate Alexandre, că te-i face bine. Zice: Nu, nu. Te rog, îţi cer să vii să-mi faci înmormântarea. Şi zice: mai am o rugăminte. Dac-aş putea, aş striga să mă audă toată suflarea de pe pământ să nu se îndoiască de existenţa lui Dumnezeu. Să creadă în Dumnezeu, să creadă în suflet şi să creadă în viaţa din cealaltă lume! Şi mai ales aş vrea acest lucru să-l spun tineretului, dar să-l spui dumneata, părinte stareţ, întotdeauna, la toată lumea.
Aşa că împlinesc şi eu această datorie, povestindu-vă ce s-a întâmplat.
Puteţi să ne spuneţi ceva despre rugăciunea minţii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. Cum o putem rosti şi cu ce ne ajută?
Cum să nu. Fiecare o poate rosti. Fiecare. Există o rânduială, dar eu nu merg după rânduială. Întotdeauna, pomenind numele lui Iisus, fug de tine toţi dracii.
Dacă nu poţi s-o zici toată, zi cel puţin „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Sau măcar „Doamne, miluieşte-mă”. Iar dacă vrei totuşi să zici, atunci începe rostindu-o întâi mecanic, cu buzele: „Iisuse Doamne, miluieşte-mă! Iisuse Doamne miluieşte-mă!” După un an, doi, când te-ai obişnuit, vine de la sine această rugăciune scurtă: Iisuse Doamne, miluieşte-mă. După aceasta nu o mai zi cu buzele, ci zi-o numai cu mintea. Apoi dacă te-ai obişnuit şi cu aceasta câţiva ani, vine de la sine cea a inimii. Când mintea se încălzeşte şi inima tresare de bucurie când zici „Iisuse Doamne, miluieşte-mă”, ai ajuns mare rugător. Dar puţini ajung la această „performanţă”. Noi să ne rugăm cum putem.
În încheiere, vă rugăm să ne spuneţi un cuvânt despre frumuseţea vieţii.
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria”. Dacă eşti obtuz şi nu vezi frumuseţea naturii şi nu simţi în ea puterea lui Dumnezeu, ce să-ţi fac? Ce pot face unui orb care spune: „Nu există soare pentru că nu-l văd”. Să-l compătimesc, atât! Omul care nu vede puterea lui Dumnezeu şi care nu vede frumuseţea sfântă a creaturii trăieşte într-o orbire spirituală mai înfiorătoare decât orbirea pământească.
Eu, când văd frumuseţea naturii, mi se pare că o văd pe mama. Când mă uit la faţa ţării, faţa României, eu sunt aşa de fericit ca şi cum aş vedea pe propria mea mamă. Munţii noştri, florile noastre, păsările, izvoarele, toate acestea, cerul! Când mă uit la cerul senin eu întotdeauna sunt convins că-L văd pe Dumnezeu în faţă. Înţelegeţi voi toată frumuseţea aceasta a naturii, cât de miraculoasă e creaţia lui Dumnezeu?
Vă mulţumim pentru această întâlnire!
O astfel de întâlnire este foarte importantă pentru că nu întotdeauna ai ocazia să te întâlneşti şi să trăieşti un moment de inspiraţie. Vă mulţumesc şi eu din inimă pentru această întâlnire.
0 comments:
Trimiteți un comentariu