„Ajutor! Nu pot să dorm, să merg la şcoală sau măcar până la baie fără să mă uit la pornografie.”

de Donny Pauling, fost producător de pornografie, LifeSiteNews.com, 24 septembrie 2014

Săptămâna trecută am vorbit în faţa a 800 de studenţi ai unei şcoli catolice pentru băieţi din Huston, Texas. Pe un ecran, în spatele meu, era proiectat un număr anonim. Am făcut asta pentru că studenţii care nu doreau să pună întrebări cu voce tare, să poată să-mi trimită mesaj fără ca cineva să le ştie identitatea.

Iată un mesaj real redat cuvânt cu cuvânt:

“ Sunt dependent de pornografie de 5 ani. Nu pot să mă duc la şcoală fără să mă uit la pornografie. Nu pot să mă duc la baie din acelaşi motiv. În mod sigur nu pot să dorm fără să mă uit la pornografie. Este o boală. Ce ar trebui să fac? Dacă nu mă uit la pornografie, mi se face rău, nu mă simt deloc bine.

Mi-am depăşit un record personal săptămâna trecută când am vorbit de 20 de ori pe tema pornografiei. Nu m-am simţit niciodată mai extenuat, dar în acelaşi timp incredibil de împlinit.

Eu mă ocup cu înlocuirea fanteziei reprezentată de pornografie cu realitatea a ceea ce este de fapt. Vorbesc în universităţi, biserici, cu tineri, cu bărbaţi, în fata adunărilor formate din femei, la televizor şi radio şi m-am adresat până şi Parlamentului Australian.

Am fost ascultat de peste 6 milioane de oameni până acum, aşa că pot să spun din experienţă proprie că emoţiile exprimate în acest mesaj nu sunt unice: pornografia ne mănâncă de vii şi se pare că tinerii noştri sunt cei mai afectaţi.

Dintre toţi tinerii cu vârsta peste 12 ani cu care am vorbit, ţin minte că unul singur mi-a spus că nu a văzut niciodată pornografie.

Pentru a ilustra ce reprezintă pornografia acelor tineri din Huston, le-am împărtăşit următoarea parabolă:

Sunt sigur că până acum, fiecare dintre voi v-aţi îndrăgostit cel puţin o dată de o fată. Unii dintre voi probabil simţiţi că sunteţi sau că aţi fost îndrăgostiţi. Dacă nu, imaginaţi-vă pentru un moment că sunteţi foarte îndrăgostit de o fată. Aţi face orice pentru ea. Ea este lumina vieţii voastre.

Acum, imaginaţi-vă că, în această şcoală, există un alt băiat cu care nu vă înţelegeţi. El este inamicul care vă urăşte. Ca să se răzbune pe voi, el decide să seducă fata pe care voi o iubiţi, să o folosească, să abuzeze de ea şi s-o distrugă până nu mai rămâne nimic din fată pe care o ştiaţi şi apoi s-o părăsească. El vă spune că o să facă asta pentru a fi sigur că ştiţi că o face din răzbunare. El o foloseşte doar că o unealtă pentru suferinţa voastră. Vă asigură ca o să pară sincer şi convingător.

Vă duceţi la fata iubită şi o avertizaţi. O să-i povestiţi toate felurile în care băiatul acela o va face să sufere. O atenţionaţi că el se va preface că ţine la ea doar ca să o distrugă. Dar, oricât de mult veţi încerca să o convingeţi să nu-l asculte, ea cade pradă seducţiilor lui şi lucrurile se desfăşoară exact aşa cum v-a avertizat inamicul vostru. Ea sfârşeşte distrusă şi folosită.

Exact asta face Diavolul în legătură cu pornografia şi sexualitatea. Dumnezeu a vrut ca sexul că fie un act de iubire, o experienţă minunată. O modalitate prin care Diavolul deformează şi denigrează sexul este prin pornografie. Imaginaţi-vă cum el răbufneşte şi se laudă că Dumnezeu a creat oamenii ca şi fiinţe sexuale şi cum o să se folosească el de instinctul nostru natural pentru a ne păcăli să alegem căi nepermise.

El îl ia în derâdere pe Dumnezeu spunându-I că nevoile noastre sexuale ne fac ţinte foarte uşoare şi că, indiferent cât de mult vom fi avertizaţi, noi nu vom asculta, ci vom crede minciuna sexualităţii, aşa cum e reprezentată de pornografie. Îi permitem în mod nesăbuit Diavolului să facă exact ceea ce doreşte: să distrugă acel dar frumos ce trebuia să fie sexul, să-l înlocuiască cu fals de prost gust şi să se poată lăuda în faţa Domnului cât de uşor poate să ne abată de la calea noastră.

Aşa cum vi s-ar rupe sufletul să vedeţi fata din exemplul meu distrusă, la fel ar suferi şi Dumnezeu să ne privească cum permitem ca darul Său de intimidate sexuală să fie pervertit prin pornografie.

Ca şi creştini, noi trebuie să luptăm pentru cei asupriţi. Trebuie să luptăm pentru cei care nu pot să lupte pentru ei înşişi, aici sunt incluşi cu siguranţă şi acei oameni care îşi permit să acţioneze prin pornografie.

Dar suntem chemaţi şi pentru a avea o legătură cu Creatorul nostru. Pornografia ne trage înapoi. Nu ne respectăm pe noi înşine crezând în minciunile spuse de inamicul Celui care ne iubeşte atât de mult.

Vestea bună este că nu există nimic din ce am face care să-l convingă pe Dumnezeu să ne iubească mai puţin.

Sigur am văzut cu toţii un copil încercând să păşească pentru prima dată. Când acel prim pas este făcut, părinţii mândri anunţă vestea prin intermediul reţelelor de socializare, îşi sună prietenii şi familia şi se comportă în general ca şi cum omul a păşit în sfârşit pe planeta Marte. Dar aţi auzit vreodată un părinte care să zică atunci când copilul aşteaptă să fie ridicat după ce a căzut să spună ”Ştii…este cam a treia oară când ai căzut pe ziua de azi. Nu cred că mersul este pentru tine. Mai bine stai acolo întins pe pământ!”?

Bineînţeles că nu! Ar fi atât de absurd!

Şi cu toate astea, când vorbim de Dumnezeu, mulţi dintre noi credem că aşa se întâmplă, când de fapt El este precum acel părinte, dispus să ne ridice de fiecare dată când cădem şi cerem ajutor. Nu contează ce am făcut, El vrea să ne aducă pe drumul cel bun spunându-ne să mergem din nou. Şi când ne împiedicăm, el ne ridică şi ne îndeamnă să mergem. Şi când cădem din nou, el ne ridică şi….aţi înţeles ideea.

În acest caz, să nu lăsaţi niciodată nimic să vă despartă de dragostea lui Dumnezeu. Cereţi ajutorul. Ridicaţi-vă. Mergeţi din nou.

Traducere: Adriana Serediuc

 Preluare de pe Știri pentru viață

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

Şcoala de Duminică: Părintele Pantelimon de la Oaşa şi drumul către Hristos

În materialul de mai sus puteţi urmări un interviu difuzat pe TVR 2 cu Părintele Pantelimon Şuşnea de la Mănăstirea Oaşa despre cum şi-a schimbat viaţa atunci când l-a descoperit pe Hristos.

Fragmente din interviu:

„Căutam tot felul de tradiţii gnostice, Biserica mi se părea depăşită, cu un ritual pe care nu-l înţelege nimeni. Când mă ducea cineva la biserică, eram stângaci, făceam cruce cu mâna stângă.”

Cum eraţi ca tânăr în liceu?

"Eram rocker, nonconformist. Am început cu rockul foarte dur, duceam o viaţă pătimaşă, fumam pipă. Nu luam niciodată droguri, pentru că voiam să nu-mi pierd luciditatea şi nici alcool nu consumam. Aveam conştiinţa acestei degradări, făceam yoga, dar decădeam tot mai tare şi nu puteam să mă opresc."

Momentul în care viaţa părintelui şi-a schimbat cursul a fost întâlnirea cu Părintele Teofil de la Sâmbăta, care i-a devenit mai târziu şi duhovnic.

"La Părintele Teofil m-a impresionat tinereţea şi bucuria lui. Simţeam că eu nu mai aveam aceeaşi bucurie, deşi eu aveam 16 ani şi el avea 65. Prin asta m-a convins. Am simţit că acolo este o ridicare, un urcuş. Am renunţat la orice idee, la orice concepţie şi am venit la credinţa ortodoxă.

Diavolul, ca să aibă acces la om îi propune plăceri, şi pe măsură ce omul se împărtăşeşte de plăcere îl dezleagă pe diavol asupra lui. În viaţa spirituală nu se merge de capul tău, ci se merge cu povăţuitor. De asta e bine să ai şi duhovnic. Cu diavolul nu joci şah, pentru că întodeauna pierzi. Are mult mai multă experienţă, cunoaşte toate tipologiile umane. Nu poţi să-l birui în luptă directă şi de aceea trebuie povăţuitor. 

La spovedanie duhovnicul îl ajută pe om să îndepărteze răul din viaţa lui, să nu mai facă păcate, dar este foarte importantă şi partea de lucrare a binelui, de sfinţire. Duhovnicul nu are numai rolul de a condamna răul, ci şi de a construi, de a-l duce pe om pe calea sfinţeniei. Noi avem foarte mult de urcat, nu e suficient numai să ajungi să nu mai faci păcatul. Părintele Teofil spunea că acesta este la nivelul mortului, pentru că nici mortul nu mai face păcate."

Eminescu, în căutarea absolutului /1/

Să-l cunoaştem pe Eminescu! 

Gândirea lui Eminescu îmbrăţişează tot sufletul românesc. Cuvintele lui inspirate, luminate de Dumnezeu, sunt ale învăţătorului neamului nostru românesc. 

Părintele Constantin Galeriu, 

Cuvânt la sfinţirea statuii lui Eminescu din faţa Ateneului, 1990 

Ne simţim vinovaţi faţă de Eminescu? 

Interesaţi de cele pământeşti, am fost mai preocupaţi de iubirile lui pământeşti decât de adâncurile pe care sufletul său le-a căutat neîncetat. Constantin Noica şi Petre Ţuţea l-au numit „omul deplin al culturii române”, respectiv „românul absolut”. Cine este Eminescu şi ce însemnătate are el pentru noi? 

Adevărata cunoaştere a lui Eminescu nu înseamnă agonisirea unui bagaj de informaţii teoretice ori scormonirea unei biografii de poet romantic, ci reprezintă legarea la un izvor de viaţă, accesul la un model de trăire autentică. 

Slujitorul aproapelui 

Organizator al primei serbări a tuturor românilor, la Putna în 1871, lucrând la propăşirea învăţământului, la asanarea morală a societăţii, oriunde a trăit, Eminescu a trăit pentru aproapele său. Înzestrat de Dumnezeu cu o deosebită putere a minţii, Eminescu şi-a pus acest dar în slujba semenilor. Binele celui de lângă el a fost ţelul frământatei sale vieţi. 

Cu dreptate l-a portretizat Ioan Slavici: 

„Era lipsit de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci prin lumea în care îşi petrecea viaţa, şi pentru ea. Trebuinţele, suferinţele şi durerile, întocmai ca şi mulţumirile lui individuale, erau pentru dânsul lucruri nebăgate în seamă. Ceea ce-l atingea pe dânsul erau trebuinţele, suferinţele, durerile şi întotdeauna rarele bucurii ale altora”. 

Glasul profetic 

Anii vieţii sale pământeşti, 1850–1889, sunt ultima parte a veacului în care se va pregăti ideologic cumplitul secol XX, cel al războaielor mondiale, al îndepărtării în masă de Dumnezeu, al unei grave decăderii morale. Eminescu a avertizat asupra primejdiei spre care se îndrepta omenirea din cauza lipsei de ataşament faţă de valorile culturale, morale, spirituale. 

Strigătul împotriva „drumului de fier” şi a „negrei străinătăţi” din Doină nu este refuzul civilizaţiei ori al alterităţii. Este glasul celui care vede că poporul îşi uită adevărata sa menire şi este gata să se lepede de cele de sus pentru cele de jos. 

„Şi cum vin cu drum de fier 

Toate cântecele pier, 

Zboară păsările toate 

De neagra străinătate” 

Cântecele sunt trăirile profunde pe care omul stăpânit de iubirea de cele materiale nu le mai cunoaşte, ajungând să uite că are un suflet. Păsările care zboară sunt pierderea conştiinţei adevăratei libertăţii, libertatea de a alege binele şi nu răul. 

Iubitorul de neam 

Îl vom cunoaşte când vom avea împreună cu el conştiinţa apartenenţei la un neam şi datoria pe care o avem faţă de poporul în care ne-a sădit Dumnezeu. Câţi dintre românii din România ştiu şi le pasă de românii din afara României! 

„Nu există un stat în Europa orientală, nu există o ţară de la Adriatica până la Marea Neagră care să nu cuprindă bucaţi din naţionalitatea noastră. Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia si Herţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în Munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi de Kiev.” 

După Revoluţia din Decembrie 1989, românii au avut de ales între libertate şi libertinaj. În libertinajul lipsei de conştiinţă, unii l-au declarat expirat pe Eminescu. De ce? Răspunsul nu este greu: nu l-au cunoscut, căci au ales să nu trăiască precum Eminescu. Nichita Stănescu, cu profundă dragoste şi devoţiune pentru poet, a sesizat că „Mulţi vor să scrie ca Eminescu, dar puţini vor să trăiască precum el.” Celui care nu trăieşte ca el, Eminescu îi este o piedică ce trebuie înlăturată, precum glasul mustrător al conştiinţei celui care doreşte să facă un rău. 

În perioada de libertate a exprimării credinţei, profesoara Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Maica Benedicta din ultimii ani ai vieţii, scria: „Avem adânca încredinţare că Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, în mila ei nesfârşită faţă de durerea şi umilinţa lui, i-a mijlocit mântuirea. Astfel, «gândurile ce au cuprins tot universul» revin la matca Ortodoxiei româneşti pe care, dincolo de toate pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o şi a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualităţii neamului, întrupată în Biserica naţională.” 

Pe patul de spital de unde avea să treacă la cele veşnice, ea insista: „Să-l apăraţi pe Mihai!” – acel suflet din care au izvorât scrisul, cugetarea şi jertfa de sine eminesciene. 

Să-l cunoaştem pe Eminescu! 

„Atâta vreme cât noi suntem, el este. Atâta vreme cât el este, noi nu putem să credem că am putea să murim vreodată”. (Nichita Stănescu) 

Cunoscându-l în adâncul lui, îl vom iubi. Apărându-l pe el, ne apărăm pe noi, căci iubindu-l pe el, vom iubi ceea ce el a iubit: Adevărul, Binele, Frumosul, Libertatea, şi vom fi apăraţi de acestea. Necunoscându-l, suntem într-adevăr vinovaţi faţă de Eminescu! 

Sursă text.