Gânduri despre Biserică şi Ţară
Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre.
Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu- zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre.
Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.
Fragmente din M. Eminescu, Liber-cugetător, liberă-cugetare, “Timpul”, 2 februarie 1879
Nenorocitele astea de ţări ale noastre sunt de mult, dar mai cu seamă de la fanarioţi încoace, scena unui joc de intrigi internaţionale cari se ţes, se încâlcesc, dar din nenorocire se descâlcesc totdeauna în defavorul lor şi mai cu seamă al elementului românesc din ele.
Am susţinut într-un rând că toate, absolut toate, drumurile de fier din ţară îşi încheie socotelile anuale cu pagubă, încât statul - şi când zicem statul, zicem producătorul principal, ţăranul - plăteşte din sudoarea amară a imensei şi cumplit de săracei majorităţi a populaţiunii române, plimbările perciunaţilor cetăţeni din Galiţia spre România şi transportul mărfurilor proaste care ucid până şi umbre de meserie şi meşteşug în ţara noastră. E evident, şi pe toată scara societăţii se observă, că rasa română, în genere, decade şi ajunge la disselecţiune, la maimuţire.
De ce asta? Pentru că din toate s-au făcut politică internaţională.
Bieţii domni din vechime cari, ca Petre cel Şchiop, abdicau de la domnie ca să nu sporească în zilele lor haraciul Porţii cu o mie sau două de galbeni, sau Miron Costin cronicarul, care şi-a pus viaţa la mijloc şi a pierdut-o pentru că Vodă Cantemir sporise birurile! Un om care renunţă la domnie pentru a scăpa ţara de o dare, un altul care-şi dă capul călăului pentru onoarea de a fi protestat în faţa unui spor de bir! Şi nu era un disperat ce n-avea ce pierde Miron Costin, căci avea o sută de moşii numărate pe faţa pământului Moldovei.
Astăzi nu mai e cum era în zilele mocanilor celor greoi şi cinstiţi, pe care-i durea inima de biată ţara asta, izbită din toate părţile de hoarde de sute de mii, cari se sfărâmau de marginea colţoasă a ei, ca talazurile mării de stânci. Astăzi, dacă vor să vie tătarii, îi poftim noi înşine, le facem drum de fier ca să călătorească huzurind de bine şi-i primim cu pâine şi cu sare ca pe Domnii ţării.
Ce prost era, de pildă, Matei Basarab care, dacă afla că un străin cumpărase o moşie în ţară, scotea numaidecât bani din pungă şi i-o răscumpăra, pentru ca nu un străin să fie proprietar în ţară.
Ei, au trecut vremile acelea. Ne-am subţiat, neam civilizat. În loc de a merge la Biserică, mergem la Caffé-Chantant unde ne-ntâlnim cu omenirea din toate unghiurile pământului, scursă la noi ca prin minune. Ba, pentru că limba noastră veche, cu sintaxa ei frumoasă dar grea, cu multele ei locuţiuni, îi cam jena pe prietenii noştri, am dat-o la o parte şi am primit o ciripitură de limbă păsărească, cu sintaxa cosmopolită pe care cineva, dacă ştie niţică franţuzească, o învaţă într-o săptămână de zile. Bietul Varlaam, mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, care, în înţelegere cu Domnii de atunci şi c-un sinod general al Bisericii noastre, au întemeiat acea admirabilă unitate care-a făcut ca limba noastră să fie aceeaşi, una şi nedespărţită, în palat, în colibă şi-n toată românimea.
Fragmente din M. Eminescu, Ţările Române - „Timpul”, V, nr. 15, 22 ianuarie 1880
Mihai Eminescu - Scrisorile I, II, III, IV, V , recitate de actorul Mihai Albulescu.
0 comments:
Trimiteți un comentariu