Zece neadevăruri spuse despre familia tradiţională

În nici trei luni, o structură civică formată din zeci de asociaţii – Coaliţia pentru Familie şi Constituţie a strâns peste 2,1 milioane de semnături în vederea modificării Constituţiei României, în sensul de a se menţiona explicit, în articolul 48, aliniatul 1, că „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie”, nu „între soţi”, cum se menţionează acum. Încă de la început, această iniţiativă a atras o serie de comentarii şi critici, de la cele mai decente, până la cele mai duşmănoase. După o atentă monitorizare a celor publicate, prezint un mic inventar al celor mai flagrante neadevăruri spuse, la care voi încerca să răspund punctual.

1) Când cuvântul simplu «familie» este înlocuit cu expresia «familia tradiţională», sunt serios contrariat. În acest mod, dăm posibilitatea unei interpretări foarte ambigue a conceptului de familie. În sensul că poate exista şi o familie de alt fel.”

Da, ideal ar fi să nu putem vorbi decât despre familie, pur şi simplu, numai că trebuie să fim realişti. Sunt deja state în care familia este constituită, legalmente, şi din doi parteneri homosexuali (eventual, având copii adoptaţi), iar în spaţiul public românesc este insistent vehiculată ideea că nu doar heterosexualii au dreptul de a se căsători. Astfel, e nevoie să te defineşti, aşa cum, tot dintr-o necesitate, diferitele denominaţiuni creştine s-au autointitulat, de-a lungul istoriei, ca fiind ortodoxe, romano-catolice, protestante şamd. Când spui că eşti creştin, adesea trebuie să precizezi şi care-ţi este confesiunea. Nici nu putem rezolva problema numind familia – creştină. O dată, pentru că excludem pe cei de alte religii sau pe ateii care susţin familia în înţelesul ei clasic, dar şi pentru că sunt homosexuali care se consideră creştini şi afirmă că întemeiază şi ei familii creştine. De aceea, epitetul de „tradiţională” este, totuşi, cel mai potrivit pentru a defini familia azi. În felul acesta, facem trimitere la o istorie milenară, o realitate greu de schimbat chiar şi de către maşinăria de propagandă a corectitudinii politice.

2) „BOR este în spatele acestei campanii de strângere de semnături pentru modificarea Constituţiei”.

Este cel mai frecvent reproş, dar şi cel mai uşor de demontat, prin simpla analiză a structurii multiconfesionale a iniţiatorilor. Biserica Ortodoxă Română sprijină, într-adevăr, acest demers, dar acest lucru o onorează, nu e ceva ruşinos. Orişicât...

3) „Românii acceptă amestecul Bisericii în treburile statului. (...) Biserica se află în riv­a­li­tate cu statul, strânge semnături, ţine dis­­cur­suri despre cum trebuie să fie fa­milia, con­vinge statul să se amestece în viaţa pri­vată a cetăţenilor săi.”

Această idee derivă din afirmaţia de la punctul 2). Ca orice alt cetăţean, şi ortodoxul, ca şi ateul sau cel ce are alte convingeri religioase, are voie să-şi exercite drepturile prevăzute de lege. În plus, a face politica familiei nu e tocmai amestec în treburile statului (decât dacă acel stat se numeşte Norvegia, spre exemplu).

4) „Discursurile marilor noştri prelaţi sea­mă­nă mult cu cele ale liderilor Bisericii Or­to­doxe Ruse, iar convergenţa creşte odată cu tendinţele de modernizare şi eman­ci­pare care apar în societate. De vină este Ves­tul, care apără dreptul la păcat, atunci când apără diversitatea şi le oferă legi egale homosexualilor.”

În chestiuni de credinţă şi de morală, este absolut firesc să avem aceleaşi convingeri precum ortodocşii din Rusia, din Grecia sau din S.U.A., iar nu cu secular-umaniştii din România sau din Europa. Şi nu cred că a fi european echivalează cu a practica homosexualitatea sau a fi simpatizant/ susţinător al acestei deviaţii sexuale. Nu la asta se rezumă valorile europene.

5) „Este o iniţiativă care vizează interzicerea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex”.

Nu poţi interzice ceva ce, în România cel puţin, nu este legal. Demersul vizează, dincolo de prevederile Codului civil, o protejare la nivel constituţional a familiei, aşa cum este definită ea acum.

6) „În România, chestiunea căsătoriilor gay nici nu exista pe agendă; nu era pe agenda publică, nici politică”.

Aceasta este cea mai gogonată minciună pe care am găsit-o în presă. De parcă nu ar fi auzit nimeni de, spre exemplu, cei vreo 10 ani de Gay Pride pe străzile Bucureştiului sau de iniţiativa unui parlamentar cernit – de a se legifera parteneriatul civil, ca primă etapă înainte de legalizarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex (conform propriilor sale declaraţii).

7) „Nu se respectă reglementările de la nivelul Uniunii Europene în privinţa drepturilor omului”.

Nu există o reglementare unitară pe acest subiect, cel mult putem identifica unele recomandări ale unor foruri europene. Sunt 13 state europene care nu permit căsătoria între homosexuali. Slovenia, spre exemplu, a respins acest tip de mariaj prin referendum, chiar dacă Parlamentul ţării adoptase o lege în acest sens.

8) „Despre familia obişnuită, în care violenţa este acceptată adesea cu resemnare, nu se spun prea multe, nici des­pre femeile obligate să facă munci cas­nice extenuante, nici despre copiii su­puşi relelor tratamente de un tată beţiv sau de o mamă isterică. Familia tra­di­ţio­nală e bună oricum ar fi, chiar dacă, în fi­nal, îşi distruge copiii.”

Ba se spun şi se fac multe în sprijinul familiei în care apar probleme de genul celor de mai sus, dar presa are mai degrabă ocupată agenda cu alte subiecte. Faptul că ceva nu este mediatizat, nu înseamnă că nu există. În plus, dacă mai sunt şi probleme în sânul familiilor tradiţionale, asta nu înseamnă că „familia” homosexuală le-ar rezolva. E ca şi cum ai spune că, dacă tot există şi şoferi beţi la volan, hai să dăm carnet de conducere şi copiilor de 14 ani, că ei oricum beau mai puţin.

9) „În toate lăcaşurile de cult ale BOR se face o efervescentă propagandă de discriminare împotriva homosexualităţii.”

Biserica tratează cu multă atenţie persoanele cu devieri sexuale, mai ales în scaunul de spovedanie. Dar ea nu poate să-şi schimbe învăţătura sau să modifice Biblia, după cum bate vântul unor interese obscure. Şi Vechiul şi Noul Testament sunt consecvente acestui punct de vedere: „Să nu te culci cu bărbat, ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune” (Levitic 18, 22); „femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea” (Romani 1, 26-27). Iar că Biblia are dreptate o poate confirma orice psiholog sau psihiatru care nu ne poate da nici măcar un singur exemplu de heterosexual care ar dori să se trateze pentru a deveni homosexual!

10) „Preoţii noştri, atunci când vorbesc despre căsătoria «uni­ver­sală» nu invocă iubirea, ci tradiţia şi dog­ma.”

Tradiţia şi dogma sunt doar modul în care este întrupată învăţătura despre „Dumnezeul care este iubire” (Cf. I Ioan 4, 7-8). Iubirea nu e totuna cu relaţia sexuală (chiar dacă, în căsnicie, este inclus şi acest act atât de intim). A ajuns atât de pervertit acest cuvânt – iubirea – încât fiecare crede că-i poate da orice înţeles, după cum îl taie mintea sau după cum pofteşte. Poate găsi cineva, în toată istoria umanităţii, o definiţie mai adecvată şi mai înaltă a iubirii, decât cea din celebrul „imn al dragostei” (V. I Corinteni 13) scris de Sfântul Apostol Pavel? Încât, cred că o schimbare în bine a întregii societăţi nu va putea surveni decât atunci când se va spune – cu dragoste, dar răspicat – lucrurilor pe nume. Şi mai ales atunci când păcatului i se va spune păcat şi i se va retrage cu totul iluzoria aură de legitimitate.

Autor: Pr. Constantin Sturzu

Sursa: Doxologia