În
perioada 1–31 martie, în România și Republica Moldova va avea
loc Luna pentru viață 2016 – Pentru viață, pentru femeie,
pentru familie, având ca punct culminant Marșul pentru viață 2016
– Pentru viață, pentru femeie, pentru familie, organizat sâmbătă,
26 martie a.c.
Mesajul
pe care dorim să îl transmitem prin tema acestui an, „Pentru
viață, pentru femeie, pentru familie”, este că binele femeii
însărcinate nu este opus binelui copilului pe care îl poartă, ci
se construiesc unul pe altul, și că familia și societatea au de
câștigat dacă sprijină femeile în perioada de sarcină, în
general, și femeile aflate în criză de sarcină, în particular.
De
aproape șase decenii, un astfel de sprijin lipsește la nivel
național.
Nici
prin legalizarea avortului prin Decretul 463/1957, nici prin
restricționarea lui prin Decretul 770/01.10.1966, statul comunist nu
a acționat urmărind binele femeii sau binele copilului, ci punând
în practică ideologia comunistă care este pro‑avort,
respectiv încercând să oprească scăderea natalității, care
însemna scăderea forței de muncă. În 1965, anul anterior
restricționării, au fost 1.115.000 copii avortați și 278.362
copii născuți vii; în acest an România a avut cea mai mare rată
a avorturilor la 1.000 de femei înregistrată vreodată pe plan
mondial: 252 avorturi/1.000 femei.
Modelul
României comuniste era URSS, prima țară din lume în care avortul
a fost legalizat, în 1920, pentru ca apoi să fie restricționat în
1936 din cauza scăderii populației și legalizat din nou în 1955.
România și alte state din blocul comunist au urmat exemplul URSS și
au legalizat avortul în anii imediat următori (în 1956 Polonia,
Bulgaria, în 1957 Cehoslovacia). De aceea, universitarii occidentali
au putut vorbi despre o „cultură a avortului” existentă în
statele comuniste.
Această
cultură a avortului din țările comuniste face ca între primele 25
de state în ceea ce privește raportul dintre numărul de avorturi
și populația actuală, 23 să fie țări comuniste, în timp ce
procentul corespunzător pentru întreaga omenire este plasat pe
locul 46.
În
2008, la 18 ani după căderea comunismului în Europa de Est, la 4
ani de la intrarea în NATO și la un an după intrarea României în
Uniunea Europeană:
-
regiunea fostelor state comuniste era încă pe primul loc în lume
în ceea ce privește rata de avorturi de 43/1.000 femei, la o
distanță uriașă față de alte regiuni din spațiul
euro‑atlantic: 12 în Europa de Vest, 17 în Europa de Nord, 18
în Europa de Sud și 19 în America de Nord1;
-
în România, rata avorturilor raportate la nașteri era cea mai mare
din Europa: 578 de avorturi la 1.000 de nașteri; media UE era de
228.
Libertatea
de după Revoluția din Decembrie 1989 nu a fost folosită în sensul
sprijinirii celor vulnerabili, ci a fost urmată de
iresponsabilitatea față de cei vulnerabili. Dovada evidentă a
incapacității statului și a societății românești de după 1989
de a-și ocroti cetățenii este migrația uriașă a românilor în
afara țării, în căutarea unor condiții pe care nu le găseau în
țară. Dacă, înainte de 1989, această lipsă a responsabilității
față de copii a făcut ca să fie instituționalizați în condiții
sub-umane un număr foarte mare de copii, aceasta a fost continuată
prin neasumarea responsabilității față de copiii nenăscuți: în
1990 au fost avortați 992.265 de copii.
După
1958, când a fost legalizat, și până în prezent, incidența
avortului a fost mai mare decât în țările occidentale, indiferent
de regimul politic al României sau de regimul legal al avortului!
Așa se face că:
-
România este a doua țară din lume în ceea ce privește mărimea
raportului avorturi/populație existentă (116,5%), după Rusia;
-
în România, media națională este de trei avorturi în viața unei
femei, pe când în țările occidentale este de cel mult un avort.
Astfel,
în România, a cărei populație actuală este de circa 19.908.574
de locuitori2, din 1958 până în 2014 (anul pentru care
sunt disponibile ultimele date statistice) au fost înregistrate doar
în spitalele de stat din țară 22.638.755 avorturi:
-
7.521.100 avorturi în perioada de liberalizare 1958–1966 (9 ani);
- 7.298.402 avorturi în perioada de restricționare 1967–1989 (24 ani);
- 7.298.402 avorturi în perioada de restricționare 1967–1989 (24 ani);
-
7.819.253 avorturi în perioada de liberalizare 1990–2014 (25 ani).
În
prezent se fac circa 220 de avorturi pe zi doar în spitalele de
stat.
La
aceste cifre trebuie adăugate avorturile care se efectuează în
clinicile particulare, care nu sunt raportate, și avorturile făcute
de persoanele tinere și mature plecate la muncă în străinătate,
care reprezintă o parte însemnată din populația României aflată
în perioada de fertilitate; dacă s‑ar avea în vedere și
aceste date, pentru care nu există cifre exacte, probabil numărul
avorturilor s-ar dubla.
Practic,
de aproape șase decenii, milioane de femei care s-au confruntat cu
criza de sarcină nu au beneficiat de șanse reale pentru a rezolva
problemele care au generat criza de sarcină, iar milioane de bărbați
implicați în criza de sarcină au preferat să abdice de la datoria
de a sprijini femeia și copilul.
În
Republica Moldova, a cărei populație actuală este de circa
3.600.000 de locuitori, statisticile arată că din 1960 până în
2014 au fost înregistrate 2.098.099 avorturi. Și pentru Basarabia,
în statistica reală ar trebui adăugat numărul de avorturi făcute
de către persoanele tinere și mature plecate în străinătate.
Tema
„Pentru viață, pentru femeie, pentru familie”
Dacă
românii se consideră și sunt considerați un popor în care
oamenii se ajută la nevoie, de ce nu există acest sprijin, de ce
solidaritatea nu se manifestă și când este vorba de femeia în
criză de sarcină?
Principalele
motive pentru care societatea nu se implică în sprijinirea femeii
în criză de sarcină sunt prejudecata că a fi pro-viață înseamnă
a fi anti-femeie și prejudecata că susținătorii alegerii vieții
copilului duc un război împotriva femeilor, iar susținătorii
alegerii avortului sunt cei care apără femeile. Aceste prejudecăți
au apărut din cauza modului în care a fost abordat avortul de către
regimul comunist. Legislația comunistă anti-avort nu era o
legislație pro-viață, ci s-a datorat interesului politic al
statului: ea nu viza sprijinirea femeii în criză de sarcină și
ocrotirea dreptului la viață al copilului, ci creșterea
demografică pentru împlinirea nevoilor economice ale statului. O
consecință foarte gravă a acestui tip de legislație au
reprezentat-o copiii abandonați.
Numărul
uriaș de copii abandonați și instituționalizați din perioada
comunistă este o consecință directă a dictaturii comuniste.
Înainte de comunism, comunitatea se simțea responsabilă față de
copiii care nu erau îngrijiți de familia naturală. Copiii adoptați
erau numiți „copii de suflet” și nu erau stigmatizați.
Tema
„Pentru viață, pentru femeie, pentru familie” este inspirată
din tema Marșului pentru viață 2016 de la Washington: „Pro-life
and pro-woman go hand in hand”. În România și Republica Moldova,
organizațiile pro‑viață au simțit nevoia să adauge și al
treilea termen, „pentru familie”, pentru a sublinia că mediul
firesc în care binele copilului și binele femeii se realizează
este familia și că un copil născut în afara familiei nu exclude
realizarea unei familii, ci este un pas înspre ea.
Prin
această temă spunem răspicat că opiniile conform cărora mișcarea
pentru viață nu se interesează de femeie și că avortul rezolvă
o problemă a femeii nu corespund realității. În realitate,
mișcarea pentru viață se interesează de femei și de copii
deopotrivă. În schimb, în cele mai multe cazuri, avortul
reprezintă o exploatare a femeii în interesul confortului personal
și iresponsabilității bărbatului și al confortului și
iresponsabilității societății – de aceea avortul a fost numit
„ultima exploatare a femeii” de către celebra activistă pentru
drepturile femeilor Alice Paul3.
Prin
această temă afirmăm ceea ce experiența ne-a arătat în
nenumărate cazuri concrete: nașterea copilului este în interesul
femeii, iar avortul la cerere adâncește și perpetuează diferite
probleme, creând și altele noi; alegerea vieții copilului dă
femeii putere și un viitor împlinit cel puțin de dragostea
copilului; avortul o rănește și îi rănește viitorul pe termen
lung.
Da,
experiența a arătat că o sarcină neașteptată și nedorită
poate deveni o mare șansă pentru femeie, pentru familia ei sau
pentru viitoarea ei familie și pentru societate, dacă femeia este
sprijinită și nu abandonată sau stigmatizată.
Nu
întâmplător Norma McCorvey și Sandra Cano, cele două femei care
au fost folosite în procesele care au dus la legalizarea avortului
la cerere în SUA în 1973, au devenit militante pro-viață.
Experiența pe termen lung arată că cine este cu adevărat
pro‑femeie este pro-viață și cine este cu adevărat
pro-viață este pro-femeie.
Femeia
în criză de sarcină are de înfruntat dificultăți greu de
imaginat pentru cei care nu au trăit criza de sarcină sau nu s-au
aplecat cu atenție asupra ei. Frământarea și drama prin care
trece o femeie care alege avortul sunt foarte bine descrise de
scriitoarea americană Frederica Mathewes-Green: „O femeie nu
dorește să facă avort așa cum dorește o înghețată sau un
Porsche, ci ca un animal prins în cursă care își roade picioarele
pentru a scăpa”.
De
exemplu, mai ales în mediul rural, dar nu numai, copiii concepuți
în afara căsătoriei sunt adesea avortați, motivul principal fiind
teama mamei de stigmatizare de către comunitate pentru că are un
copil fără a fi căsătorită. Idealul este ca un copil să fie
conceput și să se nască în atmosfera iubitoare și sigură a unei
familii, dar lipsa unei familii nu justifică în niciun fel
avortarea lui. Prin avort, consecințele negative ale situației care
a generat criza de sarcină nu sunt anulate, ci sunt multiplicate.
De
aceea, prin această temă afirmăm cu tărie că este firesc ca
bărbații, familiile și societatea să sprijine cu tot ce este
nevoie femeile însărcinate.
Pentru
a aduce exemple concrete pentru cele exprimate mai sus, ne-am propus
publicarea unor cărți de mărturii despre criza de sarcină: „101
femei fericite că au ales viața copiilor lor”, „101 avorturi
regretate”.
Publicăm
aceste cărți atât pentru femeile care se vor confrunta cu o criză
de sarcină, cât și pentru noi toți, cei care ne aflăm în
proximitatea femeii aflate în criză de sarcină și care, de cele
mai multe ori, nu știm ce înseamnă în mod concret această criză.
Sperăm ca, și prin aceste mărturii, cât mai mulți oameni să
înțeleagă că perioada crizei de sarcină este una dintre cele mai
dure încercări prin care trece o femeie și că este necesar să o
sprijinim, cu atât mai mult dacă ne considerăm familia ori
prietenii ei, dacă spunem că ea reprezintă ceva pentru noi.
Scopuri
Prin
demersul nostru nu solicităm interzicerea prin lege a
avorturilor, ci propunem să conștientizăm că:
-
existența, unicitatea, demnitatea și valoarea fiecărui om încep
din momentul concepției;
-
diferite situații defavorabile, precum sarcina neașteptată,
nedorită, statutul marital, situația economică ori depistarea
posibilității unei afecțiuni la copil conduc la criza de sarcină,
o perioadă de maximă frământare și dificultate pentru femeie;
-
răspunsul la criza de sarcină nu este avortul, ci sprijinirea
femeii;
-
este firească sprijinirea femeilor aflate în criză de sarcină,
înainte și după naștere, de către tatăl copilului, familie,
prieteni, culte, societatea civilă, stat;
-
firescul unei societăți care sprijină mama și copilul înseamnă
și sprijinirea adopției, a copiilor adoptați, a părinților
adoptivi, a părinților care din motive întemeiate nu își pot
crește copiii și doresc să îi încredințeze spre adopție,
sprijinirea persoanelor singure, a familiilor monoparentale, a
persoanelor cu dizabilități, a persoanelor care au nevoie de
îngrijire, a tuturor celor vulnerabili, în general.
Reluăm
și în acest an solicitările Marșurilor pentru viață din anii
trecuți:
-
crearea posibilității legale ca femeia însărcinată care
consideră că nu poate crește copilul să îl încredințeze spre
adopție imediat după naștere4, după modelul adopției
începute în perioada de sarcină care este utilizat în SUA, Marea
Britanie, Australia;
-
acordarea unei indemnizații pentru femeia însărcinată care să o
sprijine în acoperirea nevoilor speciale care apar în perioada
sarcinii (indemnizație acordată după 14 săptămâni de sarcină).
Marșul
pentru viață, Luna pentru viață, atitudinea și faptele pentru
viață nu înseamnă condamnarea celor care au făcut avort, ci o
mână întinsă cu dragoste și durere. Nu înseamnă judecarea
taților și mamelor care, speriați de lipsa siguranței, vor alege
să meargă înainte fără copilul care li se pare că le încurcă
viața sau a cărui viață li se pare că nu o pot asigura în
condiții optime, ci oferirea de sprijin pentru a putea merge
împreună mai departe.
Câte
femei aflate în criză de sarcină pot rezista singure în fața
violenței partenerului, ori a excluderii sociale, a sărăciei, în
fața riscului întreruperii educației ori carierei? Răspunsul este
evident. De aceea, niciun efort al nostru personal, al familiei
noastre, al grupului nostru de prieteni, al Bisericii noastre, al
statului nostru, al lumii de azi nu este prea mare pentru miza unică,
irepetabilă, de neprețuit, pe care o reprezintă fiecare viață
umană.
În
acest sens, dorim ca prin tema din acest an să atragem atenția și
asupra necesității consilierii și sprijinirii femeilor aflate în
criză de sarcină la nivel instituțional și să subliniem
necesitatea înființării de Centre de Sprijin pentru Femeia
Însărcinată, ca centre specializate pentru consiliere și sprijin
în criza de sarcină.
Pentru
a proteja viața copiilor nenăscuți, viețile părinților și
viitorul societății este necesară nu doar o atitudine pro-viață,
ci și o practică pro-viață. A fi împotriva avortului fără a
oferi întregul sprijin de care o femeie are nevoie pentru a naște
copilul este fariseic și ineficient. Cui îi pasă de copil îi pasă
și de mamă, face tot ce este nevoie pentru a o ajuta.
Exemple
de bune practici pe scară instituțională largă se găsesc în
Statele Unite. Înțelegând că „nicio femeie nu ar trebui
vreodată să se simtă atât de singură, atât de forțată de
împrejurări, atât de lipsită de speranță încât să considere
că nu are altă opțiune decât să își avorteze copilul”5
și că „răspunsul la criza unei sarcini este eliminarea crizei,
nu a copilului”6, susținătorii vieții din SUA au
căutat să ajute femeile în criză de sarcină să rezolve
problemele care au declanșat criza.
Ca
urmare, în SUA există circa 2.800 de centre de sprijin în criza de
sarcină, de aproape patru ori mai multe decât spitale și clinici
care fac avorturi chirurgicale și medicamentoase (circa 730).
Femeile care apelează la servicii de consiliere și sprijin
beneficiază în mod gratuit de tot ce au nevoie pentru a depăși
criza de sarcină – de la consiliere psihologică, religioasă,
juridică, până la oferirea de alimente, serviciu, locuință etc.
În anul 2015, în Centrele de Sprijin pentru Femeia Însărcinată
din SUA mai mult de 300.000 de femei au fost sprijinite să aleagă
viața copiilor lor!
Marșul
pentru viață este apolitic și neconfesional, dar este deschis
participării tuturor confesiunilor religioase și formațiunilor
politice. În localitățile unde nu se reușește organizarea
marșului, pot avea loc manifestări pro-viață în Luna pentru
viață. Prin astfel de manifestări se pot solidariza cu evenimentul
din România și Republica Moldova și românii din diaspora.
Începând cu 1 martie a.c., pe site‑ul
www.marsulpentruviata.ro vor fi accesibile informațiile de la
organizatorii locali.
Având
în vedere cele de mai sus, Vă rugăm să mediatizați evenimentele
Luna pentru viață 2016 și Marșul pentru viață 2016 – Pentru
viață, pentru femeie, pentru familie, spre folosul copiilor, al
femeilor, al familiilor și al întregii societăți.
Alexandra
Nadane,
Președinte
al Asociației Studenți pentru viață
Ioana
Picoș,
Purtător
de cuvânt al Marșului pentru viață 2016
Referinte:
1
Gilda Sedgh, Susheela Singh, Iqbal Shaw, Elizabeth Åhman, Stanley K.
Henshaw, Akin Bankole, „Induced abortion: Incidence and trends
worldwide from 1995 to 2008”, The Lancet 379.9816 (2012),
pp. 625–632.
2
Populația rezidentă (stabilă) la 1 iulie 2014. Institutul Național
de Statistică, „Anuarul Demografic al României ediția 2015”.
Notă: Date provizorii.
3
Alice Paul (1885–1977) a fost membră a Mișcării sufragetelor,
feministă și activistă pentru drepturile femeilor în SUA. A fost
principala coordonatoare a campaniei care a condus la adoptarea în
1919 a celui de-al Nouăsprezecelea Amendament la Constituția SUA,
privind dreptul la vot al femeilor.
4
În România nu există legal această posibilitate, pentru că ea
este interzisă de către Convenția europeană revizuită în
materia adopției de copii, adoptată la Strasbourg la 27 noiembrie
2008, pe care România a ratificat-o prin Legea nr. 138/2011, și
care prevede la art. 5 alin. (5) că mama își poate da
consimțământul pentru adopție doar după naștere.
5
Jor-El Godsey, vicepreședintele lanțului internațional de Centre
de Sprijin pentru Femeia Însărcinată Heartbeat International (mai
mult de 1.800 de centre afiliate, în 50 de țări).
6
Jeannie W. French, fondatoare a National Women’s Coalition for
Life.
Sursa:
Studenți pentru Viață
0 comments:
Trimiteți un comentariu