Evanghelia
Luca
18, 10-14
Zis-a
Domnul pilda aceasta: doi oameni s-au dus în templu ca să se roage:
unul era fariseu şi altul vameş. Fariseul, stând drept, se ruga în
sine astfel: Dumnezeule, îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca
ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi şi desfrânaţi, sau ca acest
vameş. Postesc de două ori pe săptămână şi dau zeciuială din
toate câte câştig. Iar vameşul, stând mai departe, nu îndrăznea
nici ochii să-şi ridice spre cer, ci îşi bătea pieptul său şi
zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. Vă spun vouă că
acesta s-a pogorât mai îndreptat la casa sa, decât acela; pentru
că oricine se înalţă pe sine se va smeri; iar cel care se
smereşte pe sine se va înălţa.
Sf.
Teofan Zăvorâtul
- Frângerea inimii și înșelarea
cumplită a lui “Eu nu sunt ca ceilalți!”
“Iata
ca au venit din nou saptamanile pregatitoare pentru Marele Post! Sa
multumim Domnului, Care ne-a invrednicit sa apucam aceasta vreme
mantuitoare de suflet! Sa ne rugam ca El sa ne ajute si sa ne folosim
de aceasta vreme potrivit bunelor Lui hotarari privitoare la noi. In
aceasta privinta, totusi, nu cred ca e nevoie sa va spun prea multe.
Nu intampinati acest rastimp pentru prima oara; nu o data ati
ascultat talcuirea insemnatatii acestor zile si aratarea
invataturilor pe care trebuie sa le tragem din ele; nu o data, cred,
ati cunoscut si cu lucrul cum sunt petrecute ele in chip ziditor si
cum sunt petrecute in chip stricator. Si atunci, ce nevoie mai este
de povatuiri intinse? Este indeajuns sa spunem: Frati si parinti!
Faceti asa cum deja stiti, asa cum va insufla constiinta voastra si
va invata cercarea [experienta], numai sa se intoarca toate spre
zidirea voastra si mantuirea sufletelor voastre.
Cu
toate acestea, nu vreau, totusi, sa va las fara a va aminti cate
ceva, macar in mare, spre a va calauzi la petrecerea in chip
mantuitor a rastimpului care a venit.
Sunt
unii bolnavi care merg sa se trateze la statiuni. Ganditi-va cum
incep ei din vreme a cugeta la calatoria ce ii asteapta si cu cata
grija pregatesc tot ce este de trebuinta ca sa ajunga repede si usor
la apele vindecatoare si sa se foloseasca in chip cat mai
roditor de rastimpul hotarat pentru tratament. Iata ca si la noi s-a
apropiat sedinta de tratament a sufletelor noastre: sfantul post.
Aici si noi ne vom scalda – in apele de lacrimi ale pocaintei, si
vom lua inlauntrul nostru doctoria cea multvindecatoare – Trupul si
Sangele Domnului nostru. Este nevoie sa ne pregatim si noi pentru
acest tratament – si pe cat e sufletul mai presus de trup, pe atata
si grija noastra pentru tratamentul lui trebuie sa fie mai puternica
si mai lucratoare ca la bolnavii amintiti.
Pentru
prima data, nu e nevoie sa ne impovaram cu multe. Sa ne ingrijim doar
a patrunde in voile Maicii noastre Biserica si sa dam nastere in noi
insine asezarilor [dispozitiilor] sufletesti pregatitoare aratate de
catre ea. In post sa ne ostenim pentru curatirea constiintei si
indreptarea vietii noastre – iar intrucat reusita acestor
osteneli depinde de inmuierea inimii prin strapungere, iata ca Sfanta
Biserica ne pregateste din vreme pentru simtamantul acesta si vrea
prin felurite mijloace sa il starneasca si sa il intareasca in noi.
Acum, prin pilda despre vames si fariseu, ea ne insufla ca cea mai de
nadejde cale pentru a ne strapunge este nimicirea in noi insine a
parerii de sine fariseice si inradacinarea in inima a tanguirii
de pocainta a vamesului: „Dumnezeule, milostiv fii mie,
pacatosului!“ In duminica urmatoare, prin pilda despre fiul
risipitor ea ne invata ca oricat de adanca ar fi caderea cuiva, daca
cel cazut se intoarce cu inima infranta si smerita catre Domnul,
strigand: „Nu sunt vrednic sa ma numesc fiu al Tau; primeste-ma ca
pe unul dintre argatii Tai!“, va fi primit in bratele Parintelui
Ceresc Celui Multmilostiv. Daca sufletul cuiva s-a aratat prea
impietrit si nesimtitor, Sfanta Biserica, in continuare, vrea sa il
franga, zugravindu-i infricosata Judecata. Iar daca cineva s-a
obisnuit pana intr-atat cu starea sa cea injositoare intru pacat, ca
a inceput sa il socoteasca pe acesta drept starea sa fireasca si
nu-si inchipuie cele mai bune, Sfanta Biserica aminteste pentru
unul ca acesta de caderea protoparintilor, pentru a starni in inima
lui intristarea pentru ceea ce a pierdut si a trezi in el ravna de a
redobandi aceasta, aducandu-i in gand marimea pierderii si cat de
mult merita sa ii para rau pentru aceasta si sa se osteneasca pentru
a deveni iarasi stapanitor al mostenirii pierdute.
Iata
voile Sfintei Biserici a lui Dumnezeu! Patrundeti in ele si umblati
dupa cum arata Maica voastra cea grijulie!
In
ziua de astazi si in toata saptamana urmatoare sa luam lectie de la
vames si fariseu si sa invatam aceasta lectie. Ea este scurta: nu te
nadajdui in dreptatea ta, ci, cu toata bogatia faptelor tale
bune, toata nadejdea mantuirii sa ti-o pui in milostivirea lui
Dumnezeu, strigand din adancul sufletului: „Dumnezeule,
milostiv fii mie, pacatosului!“
Privind
la fariseu – cel dojenit, sa nu credeti ca faptele dreptatii,
cucerniciei, binefacerii si infranarii aspre nu inseamna nimic
in ochii lui Dumnezeu. Nu! Domnul l-a dojenit pe fariseu nu pentru
faptele lui, ci pentru ca acesta a inceput sa se laude cu ele, pentru
ca isi pusese in ele toata nadejdea sa, uitand de pacate – de care,
bineinteles, nu era slobod. Deopotriva, privind la vames, sa nu
credeti ca pacatele au putina insemnatate inaintea lui Dumnezeu. Nu!
Domnul il lauda pe vames nu fiindca prin pacatele sale s-a pus in
starea de a nu fi vrednic nici sa priveasca la cer, ci pentru ca,
dupa ce s-a adus aici prin voia sa cea rea, i-a parut rau si s-a
strapuns pentru aceasta, asteptand sa isi afle izbavire doar in
milostivirea lui Dumnezeu – il lauda pentru aceasta intoarcere de
la pacat la Domnul, pentru duhul smereniei si durerii inimii intru
care striga: „Doamne, milostiv fii mie, pacatosului!“
Dupa
ce am luat acum ceea ce e adevarat si de la unul si de la celalalt,
primim lectia aceasta: osteneste-te si lucreaza Domnului cu
osardie, dupa toata largimea poruncilor Lui – insa nadejdea
mantuirii sa ti-o pui – toata — in milostivirea lui Dumnezeu.
Niciodata nu vei ajunge sa fii indreptat in ochii lui Dumnezeu
intotdeauna si in toate: de aceea, oricat ai parea de indreptat pe
dinafara, nu inceta niciodata sa strigi din inima: „Dumnezeule,
milostiv fii mie, pacatosului!“
Iata
lectia: pecetluiti-o in inimile voastre! Drept mijloc, iata ce sa
faceti: parcurgeti repede in gand viata voastra si uitati-va daca nu
sunt in ea pacate – cu cuvantul, cu fapta si cu gandul. O! Fireste,
se vor gasi in ea multime de pacate! Dar daca lucrurile stau asa, cum
sa nu strigam fiecare: „Dumnezeule, milostiv fii mie,
pacatosului!”?
Adunati
dupa aceea toate faptele voastre bune – sau cele pe care lauda
noastra de sine le socoate drept bune – si vedeti: oare multe vor
iesi la socoteala? Cate am putea, si cate am fi datori sa facem in
cele 365 de zile ale anului; dar ce am facut?! Si aceasta putinatate
sa o scoatem la aratare, trambitand: „Nu sunt ca ceilalti!” –
mai ales atunci cand impotriva ei stau pacate carora nu este numar?
Fiindca din cele 24 de ceasuri ale fiecareia dintre cele 365 de zile
ale anului se vor afla, oare, vreunele care sa nu fi fost insemnate
prin vreun pacat? Iar de vreme ce am priceput acest fapt, cum sa nu
strigam: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!“?
Si
apoi, oare si aceste putine fapte bune sunt curate? Oare asupra
fiecareia dintre aceste neputincioase fapte bune se vede rasfrangerea
slavei lui Dumnezeu? Ostenindu-ne asupra lor, oare nu am facut
mai mult pe placul nostru si al oamenilor decat pe placul lui
Dumnezeu? Iar daca este asa, cum sa punem vreun pret pe ele si,
privind la ele, sa ne semetim intru inselare de sine, spunand in
sinea noastra: „Nu sunt ca ceilalti!”? Nu! Puneti, doar, faptele
voastre in fata neamagitoarei oglinzi a dreptei judecati insemnate in
Cuvantul lui Dumnezeu: este greu de crezut ca pe fiecare dintre voi
constiinta nu-l va indemna sa strige: „Dumnezeule, milostiv
fii mie, pacatosului!“
Poate
ca intre voi nici nu sunt oameni care ar cuteza sa spuna in gura
mare, laudandu-se pe sine: “Nu sunt ca ceilalti!“; insa eu cred
ca rar se gaseste cineva care sa nu fi cazut in parere de sine si
incuviintare de sine atunci cand prin inima trec fara cuvinte
ganduri ce dau nu putina insemnatate ostenelilor noastre si lucrarii
noastre in mijlocul celorlalti. Nici acest simtamant al multumirii de
sine nu este bun! Trebuie sa simtim, si sa simtim adanc, ca nu
meritam absolut nimic si nu putem pune temei pe nimic din cele ale
noastre. Temeiul nostru este unul singur – milostivirea lui
Dumnezeu; iar aceste laude launtrice de sine trebuie alungate. Un
sfant nevoitor, de fiecare data cand gandul ii spunea: „cutare si
cutare lucru este bun la tine“, banuind ca este vorba de o
lingusire a vrajmasului, raspundea: „Blestemat sa fii tu cu
«binele» tau!“. Asa facea sfantul parinte; cu atat mai mult se
cuvine sa facem astfel noi, pacatosii.
In
lucrarea duhovniceasca nu este nici un gand mai rau decat gandul
parerii de sine. El navaleste pieptis asupra simtamantului smereniei
si il raceste. Focul nu poate fi pus impreuna cu apa – iar
strapungerea nu poate vietui impreuna cu simtamantul ca esti drept.
Precum loveste paralizia organele miscarii, asa si parerea de sine
taie toata incordarea puterilor omenesti spre bine. Precum roua
vatamatoare strica florile minunate, asa si multumirea de sine
amagitoare strica in noi tot binele – asadar, alegeti, fratilor,
binele si lepadati raul!
In
cantarile bisericesti, fariseul este asemanat cu cineva care pluteste
pe mare intr-o corabie, iar vamesul care se urgisea pe sine – cu
cineva care face acelasi lucru intr-o barca proasta. Pe cel dintai
insa l-a inecat furtuna inaltarii de sine lovindu-l de stanca
trufiei, iar pe cel din urma seninul adanc al urgisirii de sine si
suflarea lina a suspinelor de pocainta l-au dus fara primejdie la
limanul indreptarii dumnezeiesti. In aceleasi cantari, fariseul
mai este asemanat cu cineva care merge in car, iar vamesul – cu
cineva care merge pe jos. Cel din urma, insa, adaugand la strapungere
smerenia, a luat-o inaintea celui dintai, care si-a pus in cale
stancile laudei de sine.
Auzind
asemenea indemnuri, fratilor, inteleptiti-va pentru a alerga in asa
fel incat sa ajungeti la tinta. In voi mare sa fie lacrimile, luntre
– defaimarea de sine, vanturi – suspinele, iar glas al vamesului
– toate cele pe care le-ati randuit pentru plutire. Si fara
indoiala veti ajunge la limanul milostivirii lui Dumnezeu si veti
atinge grabnic tarmul indreptarii, unde veti gusta dulcea tihna a
constiintei intru atotiertarea lui Dumnezeu.
Sa
ne daruiasca acest mare bine noua, tuturor, preaindurata bunatate a
lui Dumnezeu! Amin!
Sursa:
Cuvântul Ortodox
0 comments:
Trimiteți un comentariu