Nu
putem să-L ajungem niciodată pe Dumnezeu, însă curajul de a
călători spre El rămâne important.
De
câte ori m-am apucat de vreo operă, eu aveam sentimentul că un
absolut se exprimă prin mine - şi atunci, nu mai contam ca individ
şi nu mai aveam nici un fel de importanţă. Aceasta ar trebui să
rămână relaţia fiecărui artist faţă cu Lumea.
Nebuni
sunt toţi aceia care consideră sculpturile mele drept abstracte.
Ceea ce cred ei că este abstract, este tot ceea ce poate fi mai
realist, căci realul nu însemnează forma exterioară a lucrurilor
- ci ideea şi esenţa fenomenelor.
Nu
am făcut niciodată nimic pentru vâlvă (...). Dimpotrivă, am
înăbuşit cu încăpăţânare, pe cât mi-a stat în putinţă,
orice soi de spectacol (...). Fiindcă gloria este poate cea mai mare
înşelătorie pe care au inventat-o oamenii.
Ce
miracol e să trăiești! (…) Oamenii nu își mai dau seama de
aceste bucurii, pentru că nu iubesc îndestul viața – și
rosturile ei mari! (…) Ceea ce m-a susținut, întotdeauna, în
viața – și am cunoscut multe piedici și multe suferințe – a
fost acea bucurie de a trăi… Puțini înțeleg cu adevărat ce
înseamnă Viața!
[atelierul
meu este] un metoc al mănăstirii Tismana.
Prea
mult confort te lenevește, îți ia din energie.
Artistul
nu e decât o smerită unealtă în mâinile Creatorului.
Pentru
mine, sunetul clopotelor este o voce dumnezeiască.
Când
un unchi, preotul Vasile Brâncuși, l-a întrebat ce vrea să facă
prin înălțarea coloanei Infinitului, a răspuns: „Unchiule, eu
vreau să fac aici, ce slujeşti dumneata”.
Nici
o energie morală nu se pierde, în zadar, în Univers.
Când
o societate nu mai cunoaşte, sau amestecă binele cu răul, ea se
află deja pe povârnişul pierzaniei.
Coloana
fără de sfârşit este negarea Labyrintului.
0 comments:
Trimiteți un comentariu