Diac.
Dr. Sorin Mihalache
Sfinții
ne arată că fără lucrarea duhovnicească, fără travaliul
ascetic și reflexiv al persoanei, datele cunoașterii nu pot realiza
un pod semantic care să ne treacă de la „a ști” la „a fi”.
Abundența frumuseților lumii nu este suficientă pentru a trezi în
om un imbold irezistibil spre lucrarea despătimirii. Chiar dacă
scot la lumină diverse simetrii și armonii care pot încânta pe
om, acumulările științelor nu îl deschid pe el cu necesitate
către semenii săi, pentru o viețuire morală.
Ochiul
atent al exploratorului a zăbovit, timp de secole, în cer și în
materia lumii, dar trecând adesea sub tăcere, în ultimii ani parcă
tot mai mult, propriile lui adâncimi.
Există
cu siguranță o frumusețe a lumii sensibile, miracole ascunse
în straturile micro și nanoscopice ale materiei, ordine și
simetrii remarcabile în țesătura de energii care alcătuiesc
giganticul univers. Însă, așa cum se poate vedea, din biografiile
întortocheate ale marilor savanți, dar și din orice exercițiu
obișnuit de înțelegere a fenomenelor lumii înconjurătoare,
arareori putem desprinde înțelesuri folositoare, pe care să le
putem transporta cu ușurință, din adâncimile lumii în adâncimile
propriei ființe, ca să sporim, prin frumusețile lumii, propria
frumusețe.
Un
gol existențial în miezul cunoașterii
E
deja o constatare comună: cunoașterea nu înțelepțește. Cu atât
mai puțin deci va putea să sfințească. Dimpotrivă, cucerită de
eficacitatea datelor științifice despre fenomenele lumii
înconjurătoare, cunoașterea este orientată în multe
privințe către o tot mai eficientă adaptare a creației
proiectelor omenești de dezvoltare orizontală a civilizației.
Deși sunt șocante pentru simțul comun, descoperirile privitoare la
tainele universului forțează prea puțin postura poetică sau
contemplativă. Mai degrabă, descoperirile sunt exploatate în plan
economic, sfârșind în slujba concretă din dispozitivele tehnice
aflate în uz în mai toate compartimentele vieții. Calea
progresului tehnic și a bunăstării materiale este preferată
adesea urcușului abrupt al devenirii spirituale. În locul
contemplației - posibilă prin lucrarea despătimirii, este
promovat consumul - stimulat prin multiplicarea dorințelor; în
locul compasiunii și întrajutorării semenilor, concurența și
competiția se dovedesc mai eficiente.
Totuși,
nu trăim doar un timp al oportunităților de dezvoltare materială,
ci și un timp bogat în înțelesuri spirituale. Psihologia,
medicina, neuroștiințele descoperă adâncurile omenești, oferind
omului posibilitatea de a lucra direct în interioritatea lui, cu un
efect direct asupra propriei vieți și asupra semenilor. E
fascinantă această nouă condiție a științei, care este trasă,
în virtutea unei cuprinderi cât mai exhaustive a realității,
către perspective tot mai încăpătoare. În felul acesta, în
rezultatele ei, altădată fragmentate, se întrezărește acum
o legătură tot mai strânsă între ceea ce facem și ceea ce
suntem, între modul cum trăim, cu obișnuințele noastre zilnice,
și putințele înțelegerii noastre spirituale. Astăzi există
locuri din știință unde se afirmă că demersul cunoașterii nu
este suficient pentru îmbunătățirea vieții omenești. Se
constată, în mod remarcabil, că multe dintre suferințele și
afecțiunile de ordin medical cu care ne confruntăm își au
originea în dezechilibrele sufletești și în neglijarea
coordonatelor spirituale ale vieții.
Ţinte
antagonice: bunăstare personală și sensibilitate pentru suferința
altora
De
fapt, situația aceasta este polarizată. Bunăstarea materială,
consolidând condițiile de viață ale omului, descurajează
compasiunea. Unele cercetări au evidențiat că dispoziția de
ajutorare a semenilor este mai puțin frecventă în societățile
prospere. Mai precis, experiența acestei emoții cu valențe morale
nu e egal distribuită, nici nu e prezentă la întâmplare în
structura claselor sociale, ci se pare că este mai prezentă în
repertoriul emoțional al persoanelor care provin din clasele de
jos1.
Persoanele
din clasele socio-economice mai puțin favorizate, având venituri
mai mici, prezintă evidente semne de adaptabilitate psihologică și
chiar fiziologică la situațiile în care întâlnesc semeni în
suferință și trebuie să răspundă adecvat la această situație.
Ele sunt mai dispuse să exprime compasiune cu mai multă
ușurință decât persoanele cu o situație economică mai bună.
Având un nivel mare de venituri, mai consistent, respectivele
persoane nu au parte de multe situații dificile, în care să
întâlnească persoane suferinde, și de aceea ele recunosc cu mai
multă dificultate expresiile exprimate de semeni. În condițiile
acestei particularități de sensibilitate, persoanele cu situație
economică bună nu pot să ofere cu ușurință răspunsuri
potrivite celor încercați de durere. Constatările acestea indică
faptul că situarea socioeconomică mai înaltă corelează mai
degrabă cu un nivel scăzut de empatie și compasiune2.
Mediul
concurențial descurajează spiritul de cooperare
Pe
de o parte, unele cercetări au arătat că atât activitățile de
cooperare, cât și cele cu caracter concurențial activează o arie
cerebrală comună, anume regiunea frontoparietală și regiunea
anterioară a insulei. În afara acestora, însă, unele regiuni
distincte au fost active, în cele două tipuri de comportamente,
sugerând că pot fi în mod distinct asociate cu cooperare și,
respectiv, cu experiența concurențială. În activitățile
cu caracter de cooperare, s‑a înregistrat o activitate
cerebrală mai intensă în cortexul orbitofrontal, în timp ce
experiența concurenței a determinat activitate în regiunea
parietală inferioară și în cortexul prefrontal medial. Aceste
zone distincte indică faptul că cele două tipuri de experiență
sunt reflectate distinct și la nivel neuronal. Comparația a
arătat, așadar, că cele două tipuri de interacțiune socială
(cooperare vs concurență) corespund stimulării unor regiuni
cerebrale distincte.3
Într‑adevăr,
în cazul subiecților care au lucrat în situații de
colaborare, s‑a înregistrat o mai mare activare a unei regiuni
din creier implicate de regulă în cogniția socială (este vorba
despre joncțiunea temporoparietală). Această regiune ar putea fi,
în opinia unor cercetători, zona care ar putea răspunde de
motivația pro‑socială, care face pe subiect mai dispus la
efort pentru o situație de colaborare. Constatările sugerează că
tendința unei persoane de a investi mai multă energie în
colaborarea pentru unele activități cu caracter pro‑social ar
putea corespunde unui tipar în arhitectura și în funcționarea
creierului.4
Competiția
și conflictul exclud compasiunea
Pe
de altă parte, unele studii arată că și la nivel hormonal există
indicii semnificative privind situația de cooperare sau de
conflict. Este bine cunoscut faptul că oxitocina, hormonul
iubirii sau hormonul social, corespunde comportamentelor
colaborative. Investigațiile neurobiologiei atașamentului
indică faptul că acest hormon contribuie decisiv la comportamentele
de îngrijire și la cele materne5. Oxitocina e implicată, de
exemplu, într‑un proces de remodelare a creierului, care se
petrece în cazul mamelor, în perioada alăptării. Mai precis, câtă
vreme ele hrănesc sugarii la sân, zona din creier ce controlează
producerea de oxitocină are mai multe conexiuni, determinând
creșterea cantității de hormon6. Pe de altă parte, tendințele
agresive corespund unei activități mai intense a nucleului
amigdalian, fiind însoțite de o creștere a nivelului de
testosteron. O cantitate mai mare de testosteron în organism poate
contribui la diminuarea capacităților empatice ale persoanei
umane7. În această privință, unele studii evidențiază prezența
unui nivel de testosteron endogen punându‑l în legătură cu
o bună colaborare cu persoanele situate în același grup, dar care,
într‑un context concurențial, corespunde unei tendințe de
ostilitate orientată către cei din afara grupului.8 Practic, unele
comportamente sociale sunt semnificativ influențate de dinamica
neuromodulatorilor care pot susține dispoziția pentru colaborare
sau tendința de competiție.9
Mediul
concurențial și exigențele vieții spirituale
Date
ca acestea ne evidențiază cum maniera în care ne raportăm la lume
și la semeni este decisivă pentru întreg ansamblul vieții
persoanei. Și, desigur, o poziție centrală în configurarea
existenței personale și comunitare o are modul în care ne raportăm
la lucruri, la bogăție, la bunăstare.
În
cuprinsul constatărilor experiențiale ale Părinților filocalici
găsim numeroase considerații care indică aspecte
asemănătoare: nu orice întrebuințare a lucrurilor este
folositoare. Viața sfinților, în special cea a nevoitorilor
cuvioși care au lucrat despătimirea și au cultivat virtuțile,
indică lucrul acesta: „Folosindu‑ne cu dreaptă
judecată de înțelesurile lucrurilor, dobândim cumpătare, iubire
și cunoștință. Iar folosindu‑ne fără judecată, cădem în
necumpătare, ură și neștiință”.10
În
viețile sfinților, luminate de jertfă și dragoste pentru Dumnezeu
și pentru semeni, găsesc tot atâtea lecții despre faptul că
ajutorarea celuilalt e posibilă doar în condițiile unei renunțări
la mine însumi. Mesajul desprins din viața cuvioșilor și a celor
milostivi se situează diametral opus celui obișnuit în competiții
și în mediile concurențiale: „Lasă‑te prigonit și nu
prigoni! Lasă‑te răstignit și nu răstigni! Lasă‑te
nedreptățit și nu nedreptăți! Lasă‑te bârfit și nu
bârfi! Fii blând și nu zelos în rău!”11 Cuviosul Isaia
Pustnicul ne invită, în aceeași manieră, să luăm aminte la noi
înșine „cu amănunțime”, în așa fel încât: „de te va
necăji cineva în orice lucru și aceasta îți va aduce supărare
și mânie, să taci și să nu grăiești nimic contrar cu ceea ce
se cuvine, până ce inima ta nu se va îmblânzi prin rugăciune și
astfel va mângâia pe frați. Iar de ți se ivește trebuința să
mustri pe fratele și te vezi pe tine aflându‑te în mânie și
agitație, să nu‑i vorbești lui nimic, ca să nu te
tulburi și mai mult, ci când te vezi și pe tine, și pe el în
liniște și blândețe, atunci grăiește‑i, nu ca unul
ce‑l mustri, ci ca unul ce‑i amintești ceea ce a spus cu
toată smerita cugetare”.12
Suferința
și moartea ne arată ce putem fi fără Dumnezeu
Am
văzut că, prin cultivarea bunăstării, lumea întărește într‑un
fel condiția omului, dar în sensul că îl face insensibil la
suferința și lacrimile semenilor. În spiritualitatea creștină
această înțelegere este răsturnată: „Când sunt slab, atunci
sunt tare”. Este vorba despre slăbiciunea celui care, știindu‑și
nedeplinătatea și păcatul, dobândește tărie prin credința în
ajutorul Celui Ce a biruit moartea.
Sub
amenințarea propriului sfârșit, omul poate înțelege mai bine ce
anume îi poate oferi firea lui slăbită și până unde se poate
sprijini pe propriile puteri. Suferința pe care o trăiește și
moartea care amenință să‑l răpună dovedesc fragilitatea și
failibilitatea firii omenești căzute. Ele descoperă ce anume
suntem și ce putem fi fără Dumnezeu. Pentru că nici viața, nici
sănătatea, nici nemurirea nu ni le putem dărui nouă înșine,
prin puterile noastre, și nici nu le putem lua din lume. Nici noi nu
le deținem, nici ea nu le are. Suferința și mortalitatea, ca
realități ale firii omenești, în prezența cărora trăim, și
care ne ajută să resimțim realitatea firii umane căzute, dau
tărie constatării că nu ne putem sprijini pe puterile noastre, că
nu ne putem bizui pe resursele Creației, așa cum a făcut odinioară
Adam, că nu ne putem încredința progresului și mișcărilor lui.
Trăind
viața lui Hristos, sfântul se dăruiește pe sine semenilor
Abia
prin desprinderea față de lume și prin efortul de unire cu
Hristos, ne deschidem și către semenii noștri. Exersând această
lucrare în mod liber, ne împropriem tot mai mult tăria firii Lui
omenești, trecută prin moarte, pătrunsă deplin de dumnezeirea
Lui, având El putere asupra suferinței și morții, trecând prin
ele în vreme ce era nedespărțit de noi.
Sfântul,
trăind viața lui Hristos, cu Hristos, îmbrățișează pe semeni
și jertfește lucrurile lumii și puterile lui pentru ei. Pentru că
în El, sfântul a învățat să iubească. Pentru că în El, omul
a reușit sa iubească pe Dumnezeu cu o iubire care nu se mai
înconvoaie în fața plăcerilor lumii, cu o iubire care nu mai
abandonează bunătatea față de oameni în fața răutăților pe
care ei I le‑ar putea face Lui. În Hristos, firea omenească
exersează și împlinește o dragoste fiască față de
Dumnezeu Tatăl și o dragoste frățească față de oameni, iar
această iubire a Fiului față de Dumnezeu Tatăl și față de
oameni, trăită de Persoana Lui și în firea omenească, este una
care nu slăbește, nu este împiedicată de tentațiile și de
suferințele pe care lumea și răul i le aduc. În Hristos Iisus,
firea umană reînvață să iubească, redeprinde libertatea de
a depăși, prin iubire, toate greutățile și atracțiile pătimașe
ale lumii.
Note:
1
‑Cf. Jennifer E. Stellar, Class and Compassion: Socioeconomic
Factors Predict Responses to Suffering, 2011 American Psychological
Association 1528‑3542/11/$12.00 doi: 10.1037/ a0026508.
2
‑Datele arată că ritmul cardiac al unei persoane care nu este
adaptată la compasiune crește în prezența cuiva aflat în
suferință, aceasta indicând o stare de stres. Dimpotrivă,
evidențiază cercetarea, cel care poate exprima compasiune pentru
cei suferinzi are un ritm cardiac mai scăzut, simțindu-se calm în
timpul întrajutorării, cf. Jennifer E. Stellar, Vida M. Manzo,
Michael W. Kraus, Dacher Keltner. Class and compassion: Socioeconomic
factors predict responses to suffering, Emotion, vol. 12, nr. 3,
2012, pp. 449‑459, doi: 10.1037/ a0026508.
3
‑Cf. Jean Decety, Philip L. Jackson, Jessica A. Sommerville,
Thierry Chaminade, and Andrew N. Meltzoff, `The neural bases of
cooperation and competition: an fMRI Investigation”, în
Neuroimage, 23(2), pp. 744-751, octobmrie 2004,
doi:10.1016/j.neuroimage.2004.05.025.
4
‑Cf. Raphael LeBouc and Mathias Pessiglione, `Imaging Social
Motivation: Distinct Brain Mechanisms Drive Effort Production during
Collaboration versus Competition”, în The Journal of Neuroscience,
2 octombrie, 2013, 33(40), pp. 15894 -15902.
5
‑Cf. Antonio Damasio, Eroarea lui Descartes. Emoțiile,
rațiunea și creierul uman, Editura Humanitas, București, 2004, pp.
146‑148.
6
‑Cf. Dionysia T. Theodosis ș.a., `Oxytocin induces
morphological plasticity in the adult hypothalamo‑neurohypophysial
system“, în rev. Nature, vol. 322, 21 august 1986, pp. 738‑740.
7
‑Cf. J. van Honk ș.a., art. cit., pp. 3448‑3452.
8
‑Cf. Diekhof EK, Wittmer S, Reimers L (2014), Does Competition
Really Bring Out the Worst? Testosterone, Social Distance and
Inter‑Male Competition Shape Parochial Altruism in Human Males,
în PLoS ONE 9(7): e98977. doi:10.1371/journal.pone. 0098977.
9
‑Cf. Nicholas D. Wright, Bahador Bahrami, Emily Johnson, Gina
Di Malta, Geraint Rees, Christopher D. Frith and Raymond J. Dolan1,
Testosterone disrupts human collaboration by increasing egocentric
choices, în Proc. R. Soc. B (2012) 279, 2275-2280, doi:10.1098/rspb.
2011.2523.
10
‑Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, suta a
treia, cap. 1, în Filocalia, vol. II, p. 87.
11
‑Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, cuv. 58, în
Filocalia, vol. X, p. 304.
12
‑Cuviosul Isaia Pustnicul, Douăzeci și nouă de cuvinte, cuv.
27, cap. 9, în Filocalia, vol. XII, p. 236.
Sursa:
Ziarul Lumina
0 comments:
Trimiteți un comentariu