Tabere de vară pentru tineri în Mitropolia Moldovei și Bucovinei

„Sufletele lor aud şi vorbesc cu Dumnezeu”

La Grupul Şcolar Bivolărie, mai bine de 170 de copii vorbesc, precum copiii, mult. Dar, dacă cineva ar sta lângă ei, nu i-ar auzi. Doar dacă ar avea inima deschisă şi către cei care, parţial sau total, nu aud şi nu pot vorbi. Dar mai mare mirare ar avea când vor auzi un copil surd bătând toaca, aşteptând să vină preoţii să slujească Sfânta Liturghie. Explicaţia e simplă: sufletele lor aud şi vorbesc cu Dumnezeu.

Domnule Director Mihai Stan, aţi predat şi într-o şcoală de masă, cu elevi „obişnuiţi”. Sunt diferenţe între unii şi alţii, ca suflete, ca oameni? 

Ca oameni, ca structură sufletească, cei pe care îi cunosc eu dintre copiii cu deficienţe de auz sunt mai sensibili, şi din punct de vedere afectiv, şi din punct de vedere general, al comportamentului, în relaţionarea cu ceilalţi, în situaţiile din viaţă. Concret, dacă unui copil de la învăţământul normal îi spunem că facem o acţiune mâine şi apoi o amânăm pe poimâine sau dacă profesorul uită, el nu spune nimic, i se pare ceva normal, însă la copilul deficient de auz aceasta este o problemă serioasă. Dacă profesorul a spus că mâine la ora cutare ne întâlnim acolo pentru o acţiune, ei toţi sunt acolo, şi dacă profesorul întârzie ei îl apostrofează: Trebuia la ora 8, aţi întârziat! Sau, dacă la învăţământul normal profesorul întârzie 5 – 10 minute, copiii nu au nicio problemă, poate chiar se bucură, dar copilul deficient de auz se supără: Noi când mai învăţăm? Nu aţi venit la timp! 

Au un foarte dezvoltat simţ al dreptăţii, nu concep să mintă, să evite adevărul, sunt corecţi şi au probleme în relaţiile cu cei aşa-zis „obişnuiţi’. Vin de multe ori şi spun: Uitaţi, aveam o problemă şi cutare nu s-a ţinut de cuvânt, cum se poate aşa ceva? Dacă aşa a zis, aşa trebuie să fie. Ei iau învăţăturile dascălilor ca literă de lege, fără să se gândească să le modifice. 

Din punct de vedere afectiv, depărtarea de familie, căci stau mai mult la noi – aproape toţi copiii au familie, dar unii merg acasă doar în vacanţe –, a făcut că crească dorul de casă, mai ales la cei mici. Şi au o mare nevoie de alinare, de mângâiere. De multe ori, de la poartă până la birou mi se întâmplă să fac câte jumătate de oră, căci vin cei mici şi îi mângâi pe fiecare, îi iau în braţe şi se bucură mult. Au nevoie, căci le lipseşte atmosfera părintească, şi noi am înţeles lucrul acesta. Toată activitatea din unitatea aceasta este şi de învăţător, şi de părinte, şi de frate mai mare, şi de soră. Vrem să fim de toate, pentru ca aceşti copii să nu sufere, să simtă căldura sufletească pe care le-o dăruim odată cu învăţătura. 

Marile universităţi din ţară, chiar şi unele facultăţi, au biserici în campus, însă foarte puţine scoli au privilegiul să aibă propria biserică. Cum vedeţi dumneavoastră efectul participării copiilor la slujbe? Ce v-a determinat să iniţiaţi ridicarea bisericii? 

După 1990 am fost invitat la o sfinţire, într-o unitate şcolară din Suceava. Nu mai reţin exact ce s-a construit nou atunci, dar la terminarea lucrărilor s-a făcut, după obiceiul strămoşesc, sfinţirea, de un sobor de preoţi în fruntea cărora era IPS Pimen. Era imediat după Revoluţie, când puteam să ne mărturisim credinţa în Dumnezeu fără să ne ascundem, fără teama de a fi persecutaţi. Printre multele cuvinte pe care le-a adresat atunci Înaltpreasfinţitul, s-a adresat către directori, către administratorii şcolilor în general, şi a îndemnat să se facă măcar o capelă, undeva într-o clasă, dacă nu putem construi o bisericuţă, unde copiii să fie educaţi şi în credinţa ortodoxă. Eu am fost dintotdeauna de acord că nu se poate face nimic fără credinţă; lucrurile sănătoase, trainice, durabile, nu se fac fără sacrificii şi fără a simţi prezenţa lui Dumnezeu acolo. Lângă şcoală era o temelie şi am aflat că locul a fost dat de cineva ca să se facă o biserică, dar s-au oprit lucrările. Am venit în Consiliul Profesoral cu propunerea să se construiască o bisericuţă acolo. S-a aprobat, dar nu s-a făcut nimic. Din 1998 sunt director, dar la început au fost alte probleme. Dumnezeu ne-a ajutat şi am început în 2000 să construim bisericuţa şi în 3 ani de zile a fost gata. 

Am avut la început un preot care cunoştea limbajul semnelor şi ţinea slujbele pentru copii cu ajutorul semnelor şi în rest slujba era obişnuită pentru auditori, întrucât veneau şi mulţi vecini. De când au început slujbele, copiii vin benevol, nu vin forţaţi. La orele de religie li se explică că niciodată nu sunt singuri, şi nu numai ei, nici noi nu suntem singuri, mereu suntem cu Dumnezeu. În suflet, în inimă, prezenţa Lui e resimţită peste tot. Dacă învăţătura nu poate fi făcută fără credinţă, pentru că un profesor trebuie să fie şi cel care predă şi îndrumă paşii copilului spre ascultare şi spre credinţă, alături de instituţia şcolii ar trebui să fie şi instituţia Bisericii. 

Eu, când am făcut cererile de aprobare a construcţiei, am explicat că va fi similar unui laborator. Un lăcaş unde pot să aibă loc orele de religie, un lăcaş unde oricând se poate duce un copil sau un angajat al şcolii să se reculeagă, să‑şi găsească liniştea în momente de zdruncinare şi nelinişte sufletească, de înceţoşare, când are o greutate pe suflet. Construcţia ni s-a aprobat, cu condiţia să nu fie cu bani de la buget, să fie din alte surse. Dumnezeu ne-a ajutat şi am terminat biserica. Între timp a apărut preotul care este surd, a terminat la Facultatea de la Piteşti, unde au secţii speciale pentru deficienţi de auz, şi care predă şi religia în şcoală. Pentru auzitori, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Pimen, suntem ajutaţi de Mănăstirea Putna: Părintele Stareţ trimite la fiecare slujbă un părinte care să slujească şi un altul care să cânte la strană. 

Pentru mulţi oameni posibilitatea de a avea copii cu o anumită dizabilitate fizică, de auz, de vedere, motorie sau psihică, cum ar fi autismul sau Sindromul Down, apare ca pe un sfârşit al lumii, ca şi cum copilul lor este un mic monstru şi „ce mă fac eu cu acest mic monstru?”. Cunoscându-i pe elevii dumneavoastră, ce aţi spune unor astfel de părinţi? 

Este vorba de o problemă de educaţie şi de mentalitate. Într-adevăr, cu mulţi ani în urmă, şi eu am cunoscut copii cu probleme care erau marginalizaţi, atât de către societate, cât şi de către familie. Un copil surdo-mut era ca un „animăluţ” în familia respectivă. Oamenii erau convinşi de la început că nu se poate face nimic cu el şi îl puneau la nişte treburi simple, să meargă cu vaca, de exemplu… În timp educaţia şi-a pus o amprentă pozitivă, şi acum aceşti copii cu probleme au putut fi trataţi ca nişte egali ai celorlalţi. 

Dacă m-ar întreba cineva care are un copil surd, de exemplu, sfatul meu ar fi să facă o audiogramă, să meargă la un medic de specialitate, să i se pună un diagnostic corect. Pentru că, cu cât intervenţia este mai timpurie, cu atât recuperarea este mai uşoară. 

În timp, prin mijloace şi tehnici specifice, am reuşit să facem să spună „r”, prin vibraţii. Îi „chinuim”, să îi fim cinstiţi, cu exerciţii, iar foarte mulţi dintre ei ajung ca în clasele terminale de liceu să verbalizeze, adică sa emită corect sunetele, chiar dacă unele sunt mai înalte şi emisia suferă nişte modificări. Asta pentru a putea să se înţeleagă mai uşor cu auzitoriul. 

Lor le este foarte uşor în şcoală să comunice între ei cu ajutorul semnelor, al limbajului mimico-gestual. Dar noi le-am explicat că, după ce se termină şcoala, nu vor mai merge în societate cu toţii la un loc, ci fiecare va fi singur. Ei pot să ne citească nouă cuvintele de pe buze, noi însă nu. Iar ei, ca să se facă înţeleşi de un auzitor, trebuie să folosească toate mijloacele pentru a realiza o comunicare corectă. 

Trist este că societatea, în general, nu face suficient pentru aceşti copii. Ei sunt doar lăsaţi pe mâna unora să se ocupe de ei, dar nu e suficient. Trebuie nişte ateliere protejate, trebuie create posibilităţi pentru ca ei să poată lucra, căci ei vor să lucreze. Ei termină şcoala, dar unde se duc? Ce fac? Noi dăm câte un telefon la diverşi oameni de afaceri pe care îi cunoaştem ca să îi angajeze, şi ei sunt cuminţi, îşi fac treaba acolo. Dar pentru câţi putem noi să apelăm la câte o cunoştinţă? Ei sunt în toată ţara… Ne străduim atâta, nu este deloc uşor cadrelor didactice şi personalului, îi pregătim pentru viaţă, învaţă meserii şi ei stau după aceea acasă sau se duc să culeagă căpşuni cu părinţii prin Spania sau Italia. Acum au început unii să meargă şi la facultate, ceea ce este foarte bine, şi o să vedem cum putem să încurajăm şi mai mult această continuare a studiilor care le dă posibilitatea să se specializeze mai mult. 

A consemnat ierom. Dosoftei Dijmărescu
Revista  Cuvinte către tineri - 2011

Mănăstirea Putna

1-3 iunie - Târg de jucării Pro-vita

Vă anunţăm cu bucurie că pe 1 iunie sărbătorim Ziua Copilului născut și nenăscut printr-o acţiune menită să aducă:

·       un zâmbet unor copii şi o uşurare mămicilor

·       un gând bun faţă de toţi copiii nenăscuţi

Uite cum:

·       voluntarii noștri și alți oameni cărora le pasă de copii au adus jucării frumoase

·       cine vine în Parcul Circului în zilele de 1, 2 şi 3 iunie și trece pragul cortului Provita București le descoperă și poate să le cumpere

·       banii din vânzări vor fi donați către două mămici tinere cu copii mici din Bucureşti, care au nevoie de ei

În plus:

·       dacă aduceți obiecte și jucării le dăruim copiilor care au nevoie de ele

·       vă oferim materiale informative privind copiii și familia

·       cine aduce jucării făcute de el ia un premiu special

Implică-te. Trimite mesajul mai departe, pe blogurile personale sau printre prieteni. Vino la târg să ne cunoaștem. Nu veni cu mâna goală! Ia-ți copiii, ia-ți părinţii, ia-ți frații, ia-ți și prietenii! Ia și jucării! Hai să ne cunoaștem!

Voluntariatul face bine și altora, și ție.


Pentru cei care aduc lucruri făcute de ei, avem un premiu special: Cartea "Jucării din fibre vegetale", pentru a învăţa cum să facem jucării frumoase şi naturale.

Acțiunile Pro-vita promovează respectul pentru viaţă, indiferent de vârstă şi domiciliu, și familia ca loc optim pentru creşterea şi educaţia copiilor.


Date de contact: Alexandra Nadane - 0725.034.037, Adriana Ursulețu - 0727.433.102


Asociaţia „Provita pentru născuți și nenăscuți”, filiala Bucureşti - www.provitabucuresti.ro

"Jucării din fibre vegetale", de Natalia Cangea

În carte sunt prezentate etapele de confecţionare a figurinelor, începând de la unele foarte simple (pentru preşcolari şi elevi în clasele primare), până la altele mai complicate (pentru elevii din clasele mari, dar şi pentru maturi), pentru înlesnirea lucrului fiind folosit un bogat material ilustrativ. Limbajul nu este unul tehnic, ci este accesibil pentru toate categoriile de vârstă.

Clip de prezentare:

Cartea se poate comanda online

http://www.publicatiiortodoxe.ro/jucarii-din-fibre-vegetale.html

Cuvinte despre bărbăţia duhovnicească (3)

Parintele Arsenie Papacioc  - Nu milogeala, ci barbatie duhovniceasca
   
 

Adevărurile copilăriei

Ce este copilul? De unde ştie el ceea ce nici un adult nu l-a învăţat vreodată? Cine le face cunoştinţă copiilor cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu sfinţii?

Pentru a afla răspunsul la aceste mirări ale adulţilor, trebuie să ştim în primul rând că, înainte de a fi ai părinţilor, cei mici sunt copiii lui Dumnezeu. El suflă duhul dătător de viaţă, el crează sufletul fiecăruia. Când copilul vine pe lume, el este un adevărat purtător de lumină întrucât din sufletul lui se răsfrânge, cu putere, frumuseţea Creatorului.

În primii ani ai vieţii, copilul aude şi vocea lui Dumnezeu şi pe cea a părinţilor. Fiecare îi spune celui mic ce este lumea. Părinţii înţelepţi Cei care se ocupă de educarea „puilor de om” este bine să conştientizeze că vor da răspuns în faţa Tatălui ceresc de felul în care au ştiut să păstreze candela aprinsă din sufletul fiecărui copil. Gândurile de mai jos, creionate de elevi între 6 şi 15 ani, sunt o mărturie vie a uriaşei disponibilităţi spre Frumuseţe, pe care micuţii o păstrează în camera tainică a inimii şi pe care o pot da la iveală atunci când sunt ajutaţi şi ocrotiţi după voia lui Dumnezeu.

Cu sufletul său neîntinat de gustul păcatului, copiii surprind adevăruri pe care adulţii de multe ori nu le mai pot percepe. În faţa marilor adevăruri spuse de copii, cei mari preferă adeseori să-i catalogheze drept necunoscători ai vieţii adevărate. Cu greu se pleacă... Ei atribuie inocenţa copilăriei. Dar nu este aşa.

Trebuie să păstrăm şi să căutăm inocenţa copilăriei toată viaţa. Să nu uităm niciodată că, indiferent câtă nedreptate întâlnim în calea noastră pământească, fiecare om este un chip al lui Dumnezeu. Doar nevinovăţia de a-i vedea pe toţi oamenii buni şi sfinţi ne poate uni cu Cel bun şi sfânt

.

Tinere, nu mai eşti copil, dar Domnul să te ajute să rămâi copil! Căci numai cei ce vor fi asemenea lor vor gusta din bucuria Împărăţiei Iubirii.

 Dacă mă năşteam curcubeu, mi-ar fi plăcut să stau pe cer şi noaptea.

Maria Pop, clasa a VII-a, 13 ani

De ce lacrima şi picătura de sudoare, pe masă, stau bombate şi nu întinse?

Picătura este bombată, mai ales lacrima şi sudoarea, pentru că ele sunt pline de sentimente. Ana Maria Pop, clasa a VIII-a, 14ani

Inima bate, bate, până se stinge, că inima e ca lumânarea şi dacă tu crezi în Dumnezeu, El ţi-o aprinde din nou în cer. Claudia Draghia, clasa a II-a, 9 ani

Ce trebuie să facem ca să ne iubim mai mult semenii?

Ca să ne iubim semenii trebuie să ne antrenăm la nevorbit vorbe urâte.

Arcadie Marţîn, clasa a II-a, 8 ani

La uşa inimii cuiva trebuie să ciocăneşti, să năvăleşti sau să te rogi?

La uşa inimii cuiva nu trebuie nici să ciocăneşti, nici să năvăleşti, nici să te rogi, ci trebuie doar să cânţi.

Florentina Stoian, clasa a VI-a, 11 ani

Copilăria aş putea s-o compar cu o carte foarte frumoasă pe care o citeşti foarte repede.

Dragoş Rădulescu, clasa a VII-a, 13 ani

La copii le place să se joace mai mult afară decât în casă, că afară sunt şi fluturi.

Teodor Zaica, 7 ani

 Stelele mai cad şi pe dealuri, că le place cum se rostogolesc.

Adrian Costache, clasa I, 7 ani

Dacă-ar apărea aici, acum, Domnul nostru Iisus Hristos, cum ai reacţiona? L-ai întreba ceva anume?

Dacă ar apărea aici, acum, Domnul nostru Iisus Hristos, L-aş întreba dacă mă poate duce la Mama Lui, că eu vreau s-o întreb pe Maica Domnului cum este să ai un copil Dumnezeu.

Alina Andreea Zane, clasa a II-a, 8 ani

Icoanele sunt portretele de familie ale lui Dumnezeu.

Ana Maria Badea, clasa a VII-a, 13 ani

Unii oameni nu putrezesc după ce mor, fără să fie îmbălsămaţi, pentru că trupurile lor au fost băgate în pământ cu cerul în ei.

Sabina Dallu, clasa a VI-a, 12 ani

În religia noastră oamenii care au murit se îngroapă în pământ, că aşa este bine să punem la loc ceva de unde l-am luat.

Felix Roncea, clasa a V-a, 12 ani

Ce poţi să spui despre un alcoolic?

Alcoolic este nedespărţitul prieten de duşmanul lui.

Cătălina Vasilescu, clasa a VIII-a, 14 ani

Pe preoţi, îngeri, sfinţi şi Dumnezeu noi îi putem asculta: Pe Dumnezeu ca pe Dumnezeu, Pe sfinţi ca pe părinţi, Pe îngeri ca pe diriginţi, Pe pământ, pe preoţi mai ceva ca pe preşedinţi.

Maria Irina Petreanu, clasa a V-a, 12 ani

Păsările cântă toate pentru Dumnezeu şi vreo cincizeci cântă pentru mine.

Diana Conţiu, clasa a IV-a, 9 ani

 Ca după ce murim să ne ridicăm la cer trebuie toată viaţa să-i facem aripi sufletului.

Iulia Ghiţă, clasa a VIII-a, 14 ani

Când Îl ai pe Dumnezeu în suflet, toţi oamenii din jurul nostru ne sunt rude.

Cătălina Opaină, clasa a VIII-a, 14 ani

Cum vă explicaţi părerea unora care îţi zic că eşti ţăran când vor să te facă prost?

Sunt oameni care dacă vor să-i zică unuia că e prost, îi zic că e ţăran, pentru că ei cred că ţăranul are o minte cât un ghiocel, dar când colo ăia care zic aşa despre ţăran au o minte cât o muscă pe ghiocel.

Ştefan Sorin Trandafirescu, clasa a IV-a, 10 ani şi 4 luni

Ce înseamnă încăpăţânarea?

Încăpăţânarea este surdul intenţionat.

Roxana Mocean, clasa a VIII-a, 14 ani

Ce este muzica?

Muzica reprezintă jumătate din viaţa trăită cu omenie.

Irina Silvestru, 14 ani

Ce este umorul?

Umor este vitamină de luat la viaţa grea.

Raluca Bărbulescu, clasa a VIII-a, 14 ani

Se spune despre artişti că umblă cu capul în nori, că artistul vrea mereu să-l vadă pe Dumnezeu.

Irina Moscu, clasa a VI-a, 12 ani

De ce copiii mici au capul mare?

Copiii mici au capul mare, că trebuie să încapă în el toată imaginaţia copilăriei.

Ana Tomşa, 15 ani

 Aerul în parc este mai curat deoarece în el sunt copii şi îndrăgostiţi care umplu aleile parcului cu gânduri frumoase.

Ioana Bălaşa, clasa a V-a, 11 ani

De ce omul este o adevărată fabrică de dorinţe?

Omul este o adevărată fabrică de dorinţe pentru că se naşte din dorinţa de viaţă şi moare cu dorinţa de a fi veşnic.

Matei Filimon, clasa a VIII-a, 14 ani

De ce spun unele persoane despre călugări: „Săracii de ei, nu-şi trăiesc viaţa: păcat, că mulţi sunt tineri!”?

Nu-şi trăiesc viaţa, spun unii despre călugări deoarece li se pare greşit cum călugării prea şi-au lipit viaţa de suflet şi nu şi-au lipit-o de trup, cum fac alţi oameni.

Paul Păun, clasa a VI-a, 12 ani

La ce foloseşte să înveţi poezii?

E bine, când eşti elev, să înveţi poezii, pentru că aşa cum depun oamenii bani în bancă, pentru mai târziu, trebuie să aduni poezii în şcoală, ca să ai poezie când te faci mare.

Ana Matei, clasa a VI-a, 12 ani

În bisericile ortodoxe sfinţii sunt slabi, alungiţi la faţă şi la corp, pentru că aşa arată cei care sunt buni la suflet, că lor le-a rămas în corp doar sufletul, au ajuns numai piele şi suflet.

Tudor Matache, clasa a V-a, 12 ani

Numai cel ce aude cu sufletul se poate încânta de concertul dat de greier şi de izvor.

Nicoleta Ştefan, clasa a VIII-a, 14 ani

Cum poate ieşi aşa de alb ghiocelul din noroi?

Cum vede noroiul ce minune creşte din el, se dă la o parte din calea ghiocelului.

Maria Istrate, clasa a VI-a, 11 ani

Muzica te curăţă de urât, dar numai dacă o foloseşti ca săpunul, adică toată viaţa, nu aşa din când în când.

Irina Răducanu, clasa a VII-a, 13 ani

Yachtul este ambarcaţiunea care este a ta mereu, dacă nu te trezeşti din vis.

Cătălina Vasilescu, clasa a VIII-a, 14 ani

Diferenţa dintre mama, tata şi Dumnezeu e că mama şi tata pot crea oameni, dar nu plante şi animale şi e imposibil ca ei să facă o mare.

Roxana Chiş, clasa a IV-a, 10 ani

Dacă un om bogat are multe păcate şi plăteşte din banii lui ca să facă o biserică, Dumnezeu îi şterge păcatele dar nu de tot. Îi iartă puţin, aşa cam cât de mare arată o gumă.

Claudia Draghia, clasa I, 7 ani

Sfinţii învaţă la o şcoală din cer, că ei locuiesc pe pământ, dar îngerii le aduc din cer lecţiile în fiecare zi, să le facă acasă.

Leon Alexandru Guţu, clasa a II-a, 8 ani

Peisajul este o caligrafie a lui Dumnezeu.

Adrian Ioniţă, clasa a II-a, 8 ani

Doamne, fă-i pe îngeri să şoptească în ureche la oameni să nu mai facă vânători, că prea se distrug animalele. Doamne, într-o zi nişte hoţi în tramvai i-au tăiat geanta mamei mele. Dacă s-ar putea să le pui mai multe minţi în capul hoţilor, ca în loc de furat bani, să fure credinţa din multe cărţi. Doamne, Te-aş ruga să ne întâlnim să-mi spui şi mie de ce ai ales ca porumbelul să fie Duhul Sfânt şi nu barza, care le aduce copii la oameni. Eu aş vrea să mă faci cuminte de tot şi foarte, foarte harnic, aşa ca într-o zi să zici Tu: Măi, care e înger de la Mine şi care e Tudor de pe pământ, că seamănă ceva de speriat! Doamne, Doamne care ne-ai făcut pe toţi oamenii şi m-ai făcut şi pe mine, eu m-am gândit la Tine că Ţi-am cerut mereu multe lucruri, dar nu Ţi-am mulţumit niciodată pentru nimic, te rog frumos, iartă-mă pentru neglijenţa mea…

Matache Tudor, 11 ani

Dumnezeu îi iubeşte şi pe cei necredincioşi, dar îi iubeşte cu suferinţă.

Ioan Marţîn, clasa a V-a, 10 ani

Albinele de-aia ne dau nouă toată ceara lor, că au văzut ce facem noi cu ea, că facem lumânări pentru Dumnezeu şi atunci albinele nu o mai păstrează pentru ele.

Pavel Marţîn, clasa a II-a, 8 ani

 Dumnezeu se înţelege mai uşor cu copiii mici, că cei mici au un suflet mai încăpător. La oamenii mari, în suflet, e o înghesuială de rele că nici nu ai unde să stai.

Pavel Marţîn, clasa a III-a, 9 ani

Dacă putem găsi pământ, peste tot în jurul nostru, de ce mai cumpărăm pământ pentru flori?

Pământul pentru flori, care se vinde la piaţă, se poartă mai frumos cu florile decât orice pământ.

Corina Stoicescu, clasa a VII-a, 14 ani

Ce puteţi spune despre răutate? Ce este ea?

Răutatea e un fel de boală de inimă, adică atunci când te strici la milă.

Adrian Ioniţă, clasa a IV-a, 10 ani

Zăcămintele sunt banii pe care ni i-a pus de-o parte Dumnezeu, încă de la facerea lumii.

Iulia Ghiţă, 15 ani

Câţi ani ţine copilăria?

Copilăria ţine cinci ani şi după aia vine şcoala.

Ion Mirică, clasa I, 6 ani

Cât e noaptea de mare, stelele stau de vorbă cu licuricii, că stelele spun cum ar dori să aibă şi ele aripi, iar licuricii le întreabă unde cad, când cad, ca să se întâlnească şi să se împrietenească.

Ana Maria Marin, clasa a VI-a, 13 ani

Ce înseamnă să fii un om ordonat?

Ordonat este când un om arată ca un cadou.

Adrian Ioniţă, clasa a II-a, 8 ani

Mie mi-ar place ca şcoala să fie ca un parc şi o cofetărie, unde să se dea budincă scoasă caldă, cum face bunica şi lecţiile să ni le predea poeţii.

Cristina Niţă, clasa a VI-a, 12 ani

De ce vom fi făcut noi o zi a păcălelilor? (1 aprile)

Omul a făcut o zi a păcălelilor ca să nu se păcălească oamenii tot anul.

George Buţă, clasa a III-a, 9 ani

La copii le place să se joace mai mult afară decât în casă, că afară sunt şi fluturi.

Teodor Zaica, 7 ani

Extrase din Dorel Zaica, Copilăria poeziei, 2007

Sursă: Mănăstirea Putna. 

Marș pentru viață mâine la Suceava

Din ’89 în România au fost ucişi 22 de milioane de copii prin avort. Suntem un popor pe jumătate în pământ! Viitorul neamului este în mâinile noastre! 

În Suceava sunt ucişi 4 copii în fiecare zi prin avort. Vino cu noi la marş dacă îţi pasă! 

MARŞUL PENTRU VIAŢĂ 

MIERCURI, 30 MAI 2012, ORA 17.30 

Punct de întâlnire: Biserica Sfânta Înviere 

Traseu: – DomPolski – Hotel Bucovina – Palatul de Justiţie – Stadionul Areni – Spitalul Judeţean – Calea Obcinilor – Bulevardul George Enescu - Strada Mărăşeşti – Catedrală – Cinema Modern – Liceul Ştefan cel Mare – Piaţa Mare – 

Biserica Sfântul Dumitru: Acatistul Buneivestiri, Cruce de lumânări 

Un eveniment organizat de: 

A.S.C.O.R. Suceava 

BUCOVINA PROFUNDĂ 

FAMILIA ORTODOXĂ 

Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni şi 

Asociaţia Culturală Sfântul Mitropolit Dosoftei 

http://bucovinaprofunda.wordpress.com/2012/05/26/marsul-pentru-viata-miercuri-30-mai-2012-ora-17-30-punct-de-intalnire-biserica-sfanta-inviere-suceava/

“Durerea surdă a deșertăciunii” – povestea convertirii unui tânăr monah de la Platina

   Înconjurat de cinci dintre cele mai înalte vârfuri ale Himalaiei, stăteam la 4300 de metri cu privirea aţintită la munţii Annapurna pe când soarele răsărea. Călătoria mea în Nepal începuse cu câteva săptămâni mai devreme, iar acum îi trăiam încununarea. Stând şi privind nemişcat acea frumuseţe neprihănită care mă înconjura, prin minte mi-a trecut un gând şi a refuzat să mai plece de acolo:“Care-i rostul?” Eul meu i-a răspuns de îndată gândului: “Care-i rostul?! Cum adică «Care-i rostul?» Rostul e că te-ai căţărat până aici ca să vezi munţii, şi acum bucură-te!” Însă gândul încă-mi rămăsese în minte. Da, era unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le văzusem vreodată, şi eram încântat, dar unde se vor duce aceste sentimente mâine, când nu voi mai avea aceeaşi inspiraţie? Fericirea lumii acesteia nu m-a mulţumit niciodată. Ar fi trebuit să răzbată din întreaga mea viaţă de până atunci, dar a fost nevoie să mă urc pe „acoperişul lumii” ca să admit în cele din urmă acest lucru. Şi acesta a fost primul meu pas către Hristos şi Ortodoxie.

Până atunci, întreaga mea viaţă adultă fusese una lumească, dedicată împlinirii feluritelor pasiuni. Am absolvit Universitatea la vârsta de 21 de ani, cu gândul să mă apuc de afaceri şi, în acelaşi timp, să urmez o carieră artistică. După nici un an, se părea că nu mai am mult până la atingerea ţelului. Trăiam pe atunci la Londra, angajat al IBM. Postul meu era unul sigur, şi promovarea ceva iminent. Viaţa mea particulară era asemeni celei a multora din generaţia mea: relaţii ocazionale, căutarea confortului şi distracţii neîncetate pentru a mă feri de orice auto-analizare.

Cam în aceeaşi perioadă, sora mea mai mare devenise monahie ortodoxă în Alaska. Nu ştiu dacă e sau nu întâmplător, dar de atunci înainte pasiunea mea pentru ţelurile lumeşti a început să se stingă. Uitându-mă la colegii mei de muncă, nici unul nu-mi părea cu adevărat fericit sau mulţumit. Acea calitate eluzivă a satisfacţiei lipsea de fiecare dată, ascunzându-se chinuitor după colţ. Excursiile, sportul, băutul cu „băieţii” – toate au devenit tot mai şi tot mai pământeşti. În fiecare luni, aceeaşi întrebare: „Cum ţi-ai petrecut weekend-ul?” În fiecare vineri, iarăşi: „Ce planuri ai pentru week-end?” Londra devenea din ce în ce mai gri, iar burniţa statornică nu izbutea nicidecum să spele murdăria.

În loc să caut mai adânc după cauzele plictiselii mele, am dat hotărât vina pe cultura corporatistă. Am presupus că sila mea de lume era din pricina urmăririi unui câştig bănesc. Aşa că am plecat de la IBM, mi-am făcut bagajele şi m-am întors în America. Întreţinându-mi sila de prosperitate şi de acceptare socială, mi-am început coborâşul în Bohemia. În chip ciudat, n-am izbutit să bag de seamă că aceleaşi reguli care dau normele de acceptabilitate în viaţa de corporaţie se aplicau şi scenei alternative. Înlocuiţi geaca de piele cu un costum, tatuajul cu un rolex şi o sprânceană cu piercing cu nişte butoni de cămaşă – veţi obţine acelaşi om.

Am început să urmez un master în artă, şi mi-am găsit de lucru la Muzeul de Artă Modernă. Opera mea consta în nişte pânze mari, făcute de comandă, acoperite cu straturi groase de catran. Catranul nu mai fusese folosit până atunci ca mediu artistic, aşa că lucrările mele au devenit pe dată populare. Mă străduiam să fiu pasionat de obscuri filosofi moderni, spectacole post-punk şi petreceri de noapte, însă toate acestea mă istoveau. Am presupus că e ceva în neregulă cu mine. De ce mi se părea cu neputinţă să discut serios despre o expoziţie care prezenta un coş plin cu căni sparte de aluminiu şi lenjerie întinsă pe bucăţi de sârmă ca artă? De ce nu mă bucuram să urmăresc reprezentaţia unui artist care cotcodăcea ca o găină vreme de 15 minute? Din fericire, mi s-a urât în scurt timp cu „stilul alternativ de viaţă”, şi s-a nimerit chiar atunci să mă sune un prieten ca să mă întrebe dacă nu vreau să merg în Japonia. Fusesem mereu interesat de culturile asiatice şi mă socoteam un „umblător” prin excelenţă, aşa că după o lună eram la Kyoto, în Japonia.

M-am obişnuit repede cu lucrurile noi care mă înconjurau. După două săptămâni, m-am înscris la un curs de învăţare a limbii şi am găsit un post de profesor de engleză. Era ciudat pentru mine să fiu într-o ţară în care îţi puteai lăsa maşina pornită în timp ce intrai într-un magazin, fără să-ţi fie frică că ţi-o poate fura cineva. Cinstea era o normă, una care începuse să mă schimbe. Conştiinţa a început să mi se întoarcă la viaţă. Am simţit o uşurare uriaşă după ce am început să fac lucruri simple ca plata biletului de metrou. Era o simplă urmare a legii, fără vreun înţeles mai adânc, dar era catalizatorul unor schimbări subtile – şi aşa am început să respir mai uşor.

Viaţa în veche capitală a Japoniei m-a expus zilnic la o tradiţie de două mii de ani. Am crescut în cartierele mărginaşe ale Californiei de Sud (cea mai veche clădire din cartierul meu având zece ani); aici trăiam lângă un templu vechi de o mie de ani, care slujise nenumărator împăraţi. Templele, grădinile şi obiceiurile au început să hrănească un suflet care consumase mult prea mult catran. Atras în chip firesc de frumuseţea tradiţiilor, am început să dezvolt un interes superficial în Buddhismul Zen. Pentru mintea mea uşor de distras şi nerăbdătoare a însemnat prea mult. Într-un templu Zen, există un singur fel corect de a face orice lucru, şi trebuia împlinit cu exactitate. Închinăciunile mele erau prea violente, poziţia mea nu era niciodată dreaptă, ciorapii mei nu erau niciodată îndeajuns de curaţi. Preotul se cutremura la vederea mea. Se cerea desăvârşire, iar eu eram departe de ea. Am renunţat, în cele din urmă, nu din pricina nepotrivirii mele, ci a deplinei lipse de bucurie pe care o simţeam. Toate erau prea mecanice: apasă butoanele potrivite şi vei atinge iluminarea. După meditaţii, simţeam o stare de linişte, dar cui îi era de folos?Cred că acea stare putea fi atinsă cu mult mai puţin efort dacă luam un sedativ.

Au trecut trei ani; japoneza mea s-a îmbunătăţit, şi am simţit că adunasem tot ce-mi putea fi de folos din acea cultură. Provocarea de a supravieţui într-o cultură străină dispăruse, salariul meu era unul mare, munca uşoară – vedeam cum deveneam tot mai mulţumit de sine. Ar fi fost foarte uşor să-mi petrec următorii patruzeci de ani în acest cotlon foarte călduţ pe care mi-l făcusem. Mi-a dat demisia aşadar de la slujbă, am renunţat la casă şi am început înceata mea călătorie de întoarcere în America.

Am călătorit prin toată Asia, din Vietnam până în Singapore, fără să am în minte o destinaţie limpede. Încântarea adusă de locurile noi şi tovarăşii de călătorie m-au ţinut ocupat mare parte a timpului, însă, înainte de a mă băga în pat, durerea surdă a deşertăciunii se întorcea. Eram încă disperat să găsesc acel lucru care lipsea din viaţa mea. Am călătorit spre îndepărtatele locuri sfinte ale buddhiştilor şi hinduşilor; când am ajuns acolo, deja îmi plănuiam următoarea etapă a călătoriei. De-a lungul călătoriilor mele prin Burma, am vizitat un templu de la marginea Madalay-ului. Mii de trepte urcă muntele până la templul care străjuieşte întregul oraş. Pe când urcam, am observat un călugăr buddhist lângă mine, care mergea cu acelaşi pas. Era la vreo cincizeci de ani, mic, uşor greoi, cu o înfăţişare rotofeie şi voioasă. S-a prezentat, şi am continuat urcuşul. Ajunşi în vârf, ne-am aşezat pe un zid al templului ca să vorbim, în timp ce soarele apunea peste Mandalay. După câteva politeţuri introductive, am adus vorba despre situaţia politică din Burma (Burma este în prezent sub o aspră dictatură militară, care la sfârşitul anilor 1980 a ucis o mare parte din populaţie în cadrul unor revolte împotriva politicienilor corupţi). El a oftat şi m-a privit dezamăgit: „De ce vrei să vorbim despre aşa ceva?”Am murmurat o scuză ca să ascund adevărata pricină, adică dorinţa de a-mi etala cunoaşterea unor subiecte serioase. El a îndreptat apoi convorbirea într-o direcţie complet diferită.„Săptămâna trecută am văzut un film numit «Iisus din Nazaret». Ce viaţă minunată!” Pentru următoarele zece minute, mi-a lăudat virtuţile lui Hristos. Mi se propovăduia de către un călugăr buddhist, însă nu ca să mă convertesc la credinţa sa, ci la creştinism. Am rămas uluit. Mă socoteam departe şi mai presus de creştinism încă din liceu, şi iată aici un păgân care-mi dădea îndărăt ceea ce eu respinsesem. Datorită cuvintelor unui simplu călugăr din Burma, am conştientizat faptul că poate creştinismul reprezintă ceva mai mult decât spoiala pe care o respingeam. Nu mă simţeam încă în stare să cercetez temeinic creştinismul, dar sămânţa fusese aruncată.

A trecut puţină vreme şi am călătorit în Nepal, unde urma să mă întâlnesc cu nişte prieteni, pentru un urcuş în Himalaia. Am ajuns înaintea lor şi am hotărât să petrec timpul rămas la o mănăstire buddhistă din Tibet. Am găsit una la scurtă distanţă de Katmandu, care oferea cursuri în engleză. Am mers acolo ca turist cultural, colectând următoarea porţie din „ghiveciul” religiilor lumii.

Am sosit neîncrezător, aşteptându-mă să dau peste o mulţime de new-age-işti cu mintea dusă. După primele zile, însă, părerea mea s-a schimbat în întregime. Nu era o religie hiliastă, făcută pentru a te simti bine; acolo era nişte oameni care se luptau sincer pentru dobândirea adevărului. Am rămas uimit să aflu că credeau în iad. Cine mai crede astăzi în iad? Pentru ei, însă, acesta era rezultatul firesc al unei vieţi irosite. Am rămas intrigat. Am început să ascult cu mai multă atenţie următoarele învăţături. Nucleul religiei este conceptul că toate fiinţele trăiesc într-un tărâm trecător al poftei şi suferinţei. Toată suferinţa provine din goana după ceea ce este trecător; ar trebui să căutăm ceea ce este netrecător: adevărul. Singura cale de a atinge aşa ceva este să ne lepădăm de eul nostru şi să trăim în schimb pentru ceilalţi. Doar atunci când punem fericirea celorlalţi mai presus de a noastră vom fi fericiţi şi noi înşine. Am rămas buimac: după 27 de ani în care mi se spusese „Fă ce-ţi place”, tibetanii îmi spuneau că să faci ce-ţi place te va face mai mult ca sigur vrednic de plâns în viaţa aceasta sau în cealaltă. Era pentru mine un concept revoluţionar, însă aveam o sentiment nedesluşit că mai auzisem de el înainte. După câteva săptămâni de şedere la mănăstire, am plecat ca să mă caţăr împreună cu prietenii mei care ajunseseră deja în Nepal. Am luat un autobuz de-a lungul ţării şi ne-am început urcuşul în munţii Annapurna. Cu rucsacurile în spate, am urcat până la 4300 de metri, în următoarele două săptămâni. Peisajul era copleşitor, terenul se schimba din văi roditoare în păduri dese, apoi în piscuri acoperite de zăpadă. Căţăratul era uneori o corvoadă, căci urcam 300 de metri ca să coborâm apoi într-o vale 300 de metri. Frumuseţea Zidirii era uimitoare, însă în fiecare noapte când mă întindeam să dorm se ivea din nou acelaşi sentiment vechi că ceva lipseşte; am presupus că va dispărea o dată ce voi ajunge la poalele Annapurnei.

Am ajuns la destinaţie într-o după-amiază, fără suflu şi foarte dezamăgiţi. Întregul loc fusese înghiţit de un strat uriaş de nori, prin care călătorisem. Am explorat gheţarii şi am petrecut timpul ghemuiţi lângă o sobă dintr-o mică colibă de ceai. Seara nu se arăta nici un semn că norii ar urma să se risipească. Am mers să ne culcăm şi ne-am trezit chiar înainte de răsărit, la vestea că cerul se înseninase. Am ieşit afară şi m-a întâmpinat una din cele mai copleşitoare privelişti din lume. Soarele se înălţa încet deasupra „acoperişului lumii”, şi-am simţit că mă pot întinde să-l ating. Atunci mi s-a iţit în minte acel gând supărător: „Care-i rostul?” Şi apoi m-am luminat: făcusem toate aceste drumuri pentru mulţumirea sinelui meu. De îndată ce clipa înălţătoare va pieri, mă voi întoarce la starea mea obişnuită. M-am luptat cu băşicile, durerile de genunchi şi giardia, pentru ce? Ca să văd o privelişte înălţătoare, dar până la urmă doar o simplă altă privelişte frumoasă. M-a ajutat să devin mai bun, a ajutat pe oricine altul? Nu, doar mi-a hrănit eul; am dobândit un material excelent pentru a purta conversaţii la petreceri. Unde se duseseră toate idealurile mele buddhiste înalte? În clipa aceea, mi-am dat seama că viaţa mea trebuie să se dăruiască unui principiu mai înalt, şi nu unor plăceri lumeşti. Am hotărât să mă întorc la mănăstire.

Am petrecut următoarele câteva luni studiind filosofia şi tehnicile de meditaţie buddhiste tibetane. Mai erau încă câteva lucruri pe care mi-era greu să le primesc. Învăţătura Karmei părea să nu îngăduie voia liberă a omului; hotărârile cuiva de a face bine sau rău erau mereu determinate de faptele anterioare. Cum ar fi fost cu putinţă să te slobozeşti, dacă fiecare hotărâre era predeterminată? Dacă cineva păcătuieşte din veacul cel fără de început, aşa cum credeau ei, cum s-ar fi putut curăţi pe sine într-o viaţă aşa de scurtă? Într-un fel, ce era aşa de anevoios era tocmai logica exagerată; părea ceva plăsmuit de o minte omenească.Totuşi, filosofia jertfei de sine prinsese rădăcini adânci în lăuntrul meu, chiar dacă nu izbuteam să o pun în practică; ştiam că nu mai puteam trăi ca până atunci.

Pe când mă aflam la mănăstirea buddhistă tibetană, am început să citesc Pelerinul rus. Am văzut în pelerin manifestarea lepădării de sine şi a milei pe care le aflasem în buddhismul tibetan, însă venind din tradiţia creştină în care fusesem crescut. De ce nu auzisem niciodată aşa ceva în biserica catolică unde crescusem? Şi mai straniu era faptul că sora mea era monahie ortodoxă rusă, iar eu nu ştiam încă nimic despre însuşirile tainice ale credinţei. Am hotărât că poate nu eram încă pregătit să devin buddhist şi că ar trebui să cercetez mai adânc în propria-mi moştenire culturală.

După ce-am primit atâtea lovituri în moalele capului, am ajuns în cele din urmă la concluzia cătoate drumurile mele fuseseră inutile şi că trebuia să mă întorc acasă şi să mă statornicesc. Plănuiam să mă întâlnesc cu prietenii în Egipt de Crăciun, dar am găsit un zbor ieftin până la Istanbul şi m-am gândit c-ar fi un bun punct de plecare către Europa Apuseană şi Statele Unite. Compania aeriană era Aeroflot. După câteva zile, mi-am dat seama că Aeroflot erau liniile aeriene ruseşti, iar sora mea trăia la Moscova. M-am gândit că poate vor face o escală la Moscova. S-a dovedit că aşa era. În câteva zile, mi-am aranjat o şedere de trei săptămâni şi o viză pentru Rusia. Am zburat spre Moscova de ziua Sfântului Gherman.

Sora mea m-a întâmpinat la aeroport şi aşa a început cursul meu fulger de trei săptămâni de Ortodoxie. Începea să mi se dezvăluie o lume nouă. Eram într-o ţară în care muriseră oameni pentru Hristos, şi mijlocirea sfinţilor era ceva firesc. Nu era un creştinism sec, privit ca o obligaţie socială. Aceştia erau oameni care înduraseră nişte greutăţi de necrezut pătimind pentru adevăr.

Am început să citesc cărţi despre Ortodoxie, să vizitez biserici şi să discut politicos cu sora mea despre deosebirile dintre credinţa ortodoxă şi cea buddhistă. Ea revenea mereu asupra aceluiaşi lucru: creştinismul are adevărul sub forma unei Persoane. N-am izbutit să înţeleg însemnătatea acestui fapt. Forţă sau persoană, nu vedeam diferenţa.

Atunci l-am întâlnit pe părintele Artemie, un preot binecunoscut din Moscova, cu o parohie uriaşă. Este un om jertfelnic, a cărui întreagă viaţă este dăruită lui Hristos şi răspândirii Evangheliei. Am ajuns la biserica sa în timpul slujbei de priveghere din noaptea de sâmbătă. L-am găsit spovedind, înconjurat de o mulţime de cincizeci-o sută de oameni, care aşteptau să se mărturisească. Am rămas la marginea acestui cerc şi a trecut ceva vreme până ce părintele Artemie m-a tras înăuntru. Cu ochii închişi şi punându-şi mâinile pe umerii mei, a început să-mi vorbească. Când voia să întărească un lucru, îşi împingea fruntea în a mea. Mi-a vorbit într-o engleză înflorată şi am avut impresia copleşitoare că acest preot, pe care nu-l mai văzusem niciodată, ştie mai multe despre mine decât ar fi trebuit. Ce m-a cutremurat cu adevărat a fost sentimentul că era extrem de îngrijorat pentru sufletul meu, ca şi cum l-ar fi interesat personal. Mi-a vorbit vreo zece minute, în timp ce băbuţele începuseră se îngrămădească nerăbdătoare în noi. A continuat să-mi vorbească, spunându-mi că experienţa mea din Nepal îmi fusese dată de Dumnezeu ca să mă scoată din materialism. Mi-a spus apoi de ce creştinismul era credinţa adevărată: doar el are un Dumnezeu personal. Tot n-am reuşit să înţeleg însemnătatea acestui lucru, dar am plecat simţindu-mă mai uşor, deşi nu spusesem mai nimic.

În cavoul arid al Moscovei, începuse să mi se deschidă o lume nouă. Nu simţeam mai deloc apăsarea oraşului, căci îmi dădeam seama că tărâmul ceresc al lui Dumnezeu şi al Sfinţilor Săi era în realitate mult mai aproape decât blocurile cenuşii care dominau oraşul. Am vizitat Lavra Sfântului Serghie şi, pentru prima dată, am avut prilejul să mă închin moaştelor unui sfânt. În acele „oase moarte” era mai multă viaţă decât în toată California de sud. Şederea mea a culminat praznicul Naşterii la Metocul Valaam. M-am simţit înconjurat de ceea ce păreau a fi nişte oameni obişnuiţi, dar care erau însă cu un picior în rai. Poate-o fi creştinismul o religie cu credinţa de neatins, dar eu primeam o încredinţare simţită oriunde mergeam.

Continuarea articolului: Război întru Cuvânt: "Durerea surdă a deșertăciunii - povestea convertirii unui tânăr monah de la Platina".

                                                                                   Monahul ADRIAN

Traducere: Radu HAGIU

Apărut în revista „Orthodox Word”, nr. 190

Copilul, un îndemn la simplitate

Pentru că se apropie 1 iunie, este un bun prilej să ne simţim mai aproape de sufletele curate şi sincere ale copiilor. Poate că în dorul după copilărie stă chiar taina regăsirii în noi înşine şi a întoarcerii cu tot sufletul către Dumnezeu. 

   Odată, într’un sat de munte, la vremea când urzeşte întunerecul, stăteam de vorbă cu un copil cu ochii de mirare. Pe deasupra capetelor noastre o pasăre a bătut din aripi de câteva ori şi s’a pierdut în pădure. După un moment de linişte a urmat întrebarea senină a copilului: de ce sboară pasărea? Altă dată, privind argintul viu al unei ape ce curgea boltit peste pietrele rotunde ale văii ca prins de o minune, a întrebat: de ce curge apa?

Ce minune stă în această făptură mică? Cum de l-a chemat măsura lui către gândurile neliniştitoare? Ce tainică legătură îl poartă pe culmile vieţii. Copilul este mai aproape decât noi de firea lucrurilor, mai aproape de Dumnezeu.

Zilele omului vârstnic se scurg într’o formă banală. Feluritele chipuri ale lumii acesteia şi sensul adânc al lucrurilor îi scapă. Omul de azi trăieşte totul în fugă, el nu prinde frumuseţea, nici lumina adevărului. Cele mai alese rosturi şi semne îi scapă; îi scapă nu pentru că el ar fi în păcat, ar fi sortit de la început să nu vadă, ci pentru că felul în care îşi trăieşte viaţa aici îi închide porţile înţelesului. Cu fiecare zi ce trece omul se îndepărtează de plaiurile bucuriei şi ale înţelepciunii. Trufia şi îndemnul numai către ordinea materială a lucrurilor îl fac să coboare cele mai de jos trepte ale condiţiei umane.

Trăind şi repetând zilnic aceleaşi forme şi acte lumea înconjurătoare îşi pierde misterul. Sau mai precis, odată cu anii, omul îşi pierde un simţ foarte delicat, dar pătrunzător, care îl pune în stăpânirea substanţelor ultime ale existenţei; omul în vârstă pierde de cele mai multe ori simţul adâncimilor; sâmburele dumnezeesc moare în el.

Dimpotrivă, copilul, fiinţă nouă şi neprihănită, necumpărată de ispitele aparenţelor înşelătoare, culege pretutindeni urmele minunilor. Când un copil deschide pentru prima oară ochii, întreg universul cu tainele joacă în apele luminate ale ochilor săi.

De aceea Iisus iubea atât de mult copiii, de aceea i-a arătat ca pe un simbol al Creştinismului, lume nouă care punea preţ pe nevinovăţie şi naivitate îngerească, pe frăgezime şi sete de absolut. „De nu vă faceţi la fel cu pruncii nici că veţi intra în împărăţia cerurilor.”

Copilul este o făptură biblică originară. Copilul este o făptură a vieţii neîntinate, este o floare deschisă luminii, este îndemn la simplitate şi frumuseţe. În el vorbeşte frântura de cer dată omului odată cu începutul.

Copilul este un mare dar al vieţii noastre aici: aduce cu el inocenţa, drăgălăşenia şi bunătatea. Copilul îndulceşte viaţa noastră atât de amară; făptura sa mică cu aripi la suflet ne dă multe învăţăminte. Un scriitor a spus: zâmbetul copilului este pentru mamă ca o rugăciune pentru Dumnezeu. În preajma copilului stăruie  mereu o atmosferă de lumină şi frumuseţe. 

Când întrebările bat la porţile gândului tău împovărat şi cer deslegare, când umbrele amintirilor alunecă pe pereţii sufletului şi cer o rază de soare, atunci stai de vorbă cu copiii. Aplecat asupra adâncurilor, umbli ca străbătut de fiorii unei zări virgine. Prietenii te cred nebun şi lumea te arată cu degetul. În rătăcirea ta prin pajiştile unei lumi de dumnezeesc tumult, în setea ta de înţeles şi vrajă, te întâlneşti doar cu copiii.

Cuvântul tău sună sec pentru cei vârstnici, dar întoarce ca pe o frunză spre soare sufletele copiilor cu ochi de mirare.

(Ernest Bernea – PRELUDII, Ed. PREDANIA, 2011)

Sursă articol: Bucovina Profundă